Atrofierea copilăriei începe de la grădiniță

gradinitaArticol de Iulia Radu

Când am ajuns acasă, am simțit nevoia să-mi înșir pe parchet fotografiile (majoritatea alb-negru) din timpul grădiniței. Pe lângă poza clasică (cea de „șoim al patriei”), am o grămadă din timpul serbărilor de final de an/trimestru sau pur și simplu făcute în timpul reprizelor de joacă. Uitându-mă peste aceste „bucăți” din viața mea, mi-am amintit de jucăriile preferate, de numele câtorva colegi pe care nu i-am mai văzut de mult prea mult timp, ba chiar anumite frânturi din conversațiile cu educatoarele. Oricât de mult m-am străduit, n-am reușit să-mi amintesc de ce o plăceam mai puțin pe doamna Mihaela (educatoarea mai tânără). Poate pentru că era mai exigentă în comparație cu doamna Balaș (mai în vârstă, mai blândă, mai calmă). La vremea respectivă, n-aveam prea multe lucruri, dar lipsa jucăriilor n-a fost niciodată un obstacol pentru noi. Dacă nu le aveam, le inventam. Am să fiu întotdeauna recunoscătoare pentru faptul că am avut șansa să pot comunica direct cu colegii/prietenii mei, să-i privesc în ochi, să ne jucăm pe rând cu câte o jucărie, să inventăm povești ad-hoc, să ne interpretăm rolul (al cărui destin era decis în timpul jocului) cu plăcere. Nu vreau să fiu patetică și să spun: „era mai bine pe vremea mea”. Dar nici nu pot să nu observ că, în loc să mergem spre mai bine, am involuat înspăimântător de mult.

Zilele trecute am avut ocazia să merg la o grădiniță pentru a face fotografii și a filma serbarea de final de an. Nu m-am dus acolo sperând să îmi regăsesc universul copilăriei mele. Nicidecum! Dar vă spun cu mâna pe inimă că nici nu eram pregătită pentru ceea ce am văzut acolo. Deși decorul era colorat, avea baloane, steluțe, fluturași, deși părinții erau acolo, deși micuții își memoraseră rolurile, au lipsit cele mai importante „ingrediente” pentru un asemenea moment: atmosfera festivă (care vine și din modul în care este regizat, organizat momentul) și… emoția. Părinții au văzut totul pe ecranul meschin al telefonului mobil. Prea ocupați să filmeze (chiar dacă cei din spate erau clar dezavantajați) și să facă fotografii, părinții nici nu păreau că realizează că micuții lor sunt pe scenă. Nefiind implicată și având o poziție bună, vă pot spune că este extrem de ciudat să vezi atâția oameni care zâmbesc cu mândrie la ecranul telefonului, deși odraslele lor sunt la câțiva metri de ei.

Serbarea în sine a fost făcută pe genunchi, doar așa ca să fie. Cei mici primeau un microfon pentru a-și spune rolul, dar stația de amplificare era una de nuntă pentru că se auzea prost și cu ecou. Îmi amintesc și acum sfaturile educatoarelor mele oferite cu drag în timpul repetițiilor pentru serbări: „trebuie să vorbești tare și clar” sau „să vorbești tare nu înseamnă să țipi”. Acum au microfoane și boxe proaste și bandă care cântă în locul lor și în loc să facă ceva împreună (măcar un dans pe muzica din boxe) se bâțâie de pe un picior pe altul și îngână cântecelul. Prea puțini au luat la dans un coleg, dar au făcut-o instinctiv, nu pentru că ar fi fost un moment pregătit.

Serbarea a durat 20 de minute, timp în care cei mici au și cântat câteva cântecele. Nu, n-au cântat ei singuri, au cântat peste înregistrarea din computer. Ușor trist, nu credeți?

Finalul a fost cu adevărat ratat. „Păi, asta a fost!”, a zis educatoarea, moment în care s-a spart gașca de pe scenă. Fiecare copil s-a dus lângă părinți, iar curtea grădiniței a devenit un furnicar. Apoi brusc, cea de-a doua educatoare a întrebat timid: „Și diplomele?”. Educatoarea principală a privit încurcată spre teancul de diplome și a exclamat: „Aoleu! Diplomele! Da!”. S-a repezit să le ia și le-a împrăștiat pe asfalt. Cei mici au fost rugați să mai aștepte, iar diplomele au fost împărțite la grămadă în curte. Pentru unii dintre ei era ultimul an de grădiniță. Mă gândesc că ar fi meritat mai mult. Mă întreb și acum cât de greu era să îi cheme pe fiecare în parte, să le ofere diploma și să spună câteva cuvinte despre copilași? Doar era educatoarea lor, pe unii dintre ei îi cunoaște de 3 ani… Aproape că nu-mi vine să cred că grădinița (deși e una privată) n-a angajat un fotograf profesionist pentru acest eveniment, astfel încât să se asigure că fiecare copil va primi fotografii și va avea o amintire de la serbare. Stranie mi s-a părut și lipsa de reacție a părinților față de acest subiect. Erau mai preocupați de traseul spre casă pentru a evita traficul aglomerat, decât de amintirile celor mici… M-a surprins și faptul că unii dintre ei sunt împotriva serbărilor pentru că nu vor ca micuții să recite ca roboțeii poezii. N-am putut să nu mă întreb, de când este ceva rău să pregătești o serbare, să regizezi momentele? Când spui o poezie, ești un robot?!

Am plecat de acolo cu un gust amar. La ce e bună grădinița până la urmă? E doar un înlocuitor de bonă? Pentru școală nu-i pregătește, să socializeze nu-i ajută… Pur și simplu, nu înțeleg…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


4 × = thirty two

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>