Ce am învățat după Festivalul Sanremo

Ermal Meta si Fabrizio Moro

Ermal Meta si Fabrizio Moro, Sanremo 2018

Articol de Iulia Radu

În primul rând, că italienii au industrie muzicală, iar Festivalul Sanremo este unul dintre motoarele care propulsează și susține muzica nouă. Apoi, am aflat că acolo există interes pentru MUZICĂ. Publicul plătește bilete de sute de euro (sala Teatrului Ariston este mereu plină), iar Rai 1 (televiziunea publică) are în medie, în fiecare seară aproximativ 11 milioane de telespectatori și un share de peste 50% (se întâmplă asta de peste 10 ani). Acolo publicul nu așteaptă să afle cine sunt invitații speciali pentru a cumpăra bilete. Accentul se pune pe artiștii italieni, niciodată pe cei străini (deși nume mari ale scenei mondiale vin pentru un recital scurt). Un festival ajuns la a 68-a ediție care a știut foarte bine să se adapteze vremurilor, să-și actualizeze discursul, să nu se teamă să abordeze decent teme sensibile (cum ar fi, de exemplu, subiectul imigranților), să folosească cât se poate de bine tehnologia modernă și rețelele sociale pentru a ajunge ȘI la publicul tânăr. De aceea, în fiecare seară au prezentat cu mândrie și realizările din spațiul virtual (număr de reach, comentarii, share-uri, faptul că hashtag-ul Sanremo a fost în topul celor mai folosite pe Twitter, am văzut podcast-uri, live-uri pe Facebook, pe Instagram, etc).

Italienii știu ce înseamnă promovarea și implicarea publicului în eveniment. Piesele din concurs sunt difuzate la radio (fie că vorbim de postul public, fie că vorbim de cele private) precum și în emisiunile TV de la Rai. Artiștii sunt invitați aproape în toate programele din timpul zilei. Despre festival se discută aprins dimineața, la prânz și seara (atât la radio, cât și la TV, la posturile de stat și la cele private). Și nu o fac de complezență. Jurnaliștii, criticii muzicali „toacă” absolut tot: de la piese, prezență scenică, vestimentație, discursul și prestația prezentatorilor până la recitalurile celor invitați. Nu se jenează să critice aspru unele aspecte care țin de organizare, chiar pe Rai 1. An de an, la Sanremo sunt acreditați sute de jurnaliști din lumea întreagă (colegul nostru, Ștefan Naftanailă merge de 20 de ani la acest festival, transmite de acolo – l-ați auzit și la Psihologul muzical, de altfel, veți putea citi mai jos și două interviuri realizate de el).

Am mai aflat că în alte părți ale lumii, muzica nouă, modernă merge mână în mână cu textele bune. Italienii pun mare preț pe versuri. În calitate de ascultător, nu te simți rușinat când asculți textele pieselor. Este o ușurare să constat că muzica pop poate produce și texte cu sens (fie că sunt de dragoste sau cu trimiteri sociale). Cu atât mai mult cu cât totul se întâmplă pe scena unui festival cu o audiență atât de mare. Bunăoară, în acest an a câștigat piesa „Non mi avete fatto niente”, interpretată de Ermal Meta și Fabrizio Moro. O piesă cu un mesaj puternic care vorbește despre teama de a muri într-un atentat terorist. Piesa, gândită de Fabrizio Moro și Andrea Febo, s-a născut în 2015 ca o reacție față de sistemul mafiot care amenință societatea, dar a renăscut în 2017, ca un răspuns la valul terorist care amenință lumea. Fabrizio Moro a declarat că l-a contactat pe Ermal Meta, pentru a reface piesa împreună, imediat după atentatul din Manchester. Avem, așadar, un subiect în care ne regăsim cu toții (atenție! textul circulă de câteva zile atât în italiană cât și în limba engleză, franceză, greacă, rusă, poloneză, suedeză și spaniolă). E de înțeles de ce a atras atenția publicului, de ce a primit atât de multe voturi, de ce a fost cea mai difuzată piesă în săptămâna festivalului (a fost și premiată pentru acest lucru) și de ce a câștigat în final. E bine de reținut că această piesă va reprezenta Italia la Eurovision. Ermal Meta are 36 de ani și este italian de origine albaneză. S-a născut în Albania, dar s-a mutat alături de mama, sora și fratele lui la Bari, după ce părinții au divorțat din cauza faptului că tatăl lui era un om violent. Iată că are și o poveste interesantă de viață, dar aceste informații nu sunt prezentate ostentativ (în stilul ProTV sau Antena 1), ci discret astfel încât „cazul” să nu ia fața piesei, ci, eventual, să dea greutate mesajului. Fabrizio Moro are 42 de ani și este unul dintre cei mai apreciați artiști italieni. Are și experiență în televiziune. În cei peste 20 de ani de carieră, a lansat 11 albume și este considerat unul dintre cei mai talentați compozitori italieni din ultimii 20 de ani.

Desigur, putem vorbi despre sistemul de votare, dar, recunosc, eu nu l-am înțeles niciodată. Când am avut ocazia să stau de vorbă cu Toto Cutugno și Albano, i-am rugat pe ei să îmi explice. N-au putut. Mi-au spus atunci, că au renunțat de mult să mai încerce să-l înțeleagă. M-au asigurat, însă, că de fiecare dată când vor avea o piesă bună își vor încerca din nou norocul la Sanremo pentru că nu există rampă mai bună de lansare pentru o piesă, un album. Timp de o săptămână artiștii sunt în centrul atenției. Ce își pot dori mai mult? Ați auzit vreodată ca la Sanremo să se bată monedă pe valoarea importantă a premiilor (bani, mașini, etc)? Nu! Pentru că mașinăria de promovare a festivalului „duduie” (vorba unui clasic în viață certat cu acuzativul). Dacă ești pe scena acestui festival, te vede o lume întreagă, îți crește cota, contează enorm pentru imagine.

Putem vorbi și despre prezentare. Chiar dacă nu mi-a plăcut întotdeana directorul artistic al festivalului (Claudio Baglioni este un exemplu), întotdeauna a fost măcar unul dintre ceilalți doi cu simțul umorului, charismă, prezență de spirit care „salva” mereu situația. Am avut mereu sentimentul că cei trei prezentatori au fost aleși cu grijă, până la urmă ei pot „ridica” sau „îngropa” un eveniment.

De azi de dimineață mă uit lung la lista cu premiile acestei ediții și nu încetez să mă minunez. De exemplu, Mirkoeilcane a câștigat 5 premii din 10 la secțiunea Nuove Proposte (printre care pentru cel mai bun text, pentru cea mai bună interpretare, premiul criticii), dar a ratat locul 1. N-am nici cea mai vagă idee care sunt criteriile prin care e desemnat câștigătorul, dar important este că în cele 5 zile de festival am ascultat de atât de multe ori piesele din concurs încât le pot fredona pe multe dintre ele (și nu mi-am propus să le rețin).

Ați auzit vreodată, ca prezentatorii Festivalului Sanremo să ceară aplauze pentru echipa Rai care transmite și organizează evenimentul? Pentru orchestră, da! Pentru invitați, da!

Pentru orice iubitor de muzică este o plăcere să urmărească Festivalul Sanremo, fie că știe sau nu limba italiană, fie că îi cunoaște sau nu pe concurenți. De ce? Pentru că se vede că este un eveniment făcut cu cap, bine ancorat în prezent, conceput pentru publicul italian (multe faze regizate, care mie mi s-au părut stupide, au avut parte de reacții pozitive în presă).

Problema este că după ce trece euforia festivalului, se așterne depresia pentru că începi să realizezi cât de departe suntem noi de a organiza un astfel de festival. M-aș bucura ca televiziunile noastre (atât TVR cât și cele private) să urmărească cu atenție acest eveniment. Poate vor înțelege ceva. Măcar faptul că nu trebuie nici să te duci la 100 de metri sub pământ, nici să faci un studio suspendat la 100 de metri deasupra solului, nici să-l faci în largul mării, nici să pui sub lupă viața unui concurent… De cele mai multe ori este nevoie doar de o scenă a unui teatru vechi, aranjată frumos (demnă de 2018), prezentatori de meserie, orchestră și muzică bună. Să știi să atragi sponori și să implici atât publicul cât și presa în eveniment. Din păcate, TVR-ul a abandonat Cerbul de Aur și nu i-a păsat de Festivalul Mamaia. Drept urmare, nu mai avem nimic. N-am să pun la socoteală preselecția pentru Eurovision pentru că-i o glumă proastă (să nu uităm că au fost ani în care TVR era depășită la audiență de Disney Channel). Asta este! Am ratat două șanse să avem ceva asemănător cu Festivalul Sanremo. Din indolență, din lene, din nepăsare, din prostie, muzica românească și artiștii autohtoni nu au nicio scenă majoră care să le fie rampă de lansare, nu mai au niciun eveniment anual de tradiție. Tot ce le-a rămas este goana după efemerele vizualizări pe Internet.

Mai jos aveți două interviuri exclusive realizate de Ștefan Naftanailă la Sanremo.

Interviu cu Eddy Anselmi

Eddy Anselmi si Stefan Naftanaila

Eddy Anselmi si Stefan Naftanaila

Jurnalist, critic muzical și om de televiziune, Eddy Anselmi s-a născut la Bologna în 1969. Este autorul cărții „Festival di Sanremo – Almanacco illustrato della canzone italiana (Panini 2009)”.

Ștefan Naftanailă: Stau de vorbă cu Eddy Anselme, unul dintre cei mai tineri și mai cunoscuți critici muzicali și jurnaliști italieni. El se ocupă și de Eurovision. Bună ziua, Eddy!

Eddy Anselmi: Bună ziua Ștefan!

Ștefan Naftanailă: Spune-mi, te rog, ce părere ai despre noutățile pe care le aduc organizatorii festivalului în acest an?

Eddy Anselmi: Festivalul a câștigat la capitolul calitate, dar piesele nu mai sunt alese astfel încât să nu aibă nicio legătură una cu alta, acum ai impresia că există un singur gen, un album concept. Dacă citești textele pieselor aproape toate spun aceeași poveste. În acest an, tema festivalului este gânduri despre viață, să privești înapoi și să faci bilanțul. Prezența în concurs a unor artiști cu experiență mare, precum Ornella Vanoni, îi ajută să privească înapoi. În momentul în care, atât de multe piese abordează aceeași temă, putem spun că există un discurs unic la Sanremo. Fapt care s-a întâmplat foarte rar la Sanremo. Baudo, Morandi, Conti au adus discursuri diferite care ținteau către diverse categorii de public.

Ștefan Naftanailă: Ești mulțumit de faptul că în acest an nu vor fi eliminați concurenții?

Eddy Anselmi: Sunt foarte mulțumit pentru că unele piese care ar fi riscat să fie eliminate, li s-a dat șansa să fie ascultate de patru ori, nu doar o dată. Chiar și cei de la secțiunea Giovanni au șansa să își cânte piesele de două ori.

Ștefan Naftanailă: Care sunt preferații tăi de la cele două secțiuni?

Eddy Anselmi: Din punctul meu de vedere, ca persoană care mă ocup de Eurovision, îmi place Lo Stato Sociale. Dacă anul trecut a dansat pe scenă o gorilă, anul acesta poate dansa o bătrână. Lăsând gluma, cred că sunt băieți foarte inteligenți, cu texte foarte bune, care au ceva din Rino Gaetano de exemplu. Suntem din același oraș, am lucrat împreună la același post de radio micuț, nu m-aș fi gândit niciodată că ne vom întâlni toți patru la Sanremo. Dacă vorbim de gustul meu personal, o piesă pe care aș pune-o în playlistul meu este cea cu Diodato. De la secțiunea Giovanni, este foarte amuzantă piesa lui Lorenzo Baglioni, Il Conjuctivo, care explică o particularitate a limbii intaliene. Nu știu dacă și în România aveți conjunctivul și aveți aceleași probleme greșind când vine vorba despre conjunctiv. Noi, italienii, avem mari probleme cu conjunctivul. M-a emoționat piesa lui Mirkoeilcane, nu mă așteptam la un astfel de mesaj pentru că nu ascultasem piesa înainte. Îmi place foarte mult și Mudimbi cu piesa Il Mago. Știe să stea pe scenă, e un băiat bun, e matur și e de culoare.

 

Interviu cu Mario Luzzato Fegiz

Mario Luzzatto Fegiz

Mario Luzzatto Fegiz

Mario Luzzato Fegiz este critic muzical și jurnalist, născut în 1947, la Trieste.

Ștefan Naftanailă: E o mare plăcere să vorbesc cu unul

Mario Luzzato Fegiz: Bună seara! Este o mare plăcere să vorbesc cu ascultătorii Radio România.

Ștefan Naftanailă: Și cu cei ai Radio România Cultural.

Mario Luzzato Fegiz: Eu, în România, am cunoscut un ministru al culturii, al cărui nume nu mi-l amintesc, apoi am cunoscut un mare compozitor la Festivalul de la Mamaia, care se numește Horia Moculescu, Mogol al vostru. Recent am fost invitat la Universitatea din Iași. Am legături strânse cu țara voastră.

Ștefan Naftanailă: Cum vi se par noutățile introduse în acest an la Sanremo?

Mario Luzzato Fegiz: Mi se pare un lucru bun. A demonstrat faptul că muzica se află în centrul spectacolului. La Sanremo a fost mereu această problemă: dintr-un spectacol muzical, Sanremo a devenit unul de televiziune. Astfel și-a pierdut puțin sensul pentru că oamenii au avut impresia că momentele comice sau invitații străini reprezintă punctul de atracție. Acum, însă, avem un festival în mare măsură italian unde muzica a făcut spectacol, iar rezultatele sunt incredibile. Așadar, totul este privit cu bucurie. Atmosfera este foarte frumoasă, chiar și după festival totul este bine structurat. Cred că este una dintre cele mai bune ediții pe care le-am văzut în cei 40 de ani de carieră.

Ștefan Naftanailă: Piesele cum sunt?

Mario Luzzato Fegiz: Piese sunt bune. El (n.r. – Claudio Baglioni) a ales soliști cu tehnică vocală bună, nu sunt soliști care falsează. Piesele de la secțiunea Giovanni mi se par urâte. Soliștii tineri sunt buni, dar piesele sunt slabe. La secțiunea Big avem de toate pentru toți. Baglioni are un mare respect pentru artiști. M-a emoționat faptul că la repetiții era mereu prezent în platou. După ce termina un artist, se ducea la el, vorbea cu el, îi dădea sfaturi, îl conducea în culise, apoi se întorcea în platou pentru următorul. A făcut asta de 40 de ori.

Ștefan Naftanailă: Cine va câștiga?

Mario Luzzato Fegiz: La început m-am gândit că va câștiga Ron pentru că are o piesă aparte. Așa am crezut după ce am ascultat înregistrarea de studio. După ce l-am văzut pe scena festivalului cu orchestră, nu mai sunt atât de sigur. Nu știu cine va câștiga.

Ștefan Naftanailă: Câștigătorul va reprezenta Italia la Eurovision…

Mario Luzzato Fegiz: Așa este. Vom vedea… Lo Stato Sociale mi-a plăcut, dar ei lansează câteva piese bune și multe proaste. Dar cele bune sunt adevărat bune. Acum au venit cu o piesă bună, scrisă bine.

 

Fotografii primite de la Ștefan Naftanailă:

 

Mai jos aveți și textul piesei câștigătoare, care va reprezenta Italia la Eurovision.

Textul în italiană

Non mi avete fatto niente

A Il Cairo non lo sanno che ore sono adesso
Il sole sulla Rambla oggi non è lo stesso
In Francia c’è un concerto, la gente si diverte
Qualcuno canta forte, qualcuno grida “a morte”
A Londra piove sempre, ma oggi non fa male
Il cielo non fa sconti, neanche a un funerale
A Nizza il mare è rosso di fuochi e di vergogna
Di gente sull’asfalto e sangue nella fogna
E questo corpo enorme che noi chiamiamo terra
Ferito nei suoi organi dall’Asia all’Inghilterra
Galassie di persone disperse nello spazio
Ma quello più importante è lo spazio di un abbraccio
Di madri senza figli di figli senza padri
Di volti illuminati, come muri senza quadri
Minuti di silenzio, spezzati da una voce
“Non mi avete fatto niente”
Non mi avete fatto niente
Non mi avete tolto niente
Questa è la mia vita che va avanti
Oltre tutto, oltre la gente
Non mi avete fatto niente
Non avete avuto niente
Perché tutto va oltre
Le vostre inutili guerre
C’è chi si fa la croce, chi prega sui tappeti
Le chiese e le moschee, gli imam e tutti i preti
Ingressi separati della stessa casa
Miliardi di persone che sperano in qualcosa
Braccia senza mani, facce senza nomi
Scambiamoci la pelle, in fondo siamo umani
Perché la nostra vita non è un punto di vista
E non esiste bomba pacifista
Non mi avete fatto niente
Non mi avete tolto niente
Questa è la mia vita che va avanti
Oltre tutto, oltre la gente
Non mi avete fatto niente
Non avete avuto niente
Perché tutto va oltre
Le vostre inutili guerre
Le vostre inutili guerre
Cadranno i grattacieli, le metropolitane
I muri di contrasto, alzati per il pane
Ma contro ogni terrore che ostacola il cammino
Il mondo si rialza col sorriso di un bambino
Col sorriso di un bambino
Col sorriso di un bambino
Non mi avete fatto niente
Non avete avuto niente
Perché tutto va oltre
Le vostre inutili guerre
Non mi avete fatto niente
Le vostre inutili guerre
Non mi avete tolto niente
Le vostre inutili guerre
Non mi avete fatto niente
Le vostre inutili guerre
Non avete avuto niente
Le vostre inutili guerre
Sono consapevole che tutto più non torna
La felicità volava
Come vola via una bolla
Textul în engleză

You did nothing to me

In Cairo people don’t know
What time is it now
Today the sun over the Rambla
Is not the same
There’s a concert in France
People are having fun
Someone’s singing loudly
Someone’s screaming “to death”
It always rains in London
But it doesn’t hurt today
The sky doesn’t make concessions
Not even at a funeral
In Nizza the sea is red
For fires and shame
Because of the people on the concrete
And the blood in the sewer
And this enormous body
That we call earth
Wounded in its organs
From Asia to England
A galaxy of people
Lost in space
But the most important one
It’s the space of an hug
From childless mothers
From children without a father
From faces enlightened
Like walls without paintings
Minutes full of silence
Broken by a voice
“You did nothing to me”
You did nothing to me
You took nothing from me
This is my life that goes on
Beyond everything, beyond the people
You did nothing to me
You gained nothing
Because everything goes beyond
Your useless wars
There are people that cross themselves, people that pray on carpets
Churches and Mosques. Imams and all the priests
Separated entries
In the same house
Billions of people that hope for something
Handless arms, nameless faces
Let’s change our skin
We are humans deep down
’cause our lives
Are not a point of view
And it doesn’t exist a
Pacifist bomb
You did nothing to me
You took nothing from me
This is my life that goes on
Beyond everything, beyond the people
You did nothing to me
You gained nothing
Because everything goes beyond
Your useless wars
Your useless wars
Skyscrapers and subways will fall apart
Walls raised for money
But against all kind of terror
That inder the path
The world gets up on his feet
With a child smile
With a child smile
You did nothing to me
You gained nothing
Because everything goes beyond
Your useless wars
I am aware
That nothing will come back
Happiness flew
As a bubble flies away

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


three − 1 =

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>