Interviu Andrei PARTOŞ: Radio VACANŢA-Costineşti, magie, nostalgie, libertate

Andrei Partos aInterviu de Cristian Pătrăşconiu, publicat pe site-ul Lapunkt.ro

Cristian Pătrăşconiu (C.P.): „Fetiţe dulci ca-n Costineşti / În toată lumea nu găseşti!”. Adevărat sau fals? Se cînta aşa ceva „pe vremea ta”, cum se spune?

Andrei Partoş (A.P.): Cîntecul era, totuşi, cu Bucureşti, nu cu Costineşti. (zîmbeşte). Dar, despre Costineşti, eu pot să spun aşa ceva cu convingerea că „la noi e cel mai bine”. În alte locuri, în acele timpuri, nu am fost. Dar, serios vorbind, din acest unghi de vedere, Costineştiul a însemnat ceva – ceva frumos. Imaginează-ţi că, în perioada 1971-1990, cînd am avut o legătură atît de strînsă cu acest loc, au fost vremurile în care nu aveau voie să vină acolo decît oameni sub 35 de ani. Erau femei frumoase, erau bărbaţi plini de vitalitate; era, de fapt, tinereţea noastră acolo, cu tot ce avea şi cu ceea ce putea avea ea frumos atunci.

CP: Nu merg, desigur, în dialogul nostru, în această direcţie – nu neapărat frivolă, dar „de nişă”. Însă acolo, atunci, la Costineştiul de dinainte de 1989 s-au întîmplat multe lucruri aparte şi esenţiale, iar tu ai fost un martor privilegiat – şi, bineînţeles, în parte, şi un actor al lor – şi despre ele, aşa cum le vezi tu, aş vrea să vorbim în cele ce urmează.

A.P.: Înţeleg…Dar îţi place ţie melodia (rîde)

C.P.: Exact! Cum ai ajuns la Costineşti, cînd, de ce?

A.P.: A fost un complex de factori, o conjunctură foarte amuzantă, dacă vrei să îi spunem şi aşa. Prezentam la Casa Studenţilor programe de club şi de dans. Sus, la „Preoteasa”, se făceau audiţii – iar asta însemna şi prezentare cu documentare. În 1971, cam la final de august, m-a chemat directorul Toma Laurenţiu şi mi-a spus că la Costineşti au o problemă şi că el are încredere în mine şi să merg acolo. Eu, mirat: păi, cum să mă duc eu? Ce să fac eu acolo? El: păi, faci discotecă! Lor, la Costineşti, le plecase formaţia; cum să ţin eu locul unei formaţii??? Toma Laurenţiu: te descurci tu! Nu mersesem niciodată la Costineşti pînă atunci. Am plecat împreună cu colegul meu de atunci, George Gold. Aşa ne-am trezit la Costineşti – încărcaţi cu boxe, staţie de amplificare, cu magnetofoane, pe care le puteam duce cu noi, ş.a.m.d. Sculele erau în mare parte ale lui George. Am ajuns la „Ring” – nu exista cel pe care îl ştie lumea azi. Era un fel de „părinte” îndepărtat şi mult mai sărac al faimosului „Ring”. Ceva gen berărie, cu coadă mai mereu la bere şi cu un colţ acoperit pentru scenă în faţa ringului de dans – asta era tot ce am găsit acolo. Am pus magnetofoanele pe scaune şi ne-am cam speriat la început, cînd ne-am uitat la feţele celor din faţa noastră. Ne-am zis: ăştia ne măcelăresc… Dar, după prima jumătate de oră ne-am împrietenit şi apoi a rămas aşa, ceva special, o relaţie pentru toată viaţa mai ales cu localnicii. Aceea a fost prima discotecă în Costineşti – era o seara cu muzica pe care o puneam noi la magnetofoane, înlocuind o formaţie. Era germenele discotecilor din Costineşti, un fel de proto-discotecă şi eu am fost acolo, la „pupitru”. În timp am năşit mai toate discotecile care s-au născut în staţiune…

 

CP: Apoi? Radio Vacanţa?

AP: Mai tîrziu, semnificativ de tîrziu!  Primul pas în această direcţie a fost în 1979. Radio Vacanţa – versiunea Costineşti, asta e foarte important! –  s-a născut în 1979. Era o gogoşerie pe terasa unde ulterior avea să fie Radio Vacanţa şi, lîngă gogoşerie, era un spaţiu mic şi lunguieţ în care încăpea un om şi un magnetofon sau cel mult două. De acolo scoteam un fir şi îl atîrnam pe doi-trei stîlpi – că atîţia erau – şi acolo erau boxele. Difuzam muzică, mai comentam şi meciuri în direct – meciuri de pe plajă -, aşa s-a născut Radio Vacanţa de la Costineşti. Paradoxal şi, pentru istoria aceasta de nişă, important – în acel an au venit să facă „specializare” la Costineşti studenţii de la „Ştefan Gheorghiu”. Viitorii jurnalişti adevăraţi ai ţării.  Făceau „practică” la un fel de „post de radio”. Nici nu se numea „Radio Vacanţa”, de fapt; noi îi spuneam aşa, ne alintam. Exista, trebuie menţionat asta, Radio Vacanţa la Mamaia, instituţionalizată. Dar „radioul” nostru nu avea nici o legătură cu ei.

În acea vară, în 1979, eu mă ocupam de acest aşa zis post de radio şi prezentam seara la discotecă, la „Dacia”. Atunci au fost două episoade care au contat pentru mine. Primul: cînd am ajuns pentru prima oară, fără voia mea, la radioul public. Au avut transmisie în emisiunea „1 la 3” şi a trebuit să intervin şi eu şi să spun două vorbe. Am intrat în direct, s-a amenjat un studio în spatele hotelului „Azur”, care atunci se numea Minihotel. A venit Victoria Andrei şi alţi cîţiva colegi de-ai ei şi m-am pomenit vorbind despre muzica din Costineşti – ce se poartă, ce nu se poartă, şi aşa mai departe. Ţin minte ca azi: eram înconjuraţi şi de vreo 10 soldaţi cu mitraliere în mîiini. Fiind în direct, aveau grijă să nu se întîmple ceva pesemne… Eram sub umbrele imense de soare, în costum de baie, emoţionat….

CP: Noroc că atunci nu se filma, cum se întîmplă azi la Radioul Public…

AP: Dar ar fi fost de filmat. De emoţie, ţin minte, la final, cînd m-au rugat să dau legătura la Năvodari şi să spun ceva despre Ceauşescu, i-am greşit numele.

CP: L-ai spus pe ungureşte…

AP: Ei, nu. Dar nu i-am spus corect numele. Am ratat o literă, două. Psihanalitic e uşor de interpretat. După acea emisiune a început, de fapt, relaţia mea cu Radioteleviziunea. După emisiune, a venit la mine Lucian Sârbescu care mi-a propus să vin şi să colaborez cu redacţia de tineret. Am rămas aproape de Radioul public pînă astăzi. Cu destule pauze. Imediat, din acea toamnă, am început să fac reportaje, interviuri – cu magnetofon care cîntărea 7 kile…

CP: Care îţi face discopatie…

AP: Am disco-patie, normal! Ca orice disc-jockey care se respectă! Al doilea episod, legat de începuturi, foarte important şi el: în acea vară, în luna august, în 1979, veneau grupuri de străini acolo, încă veneau. Erau şi grupuri de nemţi şi, într-o seara, unul dintre şefii lor m-a rugat să-l las să îi anunţe la microfon pe turiştii lui tineri că a doua zi, la ora 6, să fie gata pentru plecare. Omul a venit, a vorbit – şi a doua zi am fost chemat la Biroul conducerii de la Costineşti. Era acolo şi preşedintele BTT de atunci. Şefii erau iritaţi că un cetăţean german a vorbit la microfonul discotecii. Mi s-a spus că e inadmisibil – deşi omul acela nu spusese nimic subversiv. Bref – pe o nimica toată, am fost trimis acasă! Partea neştiută e că, în sală, era o doamnă – ghid BTT – care a vorbit, dar separat, la o cafea sau la o bere poate, cu acel cetăţean german. Omul, nu am de unde să ştiu eu, o fi spus atunci, faţă în faţă cu doamna, ceva ce nu era pe linia partidului. Acea doamnă era soţia lui Sorin Roşca Stănescu. Roşca Stănescu fiind trimis la Costineşti ca şef al Propagandei! Din partea CC al UTC. Existau interese ca „Dacia” să nu aibă atâta lume plătitoare seară de seară. Concuram pe un favorit al unor tovarăşi importanţi. Securiştii ,care m-au anchetat, au spus că pentru ei nu-s o problemă, dar cei de la conducerea BTT mă vor plecat. Pretextul a fost găsit. Am fost trimis acasă, pentru această întîmplare cusută cu aţă albă! Aşadar în 1979, am plecat la ordin din Costineşti – cu nevastă, cu copil nou născut, cu ţarc, căruţ, cu tot!

 

CP: Şi ai revenit în?

AP: În 1982.

CP: Cum?

AP: Eu am jurat, cînd am plecat, că nu mai revin în Costineşti decît dacă vin după mine cel puţin doi directori. Ei aveau mereu trei-patru directori pe acolo: unul tehnic, unul administrativ, unul cultural şi unul mare, deasupra lor. Cam aşa s-a şi întîmplat: eu prezentam la „Paradis” în Jupiter, eram la o discotecă bunuţă – era chiar pe valută în vremea aia – şi au venit după mine doi directori şi Nicuşor Năstase, care era şef de unitate la Vox Maris. Cu cel din urmă am rămas prieten până-n zilele noastre. El m-a convins să revin, deşi la data respectivă nu-l cunoşteam!

CP: Să sistematizăm puţin, din raţiuni de ordine şi de istorie recentă: exista o Radio Vacanţa, la Mamaia, instituţionalizată…

AP: Exact. Ea a existat de multă vreme. Cea de la Mamaia. Dar ea nu avea nici o legătură cu noi, cu ceea ce a fost la Costineşti. Cea de la Mamaia era cunoscută pentru că emitea prin eter, în vreme ce Radio Vacanţa de la Costineşti era faimoasă pentru libertatea ei. La Costineşti nu era în eter, era numai pe plajă, pe stîlpi – sigur că, cu timpul, erau mult mai mulţi stîlpi – şi, chiar şi aşa, ea este cea cu adevărat faimoasă, ea este „fenomenul” care se păstrează şi astăzi în memoria afectivă a multora. Iniţial, cum ţi-am zis, erau doi-trei stîlpi, apoi s-au ridicat vreo 50-70 de stîlpi – şi ei se duceau deja pînă aproape de epavă. Stîlpi din 30 în 30 de metri, cu  câte patru difuzoare fiecare. Au fost difuzoare şi la terenurile de sport, dar nu se puteau păzi. Pe urmă au început să se fure boxe cu totul şi au mai rămas cîte două pe stâlp. Era singurul post de radio pe care îl ascultai fără să vrei. Tu, dacă erai pe plajă, ascultai chiar dacă nu îţi doreai. Cea de la Mamaia era instituţionalizată, a regimului, 100% controlată. Se asculta şi pe plajă, în zona sediului Radio Vacanţei Mamaia, dar şi la aparatele de radio, acasă. La Costineşti, era altceva, era multă libertate.

CP: Şi a cui era?

AP: Ţinea de BTT. Pînă să vin eu, erau numai oameni de la Radio România Tineret – oameni cunoscuţi în epocă. Începuse cam prin 1981, în orice caz, cu un sezon înainte de a fi venit eu la ei. Radioul  de la Bucureşti a amenajat un ministudio de radio acolo, s-au antifonat două încăperi, s-au făcut dotări, mixer, magnetofoane, pick-up, microfoane, benzi, strictul necesar.

CP: 1981. În 1982 ai venit tu.

AP:Da. M-au rugat băieţii de acolo să vin să aduc şi să difuzez muzică. Asta înaintea revenirii de tot, adică şi la Vox Maris. Făceam naveta Jupiter- Costineşti. De altfel, tot radioul public trăia din muzica de la colaboratori, la muzica străină mă refer. Cum ziceam: din 1979, am devenit colaborator al Radioului Public.  Vin paradoxurile. Nu mai aveam voie, fiindcă mă interzisese Securitatea, la Costineşti, dar aveam voie la Radioteleviziune. Pe urmă a fost invers: m-a interzis Radioul Public în 1984 – fiindcă au avut unii grijă să toarne că am soră în America, că sînt ungur, că sînt evreu – , dar aveam voie la Costineşti. Chiar sunt ungur (maghiara e limba mea maternă) . Din 1985 mi-au dat interdicţie în Radioteleviziunea Română. La Costineşti aveam voie deşi eram în direct. Nici nu se putea altfel, de fapt – tot ce se dădea acolo, era în direct. Tot ce era la Radioul Public era înregistrat, cu aviz, cu semnătură.

 

Găsiţi interviul în întregime aici:

http://www.lapunkt.ro/2015/09/01/radio-vacanta-costinesti-magie-nostalgie-libertate/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 2 = eight

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>