Interviu de dincolo de arenă / Polisportivul muzical / Andrei Partoș

Andrei Partos - Psihologul muzical 12 ani

Andrei Partos – Psihologul muzical 12 ani

Interviu de Răzvan Toma publicat pe romaniastats.wordpress.com)

Nu cred să existe vreun iubitor al muzicii din România care să nu fi auzit de Andrei Partoș. Unul dintre primii noștri DJ, chiar profesor al genului, totodată un jurnalist care de decenii nu s-a abătut de la regulile comentariului muzical pertinent și captivant. Știe totul despre muzica de pretutindeni, de care n-a obosit să se ocupe din fața mașinii de scris, a computerului, dar mai ales de la pupitrul postului de radio. Nici sportul nu este departe de inima sa, pe care nu doar l-a admirat, ci l-a și practicat chiar cu mare aplicație. De aceea, n-am avut vreo îndoială că și în acest domeniu este capabil să preia pe piept cu eleganță, să paseze decisiv și la nevoie să marcheze, într-o discuție care a durat… doar patru  ore și un sfert.

Ce sporturi ai practicat?

Într-o ordine cronologică: înot din 1957, apoi după o vreme,  paralel scrimă, polo, handbal, baschet și ca toți băieții fotbal.

Ai fost polisportiv.

Așa e. Cu înotul și scrima mă puteam gândi și la pentatlon modern. De altfel, Dumitru Spârlea (n.n. fost multiplu campion național la pentatlon) mi-a propus să-l practic. Mă descurcam foarte bine și cu tirul. Ca o paranteză, în armată eu trăgeam pentru o mulțime de colegi ca să ia FB. Mi-ar fi plăcut și călăria. Însă nu mi-a plăcut niciodată să alerg. Am rămas cu o traumă de pe vremea când făceam polo, antrenorul punându-ne să alergăm în jurul gropii Floreasca. O înconjuram mai mult de frica câinilor.

De la înot ai trecut la polo.

Antrenorul de la polo, nea Gigi,  m-a convins. N-a fost rău, așa am ieșit prima oară din țară, cu ȘSE 2, în Cehoslovacia și Ungaria, în 1966-67, jucând acolo chiar și cu echipe de seniori. Dar am trăit și decepții.  Nu am prins titlul, ci doar podiumul de câteva ori. Am ajuns în finala națională a juniorilor și la Baia Mare. Pe-atunci era o regulă, pentru stimularea înotului, înaintea partidei având loc un concurs de ștafetă între cele două adversare, echipa care și-l adjudeca luând un punct, iar dacă apoi câștiga și jocul se mai adăugau încă două. Arbitri ne-au pus în vedere să ne tăiem unghiile de la mâini, considerându-le prea mari. Ne-au dat termen un sfert de oră. Am fugit la unchiul meu care avea casa vizavi de bazin. Am sunat, dar nu răspundea nimeni. Am insistat și în cele din urmă mi-a deschis slujnica, aceasta găsind cu greu o foarfecă. Am făcut operațiunea în timp util. Însă disturbați de acest eveniment, am pierdut ștafeta, noi care eram neînvinși în această probă. Apoi, meciul propriu-zis l-am terminat la egalitate și am ajuns pe locul trei. Am fost toți foarte supărați.

Scrima?

La scrimă am fost la clubul sportiv școlar, ABSS parcă se numea. Era prin 1960-64. Am avut un antrenor de limba mea maternă, maghiara. Așa s-a nimerit. M-a ajutat mult. Meister și i se spunea Meșterul. La juniori, floretă, mă clasam constant în primii trei/șase la concursurile de vârsta mea. Mă antrenam într-o sală din stadionul Tineretului, alături de multicampionul național și olimpic Mihai Țiu. Cred că am prins cea mai frumoasă generație de la noi din acest sport. Mergeam la concursuri de drag, stăteam de dimineață până seara să văd asalturi ca să învăț din ele. Eram fascinat de Ionel Drâmbă! Scrima dacă nu o înțelegi, degeaba o privești. Nu e un sport cu public. Veneau numai rude sau avizați. La o finală, pe care n-o s-o uit, am fost arbitrat de Octavian Vintilă, viitorul realizator radio, fost sabrer de primă clasă. Pe-atunci materialitatea tușei nu era determinată de un aparat electric, ci de patru jurați pe margine și cel de la planșă. Trăgeam cu un stângaci, iar la loviturile duble, cei de margine se abțineau, iar el îi dădea tușă adversarului. A făcut-o de trei ori la rând și așa am pierdut concursul. De supărare nu am vrut să-mi scot masca, plângeam cu lacrimi de crocodil că m-a furat. Am vrut să sar la el, dar m-a ținut antrenorul. Peste ani, când ne-am întâlnit în radio, i-am spus că n-am să-l iert vreodată pentru acel moment. Și-a cerut scuze public iar eu l-am iertat.

Ești coleric?

Nu mereu, doar când mă simt nedreptățit. Eram chiar apreciat pentru calmul meu, spunându-mi-se că sunt făcut pentru acest sport. Aveam răbdare să construiesc acțiuni, să nu mă reped. Îmi plăceau opririle, când puteam anticipa ce face adversarul. Este și un sport al creierului, nu doar al reflexelor. Am avut o tradiție în familie, un unchi de-al meu a fost scrimer în Austro-Ungaria. Iar tata a avut o poveste de genul celor din Dumas. Făcând facultatea de medicină la Viena, a trebuit într-o zi să se dueleze cu un tip căci îl jignise din cauza unei femei. De-acolo s-a ales cu o cicatrice pe frunte. Și era ilegal. Știa că scrima face rău la coloană, căci ești nevoit să faci acele răsuciri. Și a avut dreptate, pentru că mă născusem cu o afecțiune, spina bifida, dar am aflat târziu. N-a vrut să-mi spună, ca să nu-mi taie elanul.

Cum izbuteai totuși să faci în paralel aceste două sporturi?

Se întâmpla când eram elev. Vara era bine. Mergeam la bazin, la Tineretului. Făceam antrenamentul. Apoi făceam un duș, mă echipam rapid și mergeam alături la sala de scrimă. Acasă ajungeam abia seara, pe la 20.00. Iarna cerea un efort mult mai mare. Bazinul era Floreasca.

Ai continuat în acest ritm și ca student?

Nu. Le-am întrerupt pe amândouă pentru că am avut două fracturi la încheietura mâinii drepte. Prima am făcut-o la ora de sport de la Liceul Sadoveanu. Apoi am mai căzut la o încălzire de la bazin. La facultate, la catedra de sport, am avut ca profesori mari somități precum Virgil Hnat sau Aurora Leonte. Am reluat  și scrima. Trebuia să recuperez, ceea ce nu a fost deloc ușor. A venit o competiție externă. S-a făcut un concurs de casă pentru a se decide echipa Universității. Antrenorul meu era unul Cristescu, care avea funcție și pe la federație. Nu știu cum s-a făcut că, deși îmi câștigasem dreptul de a merge, am aflat în ultima clipă că n-am primit viză, și pleacă el, ca antrenor și concurent! Probabil a contat și dosarul meu nu tocmai potrivit, fiind minoritar cu multe rude afară. M-am supărat și m-am lăsat de scrimă, rămânând doar cu handbalul și baschetul în cadrul facultății de filosofie, unde m-am simțit minunat. Sportul era zilnic în viața mea.

În handbal eram în acei ani campioni mondiali.

Da, era o perioadă binecuvântată pentru acest sport. Am prins anii când Universitatea București era o echipă puternică. Era antrenată de reputatul profesorul Trofin, iar în componență i-a avut printre alții pe Birtalan, Kicsid, Voina. Le putea bate și pe Steaua, și pe Dinamo, dar au avut grijă federalii să nu se întâmple așa ceva. Când eram eu la facultate câștigam numeroase competiții. Eram inter. Uneori coordonator. Săream, trăgeam, dar mai ales pasam bine, pentru că eram un fan al lui Gațu, cel care nici până astăzi nu a fost egalat în măiestrie, știam să o dau la pivot. Îl urmărisem de sute de ori pe Cristi și aveam în cap toate gesturile lui. La sugestia doamnei Leonte, Trofin m-a chemat la echipa Universității. A doua. Însă după două antrenamente m-am dus să o întreb ce rău i-am făcut. Ea a încercat să mă liniștească, zicându-mi că pot juca în prima divizie. Antrenamentul era prea dur, nu era pe gustul meu. Cu alergare cu haltere mici la picioare…. La un joc de antrenament m-a împins unul, de m-am dus pe zgură niște metri buni, fiind obligat apoi să stau vreo două săptămâni cu pansamente acasă. Eu voiam să practic handbalul numai și numai de plăcere. Fără efort prea mare.

La fotbal pe ce post jucai?

Îmi plăcea să stau în față, la limita ofsaidului. Cam la pomană. Dădeam cel puțin două goluri pe meci. Driblam, săream la cap, șutam, făceam orice ca să marchez. Preferam eleganța, nu viteza, mă feream de ciocniri cât puteam.

Ai avut ocazia să scrii despre fotbal?

Primul meu interviu audio ca reporter l-am făcut cu Mircea Lucescu, pe vremea când acesta antrena pe Corvinul. Mi-amintesc că și el și ceilalți foști dinamoviști care veniseră acolo, Dumitrache și Radu Nunweiller, locuiau într-un bloc din Deva și fiecare avea numărul apartamentului identic cu cel de pe tricou. Atunci i-am cunoscut prima oară și pe Andone, Rednic și Gabor, niște copii în acea vreme. Corvinul putea bate pe oricine. Am stat patru zile, fiind mai tot timpul la antrenamente, unde am rămas uimit de cum lucra Lucescu acolo. A fost o lecție de viață de cum a reușit el ca din nimic să genereze un asemenea fenomen.

Ești un fan declarat al Stelei, dar și al FC Brașov.

Cu FC Brașov este chestie de patriotism local. Însă m-a întristat pe ce mâini a încăput și ceea ce trăiește în prezent. În marile centre trebuie să se implice municipalitatea ca să nu dispară asemenea echipe. Cu Steaua sau CCA e altă poveste. De mic mi-au plăcut soldățeii de plumb. Toate jucăriile și jocurile mele de copil erau forme de război. Citeam doar cărți de război, de la Dumas la Karl May. Mă uitam la filme sovietice de război, că altele nu erau. Iar această fascinație pentru armată s-a transferat și la preferința din fotbal. A mai contat și un joc de fotbal cu nasturi din copilărie, primit cadou. Pe aceștia erau puse poze cu fotbaliști și înscrise numele lor, una dintre echipe fiind CCA, iar cealaltă Știința Cluj, eu jucând mereu cu prima. Nu-ți închipui câtă pasiune se punea și ce pariuri se făceau pe aceste partide.

Ce părere ai de atât de discutata identitate a Stelei?

Juridic e confuz și nu merită discutat. Moral și sentimental, chiar dacă nu-l agreez pe Gigi Becali, consider această echipă, de azi, prea des ironizată, Steaua București.

Te-ai tachinat cu amicii care țineau cu alte echipe? O urăști pe Dinamo?

Mai toți prietenii mei sunt steliști. Cu „adversarii” însă doar m-am duelat verbal în glumă, fără pic de ură, cum n-o urăsc pe Dinamo și nicio altă echipă. Am prieteni dinamoviști cum ar fi Ivan Patzaichin, Carmen Bunaciu, sau Mircea Lucescu. Recunosc când joacă bine, iar cu Steaua sunt cel mai mare critic când o ia pe arătură. Apreciez în primul rând spectacolul.

Ești deranjat de această moarte în masă a cluburilor de tradiție?

O percep ca pe distrugerea unui patrimoniu național. FRF, LPF alături de Ministerul Sportului au obligația să așeze fotbalul și sportul pe baze solide. Nici acum nu există reguli clare în domeniu.

Ce face echipa națională la Euro?

În mod normal trebuie să trecem de grupe, având adversare accesibile. Însă nu am încredere în actualul Iordănescu, fiind posibil ca ridigitățile sale să ne coste. Cei care l-au repus în funcție n-au fost cei mai inspirați în a scoate de la nafatlină un om care de 10 ani ieșise din circuit.

Din fotbalul internațional care îți place?

Oscilez. Înainte agream campionatul italian, care acum nu-mi mai place așa de mult. La campionatul din Spania vezi spectacol mai ales când joacă primele patru-cinci echipe din punct de vedere valoric. Ca determinare, cel englez e peste toate. Iar din punctul de vedere al tacticizări, cel mai bine stă cel german.

Mergi pe stadioane?

N-am mai fost de vreo 15-20 ani. Nu m-am mai dus în primul rând pentru că sunt comod și foarte ocupat. Apoi nu mai am chemarea necesară. Merg la stadioane când se cântă acolo!

Ai origini maghiare, iar înaintea recentelor meciuri cu Ungaria ai avut curajul să afirmi că ții cu România.

Întotdeauna voi ține cu România, indiferent de sport, confruntare etc. Nu ține de curaj, ci de normalitate. M-am născut aici, am mers opt ani la școala maghiară din București. Am fost educat în acest spirit. Aproape că sunt asimilat, cei care nu-mi cunosc originile se miră când află. Dacă Ungaria joacă cu altcineva, atunci țin cu ea.

De ce crezi că sportul nostru este într-o continuă decădere, neizbutind să ne conservăm sporturile de tradiție?

Toate acestea pornesc de la lipsa unei baze la copii. Lipsa de preocupare față de menținerea școlilor sportive, a unor programe sportive, a sportului de masă în general, poate distruge generații întregi. Sportul trebuie să fie obligatoriu în toate școlile. Aici îi dau dreptate lui Ilie Năstase care o tot ține pe-a lui, că dacă am avea mai mult sport, am avea spitale mai puține. Înainte existau oameni din partea ministerului sau a unor grupări sportive care se duceau din școală în școală, din maidan în maidan, din sat în sat ca să caute potențiali sportivi. Acești oameni astăzi au dispărut. Și-atunci cum să n-avem asemenea recul? Noi am știut să exportăm sport în țări care astăzi au ajuns să ne dea clasă. Însă cu acel export parcă a plecat cu totul sportul respectiv de la noi. Acum 40 de ani mișcau în fața noastră francezii la handbal sau italienii la volei? De asemenea nu-mi explic cum n-am putut menține sporturi în care noi ca popor aveam valențe, precum boxul, luptele, caiac-canoe, haltere unde ar fi trebuit s-avem resurse umane nelimitate. Ce, putem spune că astăzi se nasc altfel decât în trecut?

Ce pronostichezi pentru Jocurile Olimpice de la Rio?

N-am speranțe mari, dar cred că vom lua până în 10 medalii. Poate chiar și una-două de aur. Aici eu sunt subiectiv, aș vrea să ia fetele de la scrimă, căci chiar au șanse. Poate și handbalistele. Sper să mai apară surprize. Însă cred că e o greșeală de abordare când se pune un asemenea obiectiv, să luăm un număr x de medalii. Aceasta deoarece pui o presiune enormă pe toți membrii delegației și i-ai terminat. Să ia medaliile fără să și le mai propună și îi vom primi pe covorul roșu. Și aici e de discutat. Să fie acordate stimulente corecte, nu cum s-a făcut cu naționala de handbal feminin, ca să dau doar acest exemplu, pentru că mai sunt multe altele. Sportivii trebuie să știe de acasă ce primesc. În afară de glorie…

Te întreb pentru că ești născut într-un oraș montan, crezi că dacă în țară s-ar fi acordat importanță mai mare sporturilor de iarnă, am fi putut fi și noi azi în circuitul obișnuit al acestora, alături de Austria, Elveția etc?

Nu știu dacă chiar lângă Austria și Elveția, dar pe-acolo cu siguranță. Din punctul de vedere a ceea ce ne oferă natura, așa ar fi trebuit. Trebuia să se construiască piste pentru bob, să se amenajeze locuri pentru coborâri, slalom, trambuline etc și astăzi am fi avut și noi liniștiți tradiție la aceste sporturi și n-am fi rămas doar cu acea unică medalie olimpică de bronz a bobeurilor Ion Panțuru și Nicolae Neagoe, la Grenoble, 1968. Sau măcar construiam mai multe patinoare și aveam și noi campioni la patinaj artistic. Cu ce sunt de pildă, ungurii mai buni ca noi? Însă ei mereu contează acolo, mai iau și medalii, pentru că s-au ocupat.

Ce părere ai despre sportul din Ilfov?

Se află în progres și este bine că edilii de-acolo îi dau importanța cuvenită. Tot un plus este și faptul că are parte de o revistă frumoasă ca a voastră. Nu e un compliment. Chiar nu știam că se mai dau bani pe print, că sportul poate beneficia de o publicație atât de elegantă.

Plăcerea de a alcătui topuri muzicale ți-a venit de la ierarhiile sportive?

Nu. O făceam în paralel. Întotdeauna m-a preocupat fenomenul muzical și citeam multe reviste. De-acolo mi-a venit ideea de ierarhie. Știu că oamenii de artă în general nu agrează topurile, însă ele există plecând inițial de la nevoia de a ordona cumva cifrele de vânzări. Mai apoi s-a extins și la preferințe. La Săptămâna primeam multe scrisori, însă făceam în așa fel încât acele topuri să fie plauzibile. Ele aveau mai mult rol informativ. Astfel se putea afla de piese, de soliști, de formații. Publicam separat top de muzică străină, românească și populară. Erau și liste mari cu propuneri.

Aveai acces la reviste străine?

Da. Sora mea care din 1976 plecase în SUA îmi trimitea Billboard, de la un prieten din Anglia primeam New Musical Express, Mojo tot din Marea Britanie, o am de la primul ei număr. Mai era Rock & Folk din Franța. Sau Musica e Dischi din Italia. Pe partea nemțească mai îmi veneau Musik Express, Popcorn și Bravo. Q Magazine, Metal Hammer, Kerrang, le luam ocazional. Mă mai duceam și pe la Biblioteca Americană, așa că, pot spune, cuprindeam cam tot, putând oferi felurite informații.

Când ai început să iei în serios muzica?

Când am început să prezint la Casa Studenților, cam din 1970. Mai întâi am luat foarte în serios partea de ascultător și de dansator. Dansam foarte mult, eram vreo doi-trei care la orice petrecere rupeam tot. Rock, swing, cha cha, orice. De aceea eram invitați peste tot. Am participat și la concursuri de dans. Cu vocea am încercat mai puțin, doar dublam când puneam câte-o piesă la discotecă mult mai târziu. Pe de altă parte, am câștigat multe concursuri de recunoașteți interpretul. Asta datorită faptului că am memorie auditivă foarte bună. Chiar și-acum se întâmplă să mă sune câte cineva să mă întrebe cine cântă cutare piesă și mi-o lălăie la telefon. M-a sunat odată Doru Stănculescu din Germania, era în mașină. Nu știa interpretul unei piese, l-am pus să mi-o fredoneze și mi-am dat seama imediat. Acesta a fost atuul meu! La Casa Studenților  am început să fac lucrurile aproape profesionist, primind și niște bani.

Care gen de muzică îl ai mai aproape de inimă?

Sigur, agreez foarte multe. Dar rock, country și blues sunt prioritare. De asemenea îmi place mult o anumită perioadă din muzica pop care astăzi este mai puțin ascultată. Mi-au plăcut și unele piese disco. Am fost fascinat de perioada de glorie a rock-ului progresiv. Mereu am fost atras de reggae. Dacă fac un efort spun tot. De fapt un avantaj al meu ar fi  faptul că anii mei biologici coincid cu istoria pop-rock-ului. În emisiunile mele am grijă să ofer o gamă cât mai largă stilistic, însă cu măsură și cumpătare. Eu n-am avut posibilitatea să primesc toate stilurile pe tavă de-a gata, fiind nevoit să alerg după ele.

Din punctul de vedere muzical ce te consideri a fi?

DJ (am acte în acest sens, ajungând chiar să le predau și să-i examinez pe alții în cadrul BTT pentru a le da apoi un atestat), realizator de emisiuni, producător, comentator. Nu sunt nici muzicolog, nici specialist în muzică. DJ în sensul acelor vremuri. Azi înseamnă altceva. De fapt sunt doar un pasionat care s-a ocupat mai mult de muzică decât alții. N-am făcut nicio școală în acest sens, chiar dacă mi-ar fi plăcut. Am fost un autodidact.

De altfel acesta chiar a fost un impediment pentru tine în a te angaja la radio.

De fapt numai la Radio România Actualități, unde tot timpul am fost colaborator. Într-adevăr, a rămas o cutumă din anii comuniști cum că de muzică trebuie să se ocupe doar cei care absolviseră Conservatorul. Cu toate că era vorba doar de conceput și transmis știri, de a fi bine documentat în ceea ce privea muzica de pretutindeni, de a cunoaște măcar o limbă străină, de exprimare fluentă, de a avea o voce bună etc. Ori pe mine nici măcar nu m-au lăsat să dau concurs pentru angajare în Redacția Muzicală. Am dat concurs cu proiecte în 2002 și le-am câștigat.

Ai fost vreodată tentat să rămâi în străinătate?

Niciodată. Aș fi avut ocazia, mi s-a și propus, însă m-am gândit că în limba română operez și mă simt cel mai bine. Cum eu sunt comunicator, acest motiv a fost hotărâtor.

Din punctul de vedere al aparaturii cum ai stat?

Pot spune că bine. Am avut patru magnetofoane de-a lungul acelor ani, chiar și casetofon, cumpărate de mine. La Vox Maris aveam la un moment dat un mixer cu 16 canale cumpărat tot de mine. Era de comandă. Erau și zile în care dădeam muzică live cu artiști invitați, și erau necesare multe căi pentru microfon, chitară, clape etc. Lângă mixer aveam mereu două magnetofoane și două pick-up-uri. La Costinești instalația de amplificare, luminile, efectele, stroboscoapele, mașina de ceață, erau ale instituției, sau cumpărate cu multe sacrificii de Nicușor Năstase, șeful de unitate, actualul patron. Sculele mari de amplificare, racurile, de la Vox Maris și de la Disco Ring erau aduse din Germania, R.F.G.-ul de atunci, datorită susținerii lui Nicu Ceaușescu. Cel puțin asta știam eu atunci.

Cum ai defini astăzi condiția muzicianului român în comparație cu cea de dinainte de 1989?

Este diferită. Nu-mi dau seama dacă este în recul. Acum, artistul interpret are mai multe posibilități, însă nu întotdeauna știe să și le valorifice. Pe de altă parte e un pic nedreaptă piața cu artiștii consacrați, cei trecuți de 45-55 de ani. Pentru un artist este neplăcut ca ani buni să fii lăudat și apreciat, iar apoi, dintr-odată, să nu se mai uite nimeni la tine. Unii au reușit să-și găsească un traseu nou, alții s-au retras. Astăzi soarta artistului creator depinde mai mult de tehnologie decât de vocație și inspirație.

Cum ai percepe o paralelă între muzica autohtonă și fotbalul autohton?

Eu zic că muzica stă mult mai bine. Vârfurile din muzică sunt net peste cele din fotbal. E drept, în anii 90, situația era echilibrată. Atunci aveam o echipă națională de fotbal bună, iar campionatul era mult mai așezat, cu multe echipe de tradiție, și cu un sistem adecvat. Eu unul nu diger deloc acest sistem play-off/play-out, mi se pare total nerecomandat pentru fotbalul nostru și nu doar. Uită-te că pe zi ce trece sunt tot mai puțini oameni în tribune. Dar să fiu mai concret la întrebarea ta, fotbalul nostru a avut perioada cea mai bună pe plan internațional între 1984, când ne-am calificat la Euro și totodată a început construcția naționalei de mai târziu, până în 1994, când s-a atins vârful din SUA. Aici adaug și realizările intercluburi, mai ales acea Cupă a Campionilor a Stelei. Muzica noastră a avut momentele cele mai reușite, inclusiv pe plan internațional, în perioadele de Cerb de Aur. Au fost și reușite considerabile la Eurovision după 1994.  În plus nume românești au pătruns și mai sunt și azi în clasamente internaționale. Între timp piața muzicală a crescut și prin multitudinea de spectacole, dar mai ales prin „explozia” vieții de club. În comparație cu amintita golire a tribunelor de la fotbal, ajungându-se la o balanță complet dezechilibrată. Ca să nu mai spun de câți artiști mari, e drept, unii la apus de carieră, vin să concerteze în România. Să-ți spun câte stadioane pline au fost la concerte internaționale și câte la fotbal?

Înseamnă că managerii din muzică sunt mult peste cei de la fotbal.

În mod clar sunt mai buni, și până la proba contrară mai cinstiți. Jumătate dintre cei din fotbal au fost sau sunt în pușcărie, ori din muzică nu prea s-a auzit despre asemenea cazuri.

Ce părere ai de concursul Eurovision și de participarea românească all-time?

E un eveniment  mediatic mai mult decât un concurs, care a expirat în timp. Obștescul sfârșit și l-a dat deja, dar mai trag de el instituții europene precum EBU din dorința de a împrăștia o serie de concepte precum diversitatea, prietenia, buna vecinătate care se arată că sunt din ce în ce mai puțin valabile, dacă ne concentrăm asupra ultimelor două ediții. Și nu mă refer doar la Eurovision, ci la tot ce se întâmplă cu noi în Europa. Dacă e să mă refer strict la participările românești, ele au fost, cu două-trei excepții, chiar remarcabile. Inclusiv când ne-am clasat pe locuri mici. Dacă ne gândim că piesa „Dincolo de nori” a celor de la Holograf a fost doar pe locul 21, însă a rămas și astăzi un hit, ne dăm seama că votul e una, iar calitatea muzicii este alta. E adevărat, am avut și prestații mai slăbuțe, am fost și nesusținuți. Nu avem prieteni în Europa, dar mai ales printre vecini, de unde an de an nu luăm nimic. Excepția fericită rămâne Republica Moldova. Aici nu mai e o problemă doar de muzică, ci de politică, geopolitică, simpatii… Eu cred că Luminița Anghel și Sistem ar fi putut câștiga dacă nu reprezentau România.

Unde ți-a plăcut mai mult, în fața mașinii de scris sau la pupitrul radio?

La radio, fără discuție.

Cum ți-a venit ideea să faci emisiunile acestea radio deschise care au derivat în cele din urmă în „Psihologul muzical” de astăzi?

E simplu. La Costinești, în anii 80, totul era la liber. În timp ce la București, la posturile unice, totul era verificat și cenzurat, la Radio Vacanța Costinești, eram liberi. Contactul direct cu publicul, interviuri directe cu invitați care treceau pe acolo, adesea interviuri realizate afară, în fața a sute, mii de oameni. Este cea mai bună școală de jurnalism. Ai feedback imediat și necruțător. Când am fost invitat să fac, împreună cu Lucica Popescu Moraru o emisiune de weekend, am optat pentru acest model. Vineri Noaptea în Direct (V.N.D.) a fost o rețetă de succes la Radio România Actualități. Toată lumea îmi cerea să fac ceva asemănător cu ce făceam la Costinești. Așa am procedat și după 1994. Condițiile sunt altele la un post în eter, dar poți încerca să reproduci atmosfera. Am rămas fidel nopții de vineri din 1991 încoace. La Radio Total, la Activ FM sau 2 Mplus, la Radio Romantic și acum, din 2002 încoace, iar la R.R.A. Structura emisiunii nu s-a schimbat mult. Am căutat să atrag public tânăr fără a-l pierde pe cel matur. În mare parte am reușit. Faptul că citesc toate mesajele, arată transparență și deschidere. Așa făceam și la Costinești. Acolo erau 10-15.000 de oameni care te ascultau sigur, acum pot conta pe câteva sute de mii, poate și peste un milion, dacă mă gândesc la câte mesaje vin din Australia, S.U.A., Canada, Brazilia, Italia, Franța, Belgia, Germania, Ucraina sau China! Sondez permanent doleanțele celor de acasă. Privind invitații, privind muzica difuzată. Țin cont de cereri, de propuneri. Nu 100%. Nici n-aș putea, dar țin cont și ei simt că nu-i păcălesc. Ei simt că eu pun suflet în tot!

Este „Psihologul muzical” la această oră cea mai longevivă emisiune radio?

Nu știu ce fel de emisiuni mai sunt la diferite posturi din țară. Și mă refer la emisiunile de peste 3 ore.  De exemplu ”Omul cu chitara” de la R.R.A. difuzat înaintea mea, tot vinerea, are o oră și împlinește 18 ani. E realizată de Ducu Bertzi și Mihai Cosmin Popescu.

Ți-ai înregistrat toate emisiunile în vreo arhivă?

Aproximativ. Cele din trecut sunt parțial înregistrate pe casete și apoi transferate în hard. Le înregistra cineva acasă, sau programam un casetofon mai șmecher. Din 2004 încoace le am pe CD, iar din 2009 există toate pe site-ul RRA și inclusiv al meu.

 

sursa: https://romaniastats.wordpress.com/2016/04/11/interviu-de-dincolo-de-arena/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


9 − = four

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>