Interviu exclusiv | Steve Stevens: „Primul meu profesor de chitară a fost un român” (29.06.2014)

Interviu realizat şi tradus de Iulia Radu

0
385

Interviu exclusiv | Steve Stevens: „Primul meu profesor de chitară a fost un român” (29.06.2014)
Cu o lună înainte de concertul de la Bucureşti, i-am trimis un email lui Josie Stevens (soţia şi managerul chitaristului) în care întrebam dacă putem face un interviu cu Steve Stevens. Extrem de amabilă, Josie a răspuns prompt solicitării. Am încercat să găsim împreună o soluţie pentru o convorbire telefonică, dar nu am reuşit să stabilim o dată (programul de turneu era prea încărcat), aşa că singura variantă posibilă a fost: interviu face-to-face. Josie mi-a propus să îl facem în ziua concertului, după probele de sunet, adică la ora 19.00. Mi-a promis că se va asigura că voi fi pe o listă de intrare şi că voi avea accesul asigurat.

Timpul a trecut rapid, iar emoţiile m-au năpădit în ziua concertului. Când a venit Andreea Andreescu (Events) la intrare şi mi-a lipit o bulină pe tricou (scria pe ea „Guest Billy Idol”) mi s-au înmuiat picioarele. Mergeam după Andreea mai mult din inerţie, m-a trezit la realitate un domn din staff-ul artistului care a întrebat-o pe Andreea dacă eu sunt jurnalistul care va face interviul cu Steve, apoi i-a explicat cum ajungem la cabina lui.
Steve m-a impresionat foarte mult, este foarte amabil, prietenos şi un foarte bun interlocutor. Am stat de vorbă cu el 20 de minute, timp în care a glumit, a povestit despre începuturile carierei lui, despre diversele colaborări şi despre Billy Idol.
Interviul a fost difuzat noaptea trecută în cadrul emisiunii „Psihologul muzical„, pe Radio România Actualităţi (ediţia 614, 5 iulie), iar acum aveţi mai jos şi varianta scrisă (săptămâna viitoare va apărea şi înregistrarea audio pe site).

Reporter: Bun venit în România!
Steve Stevens: Mulţumesc! Noi am mai cântat aici… cred că în urmă cu 4 ani…
Reporter: În 2006…
Steve Stevens: Da, în 2006, dar în acelaşi loc pentru că îmi amintesc că semăna cu un Coloseum vechi.

Reporter: La ce să ne aşteptăm în această seară?
Steve Stevens: Îmi amintesc că data trecută spectatorii au fost extraordinari. Există un public foarte bun de rock’n’roll în România.

Reporter: Spune-mi, te rog, cum l-ai cunoscut de fapt pe Billy?
Steve Stevens: Wow (râde) Stai să văd dacă-mi mai amintesc… Eu eram într-o trupă şi la vremea respectivă locuiam la New York, iar Billy lansase deja 3 albume cu Generation X şi se mutase din Londra la New York. Trupa mea îl avea manager pe Bill Aucoin, care era şi managerul trupei Kiss. Am înregistrat un album cu trupa mea, dar acesta nu a fost lansat niciodată, aşa că am părăsit formaţia respectivă şi căutam alţi muzicieni cu care să colaborez. Într-o zi m-a sunat Bill Aucoin şi m-a întrebat dacă am auzit de Billy Idol de la Generation X. Cred că ştiam „Ready Steady Go” şi ascultasem puţin şi „Dancing With Myself”, aşa că am stabilit o întâlnire şi i-am spus: „chiar dacă nu o să vrei să fiu chitaristul tău, eu îi cunosc pe toţi muzicienii din New York şi te voi ajuta să îţi găseşti un basist, un baterist mai întâi”. În timpul în care am căutat ceilalţi instrumentişti, nu ştiu dacă el s-a întâlnit şi cu alţi chitarişti, aşa că am rămas împreună, lucrurile s-au potrivit în mod logic.

Reporter: În ceea ce priveşte modul de a compune, a existat chimie între voi de la început?
Steve Stevens: Ummm… Da şi nu… În mod evident, el provenea dintr-o trupă punk-rock, iar eu veneam din zona hard-rock, chitariştii mei preferaţi erau Jeff Beck, Jimi Hendrix, Jimmy Page, iar punk-ul era un gen simplu, nu puteai cânta într-o trupă punk aşa cum o făceau eroii mei. Dar cheia acestei colaborări a fost producătorul lui Billy, Keith Forsey, care şi-a dat seama că Billy nu îşi dorea un simplu chitarist de punk rock pentru că asta făcuse până atunci. Motivul pentru care venise în America a fost pentru a găsi alte influenţe şi muzicieni care să fie în stare să îl provoace şi care să poată adăuga ingrediente inedite pentru a face ceva nou. Şi cred că momentul în care ne-am dat seama unde se intersectează preferinţele noastre muzicale a fost decisiv. Oricât de ciudat ar părea, unul dintre punctele noastre comune a fost Lou Reed. Eu am făcut parte dintr-o trupă în care am cântat multe piese din repertoriul lui Lou Reed. Şi într-o zi când eram cu Billy şi cântam împreună, el m-a întrebat: „Ştii cumva piesa Coney Island Baby a lui Lou Reed?”. Iar eu o ştiam notă cu notă, de fapt ştiam tot albumul live Rock N Roll Animal, pentru că cei doi chitarişti care apar pe acel disc sunt echipa mea preferată de chitarişti (n.r. – cei doi chitarişti sunt: Steve Hunter şi Dick Wagner). Aşa că atunci când Billy şi-a dat seama că mie îmi place tot ce înseamnă glam: David Bowie, Lou Reed, T.Rex, a înţeles că suntem pe un teritoriu comun.

Reporter: Care a fost prima piesă pe care aţi compus-o împreună?
Steve Stevens: Hmmm… Bună întrebare… cred că a fost ceva care până la urmă nici nu a devenit o piesă. Dar îmi amintesc că există o piesă pe primul album, care se numeşte „Hole In The Wall”. Îmi amintesc că atunci când am compus acea piesă era pentru prima dată când eu foloseam efecte la chitară şi am creat o paletă sonică pe care am folosit-o în repetate rânduri după aceea. Cred că „Hole In The Wall” a fost prima piesă pe care am compus-o alături de Billy.

Reporter: Ştim cu toţii cum este Billy pe scenă, dar cum este el în studio?
Steve Stevens: Păi… el este un mare fan al istoriei rock’n’roll-ului, aşa că de fiecare dată când „se naşte” ceva în studio, găsim întotdeauna un punct de referinţă. De genul: „e un fel de Elvis sau are ceva din spiritul The Doors”… Dar noi lucrăm împreună de peste 32 de ani aşa că între noi comunicarea este dincolo de cuvinte. Pur şi simplu eu cânt ceva şi am deja în cap modul în care frazează el, aşa că nu trebuie să ne spunem prea multe pentru că ştim deja pe ce drum mergem.

„Bunicul meu era rus”

Reporter: Numele tău din acte este Steven Bruce Schneider?
Steve Stevens: Da, este.
Reporter: Ai origini germane?
Steve Stevens: Păi, nu. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, bunicii mei au emigrat în America. De fapt, bunicul meu era rus, iar în momentul în care au aterizat la New York, a fost foarte fericit că a ajuns în SUA şi s-a dat jos din vapor, dar numele pe care i l-au dat la venire era foarte dificil de pronunţat. El nu ştia engleză aproape deloc. Aşa că a ales „Schneider”, care înseamnă „croitor” în germană, ştii tu persoana aceea care îţi coase pantalonii, hainele. Ei bine, acesta era un nume comun, la fel ca Smith, Jones, sau alte nume întâlnite des. Aşa că a acceptat acest nume fără probleme pentru că el era pur şi simplu fericit că a ajuns în America. Eu nici măcar nu ştiu care este numele adevărat al familiei mele.

Reporter: Ce te-a determinat să îţi schimbi numele şi să devii Steve Stevens pe scenă?
Steve Stevens: Înainte de a lucra cu Billy eram într-o trupă şi atunci încercam să îmi găsesc un nume de scenă, îmi doream un nume bun pentru rock’n’roll. La vremea respectivă eram prieten cu băieţii de la New York Dolls, iar Sylvain Sylvain (n.r- chitaristul trupei) a venit în cabina noastră şi mi-a sugerat să fac ca el, să folosesc prenumele de două ori. Aşa că pot spune că naşul meu este un membru al trupei The New York Dolls, ceea ce mi se pare foarte cool.

Reporter: Familia ta s-a implicat în devenirea ta ca artist?
Steve Stevens: Ei m-au susţinut, dar părinţii mei nu ştiau exact ce înseamnă rock’n’roll. M-au dat la şcoala de muzică, acea şcoală a stat la baza filmului şi a seriei TV „Fame”. La şcoala respectivă erau foarte mulţi muzicieni şi actori, dar chitara nu este un instrument simfonic, dacă te duci la concertul unei orchestre, vei vedea că nu există şi un chitarist acolo. Aşa că atunci când mi-au spus să-mi aleg un alt instrument, o vioară sau o violă, mi-am pierdut rapid interesul şi am renunţat la şcoală. Şcoala mea era chiar în Manhattan şi în perioada respectivă acolo veneau toate trupele momentului, la clubul CBGB şi alte câteva cluburi renumite pe atunci. Aşa că aveam în acelaşi timp şi Blondie, şi Talking Heads şi Television. Într-o noapte am reuşit să mă furişez în clubul CBGB şi am văzut recitalul Johnny Thunders & The Heartbreakers. Atunci mi-am spus că aceasta este educaţia mea, nu ceea ce învăţ la şcoală. Nu-mi doream să învăţ despre Vivaldi şi Beethoven.

Cât de greu a fost pentru tine la începutul carierei să obţii un contract cu o casă de discuri?
Steve Stevens: Din fericire, Billy avea deja un contract cu Chrysalis. Dar când eram cu trupa mea, înainte de a-l cunoaşte pe Billy, noi aveam un contract cu Island Records, dar discul nostru nu a fost lansat niciodată. Din fericire am avut un mare noroc. Robert Palmer, care locuia în apropierea studioului, ne-a auzit la înregistrări. Robert a fost primul star rock pe care l-am întâlnit şi mi-a devenit prieten. Am şi lucrat cu el câţiva ani mai târziu. A fost o perioadă grea pentru mine, pentru că am fost dezamăgit că nu a fost lansat albumul, nu mai aveam nici bani de mâncare şi multe altele… Dar nu cred că muzicienii privesc astfel de zile ca fiind dificile pentru că, până la urmă, faci ceea ce îţi place şi din acest punct de vedere eşti fericit. Aveam o trupă, cântam, locuiam cu ceilalţi colegi, iar acum când îmi amintesc de acele vremuri văd doar partea frumoasă. Ştiu că nu este mereu uşor să fii muzician, traversezi şi perioade mai dificile, dar este cu siguranţă mai uşor decât dacă ai lucra în construcţii sau ai presta altă muncă fizică.

Ai fost implicat în numeroase proiecte muzicale, cât este instinct şi inspiraţie şi cât este muncă grea?
Steve Stevens: Cred că sunt în cantităţi egale. Munca grea constă în orele pe care le petreci încercând să perfecţionezi un lucru. În momentul în care ai compus o piesă, sau ai înregistrat o idee care are potenţial aceasta este ca un copil pe care trebuie să-l creşti, să-l înveţi o limbă, să-l înveţi să meargă. La fel este şi cu piesele. Acestea trebuie să ia o formă, piesele mari trebuie să aibă un înţeles şi un mesaj. Întotdeauna am fost de părere că o piesă, chiar dacă are doar 4 minute, trebuie să fie ca un film în care ai suişuri şi coborâşuri, scene de dragoste, scene de acţiune. Iar o piesă bună trebuie să aibă toate aceste ingrediente, trebuie să aibă şi puţină dramă, iar când asculţi piesa respectivă trebuie să simţi că a fost scrisă doar pentru tine. Dar ca să faci toate astea ai nevoie de timp pentru a perfecţiona melodia. Dar nu ai mereu succes pentru că nu toate piesele sunt câştigătoare.

Reporter: Pentru coperta albumului Atomic Palyboys ai colaborat cu artistul H.R. Giger, cel care a creat personajul din filmul „Alien”. Să înţeleg că îţi plac filmele horror?
Steve Stevens: Oh, da… Giger a decedat în urmă cu 3 săptămâni, din păcate. Dar cu mult înainte de a face Alien, el a desenat coperta albumului „Brain Salad Surgery” al formaţiei Emerson, Lake & Palmer. Albumul a fost lansat în 1973 şi este unul dintre preferatele mele. El nu a făcut multe coperte de disc, făcuse o copertă pentru Debbie Harrie şi cred că mai făcuse o copertă pentru… Sepultura, dacă nu mă înşel. Când am semnat contractul cu Warner Bros am trecut acolo, în contract, că îl plătim pe Giger pentru realizarea copertei, pentru că altfel era foarte dificil să obţinem colaborarea cu el. El vroia să asculte muzica mai întâi, vroia să fie sigur că totul este ok. Pentru mine a fost o onoare să lucrez cu el. Şi sunt un fan al filmului Alien. Şi, ca să răspund şi la întrebare, da îmi plac filmele horor.
Reporter: Şi cele alb-negru?
Steve Stevens: Da, îmi plac foarte mult şi Frankenstein şi Dracula.

„Primul meu profesor de chitară a fost un român”

Reporter: Ce anume te-a determinat să abordezi stilul flamenco?
Steve Stevens: Primul profesor adevărat de chitară pe care l-am avut era chitarist de flamenco. Era chiar român, un ţigan de origine română. Până atunci am avut profesori de chitară care încercau să mă înveţe doar chestii plictisitoare, nu învăţam nimic din ceea ce îmi doream cu adevărat. Aşa că am mers într-o tabără de vară unde făceam muzică şi acolo l-am cunoscut pe acest om care era extrem de pasionat de muzică. Ne povestea cum a scăpat de nazişti în Al Doilea Război Mondial, venise cu fratele lui în America şi singura lor avere erau cele două chitare. Când a început să cânte o făcea cu atât de multă emoţie încât am fost vrăjit. Nici măcar nu ştiam ce înseamnă flamenco. L-am întrebat ce stil de muzică este acela, pentru că nu era nici muzică clasică… şi nu era nimic din ceea ce ascultasem eu până atunci. El mi-a explicat atunci ce înseamnă flamenco. M-am îndrăgostit pe loc de acest gen muzical. Apoi am continuat să ascult flamenco, aşa l-am descoperit pe Paco de Lucia, care este unul dintre cei mai mari chitarişti de flamenco, pe Carlos Montoya. Din punctul meu de vedere flamenco este un fel de heavy-metal al chitării acustice. Aşa că m-am îndrăgostit de pasiunea acestei muzici.

Reporter: Cum alegi numele unei piese instrumentale?
Steve Stevens: Hmmm… Uneori mă inspir din filme. Unele dintre titlurile pieselor de pe albumul „Flamenco A Go-Go”, de exemplu „Cinecitta”, este un omagiu adus regizorului Federico Fellini. Şi el a murit, din păcate. Ceea ce este interesant atunci când compun muzică instrumentală este faptul că, atunci când sunt în studio, întotdeauna pun un film, fără ca televizorul să aibă sonor. Pun ori filmele lui Fellini, ori filmele de Orson Welles, sau pur şi simplu, pe ecran se derulează efecte vizuale şi atunci compun muzică. Dar pentru acest album, am folosit vreo 4 sau 5 filme ale lui Fellini, aşa că muzica a fost scrisă fiind inspirat de imaginile văzute pe ecran.

„Scena de rock este mult mai sănătoasă în Europa decât în Statele Unite ale Americii”

Reporter: Cum a început colaborarea cu Harold Faltermeyer?
Steve Stevens: Keith Forsey, producătorul lui Billy Idol, colabora cu Harold şi cu Giorgio Moroder pentru discurile solistei Donna Summer din Germania, aşa că atunci când am făcut primul album cu Billy Idol, Harold a fost invitat să cânte la keyboards pe unele piese. Eu nu ştiam că el făcea şi muzică de film… Dar într-o zi m-a rugat să rămân la studio după sesiunea de înregistrări cu Billy Idol şi mi-a arătat o casetă video cu Top Gun şi mi-a spus că lucrează la acel film şi m-a întrebat dacă sunt interesat să fac muzică de film. Sigur că am fost de acord să colaborez cu el pentru acest film. Şi am înregistrat totul atunci, după sesiunea cu Billy Idol.

Reporter: Crezi că heavy-metalul şi hard-rock-ul, în general, şi-a păstrat mesajul autentic?
Steve Stevens: Mdaaa… cred că da… Uite ce e… întotdeauna va fi muzică bună şi… poate nu muzică proastă, dar muzică pe care eu nu o ascult cu drag. Dar ceea ce este cu adevărat bine, din punctul meu de vedere, în calitate de chitarist, este faptul că lucrurile revin pe un făgaş normal. Pentru că în 1990, când a apărut grunge-ul, brusc nu a mai fost cool să fii bun la instrumentul tău. La vremea respectivă nu mai erai considerat la modă dacă cântai la chitară prea repede. Şi asta pentru că Kurt Cobain a zis că trebuie să cântăm 3 acorduri. Ceea ce era foarte bine pentru Kurt Cobain, dar nu era la fel de bine pentru ceilalţi care erau erau experţi la chitară. În muzica modernă cred că sunt foarte mulţi chitarişti buni, care încearcă să se autodepăşească. Îmi plac foarte multe trupe noi, dar acolo unde vocalistul este… noi zicem că seamănă cu Cookie Monster din Muppet Show, adică mai mult mormăie sau rage decât să cânte… ei bine, acest gen de muzică nu este tocmai pe placul meu. Prefer ca muzica să aibă melodie. Dar este adevărat că sunt multe trupe bune în noul val. Oricum, scena de rock este mult mai sănătoasă în Europa decât în Statele Unite ale Americii. În SUA totul se reduce la single-uri, la difuzări la radio, la dance… În SUA nici măcar nu mai avem festivaluri mari de rock. Europa este mult mai sănătoasă pentru rock’n’roll.

Reporter: Ai predat și lecții de chitară copiilor, nu-i așa?

Alături de Steve Stevens, după interviu

Steve Stevens: Da, am făcut câteva. Unii dintre ei sunt incredibili. În SUA avem Rock N Roll Fantasy Camp, acolo se întâlnesc mai mulţi chitarişti renumiţi care predau lecţii copiilor. Ultima dată când am fost acolo am văzut un puşti de 10 ani care cânta piese Van Halen şi Yngwie Malmsteen cu o lejeritate de necrezut. Dar, în acelaşi timp, este important să cânţi cu emoţie, nu poţi să ai doar tehnică. Cred că este important să existe un amestec de tehnica şi emoţie şi îţi mai trebuie şi piese care să prindă. Eu am mare noroc pentru că lucrez cu un solist bun. Ştiu că nu poate fi mereu vorba despre solo-uri impresionante la chitară pentru că soliştii nu dau nici doi bani pe astea, ei vor doar să aibă piese bune. Ceea ce pentru mine este perfect.

Reporter: În încheiere, te rog să transmiţi un mesaj pentru ascultătorii noştri…
Steve Stevens: Sper ca oamenii să fie la fel de nereăbdători ca noi în ceea ce priveşte apariţia noului nostru album, care va fi lansat în octombrie. Billy şi-a scris autobiografia care prezintă o parte a lui pe care nu mulţi o cunosc. Dacă veţi citi cartea veţi descoperi că este o persoană extrem de inventivă şi inteligentă, un om minunat. Eu sunt fericit că oamenii vin în continuare la concertele noastre şi că le place muzica noastră.

Reporter: Îţi mulţumesc mult Steve!
Steve Stevens: Îţi mulţumesc şi eu! Mi-a făcut plăcere!

Interviu realizat şi tradus de Iulia Radu

Audio:

Andrei Partos
Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here