#JeSuisHypocrite #metoo #Rezist

hashtag aArticol de Iulia Radu

Sunt câteva lucruri care mă îngrozesc pe lumea asta. Unul dintre ele este faptul că trasformăm în modă orice temă de interes general, care ține de viața noastră, golind-o astfel de substanță. N-o rezolvăm, pur și simplu o „devorăm” cu o repeziciune care ar umple de rușine întreg neamul de termite de pe Pământ. De câteva zile, două din cinci postări de pe Facebook, Instagram sau Twitter au hashtag-ul „#metoo”. Femeile își povestesc experiențele traumatizante prin care au trecut de-a lungul timpului, am văzut și mesaje postate la bășcălie, am văzut păreri pro și contra, am văzut discuții, înjurături, încurajări, am văzut de toate. Nu o să întreb de ce nu au vorbit victimele unor astfel de abuzuri la vremea respectivă, de ce nu au luat atitudine atunci când s-a întâmplat. Nu o să întreb nici dacă omenirea chiar confundă Hollywood-ul cu Sfântul Altar. Nu despre asta vreau să vorbesc aici. Subiectul este mult prea grav și nu vreau să-l arunc în derizoriu. Dar nici nu mai pot să suport ipocrizia care ne macină viețile zi de zi.

De vreo doi ani de zile, Alin Dincă (frontman-ul formației Trooper) condamnă dur abuzurile la care sunt supuse femeile. O face de fiecare dată din convingere, comentând articole, întâmplări, trăgând semnale de alarmă. Nu este singurul. Au scris și alții despre acest subiect. N-am văzut nicio reacție din partea victimelor. Niciun share, niciun like, nicio confesiune, nicio dorință reală de a dezbate și a găsi soluții pentru a rezolva astfel de probleme. E drept că nici Alin, nici alții care au abordat subiectul nu sunt vedete la Hollywood și nici n-au folosit un hashtag catchy. Până la urmă la asta văd că se reduce totul: hashtag-ul să fie în trend, să fie vizibilă postarea, să fim și noi băgați în seamă. Astăzi, însă, toată lumea vorbește despre asta. De ce? Pentru că subiectul e ACUM pe val. Dar… să te ferească Sfântul să fii astăzi victima unei agresiuni pe stradă, pentru că românul (revoltat și solidar doar pe Facebook) va băga capul în pământ, va grăbi pasul și eventual va pune, trei străzi mai încolo, un status pe Facebook despre agresiunea la care a fost martor declarându-se oripilat. Prea puțini sunt cei care iau atitudine și acționează în viața reală, față de numărul celor care dau din taste de zor pe Facebook. Când va trece valul #metoo, va veni altul și vom uita subiectul femeilor abuzate. Problema va rămâne, însă, în picioare. Desigur, n-ar fi prima dată când facem asta.

Să ne amintim de #Colectiv #Rezist… Am sperat atunci că se va schimba ceva în mentalitatea colectivă. Aiurea! Ieșim în stradă să luptăm împotriva CORUPȚIEI, apoi punem ștampila de vot pe toți penalii, fără nicio remușcare. Apoi, ne plângem iar. Și tot așa. Dă bine să folosim aceste hashtag-uri, părem solidari, oameni dintr-o bucată, dar când vine vorba despre fapte…

Cum se face, oare, că românii n-au ieșit niciodată în stradă pentru a cere reformarea sistemului de învățământ?! Uite o cauză pentru care merită să putrezești în Piața Victoriei pentru că ține de viitorul țării, pentru că îi privește în mod direct pe copiii noștri. Învățământul e pe butuci, dar din păcate pentru el, nu are hashtag la modă. Sănătatea la fel! Iar românul #rezistă și ridică neputincios din umeri: „Românica”, „Asta-i țara în care trăim”. Acesta este, de fapt, nivelul românilor de indignare, de revoltă. Pe Facebook suntem zmei, în realitate niște miei.

Un alt lucru înspăimântător (pentru mine, cel puțin) este faptul că observ cât de puțin prețuim și ocrotim VIAȚA. Zilele trecute, un liliac era captiv în clădirea unui instituții serioase. Am întrebat cum poate fi salvat, eliberat. Răspunsul a picat ca un trăsnet. „Păi… cum să fie salvat? Cine să-l prindă? O să… moară de foame până la urmă”. Într-un final, animalul a fost prins și eliberat, dar ușurința cu care spun oamenii „o să moară”, îmi dă fiori. Ce poate fi mai groaznic decât să conștientizezi că o ființă se află în dificultate și că poate muri și să te împaci cu acest gând fără să-ți pui nici măcar o secundă problema că ai putea să iei măsuri, să acționezi?! Dar, am uitat… românul iubește doar câinii și pisicile… de la distanță pentru că n-are nicio problemă să le vadă în stradă.

Îmi amintesc că, în perioada facultății, făceam naveta Moreni (jud Dâmbovița) – Ploiești (jud Prahova). Uneori mergeam cu cei care făceau curse autorizate, alteori cu… „ia-mă nene”. Într-una din zile, am călătorit cu un tip tănăr (să fi avut vreo 35-40 de ani), amabil, vorbăreț. În Dărmănești, o pisică ne-a trecut calea. A luat-o în plin. Ați auzit vreodată ultimul strigăt al unui animal, sau al unei păsări care sfârșește sub roțile unei mașini?! Eu încă îl mai am în urechi. Singura reacție a șoferului a fost: „pssssssss…. nu mai aveam ce să îi fac”. N-a oprit, nici măcar n-a încetinit. Câți nu procedează la fel?! O viață în minus. Mare lucru. Poate era o pisică fără stăpân, poate aparținea unei familii, poate un copil a plâns după ea. Amănunte, nu? Sunt pline șoselele de hoituri lipite de asfalt… urme ale umanității din noi…

Câți dintre voi n-ați folosit hashtag-urile #JeSuisCharlie#Bataclan#Manchester?! Adesea m-am întrebat de ce suntem solidari doar când mor oameni în Europa sau în America?! Și între timp în Siria… în Palestina… în Africa… în Coreea de Nord… De fapt, ne pasă sau nu? Ținem sau nu, la VIAȚĂ? Vrem să trăim într-o lume liberă, fără granițe, dar am trasat clar frontierele în mintea noastră prin lipsa de empatie față de calvarul prin care trec semenii noștri, prin lipsa de reacție la violențele care se petrec zilnic pe Pământ.

Să mai vorbim despre pădurile României, despre fauna țării?! Mor de râs când văd oameni revoltați că se produc alunecări de teren și le pleacă la vale casa. Apoi, a doua zi, îi vezi cu drujba în pădure. Îmi vine să-mi trag palme când îl aud pe Președintele Trump spunând că „nu s-a schimbat clima”. Iar omenirea tace, deși am ajuns să trăim între uragane și tornade… Pentru toate acestea, când vom inventa un hashtag? Le discutăm în viața aceasta sau pe lumea cealaltă?! Întreb și eu, nu dau cu parul.

În final, revin la hashtag-ul #metoo. Faptul că unii își povestesc experiențele traumatizante, e bine (mai ales pentru ei). Dar, mă întreb unde-i atitudinea acelorași persoane acum când tocmai au fost eliberați din închisori mii de agresori?! Pur și simplu, nu înțeleg… există o finalitate a acestui demers sau vrea cineva să strângă aceste confesiuni și să lanseze o carte, sau ce?! Povestitul „însănătoșește” societatea în care trăim?!  Cu ce ne ajută pe noi faptul că unii își scriu pe rețelele de socializare dramele, dacă nu cerem autorităților să ia măsuri? Dacă nu sunt legi, să le facă, dacă sunt, să le aplice. Cum putem să acceptăm atât de senin faptul că un om ca Pomohaci apare zilnic la TV, are concerte, e asaltat de fani, de susținători, deși asupra lui planează acuzații extrem de grave?! La TV se vorbește doar despre poziția Bisericii față de Pomohaci. Dar, întreb și eu: poliția ce face?! Am importat rapid hashtagul #metoo, dar avem aici în țară cel puțin un caz concret față de care prea puțini s-au arătat indignați.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− 4 = four

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>