CU ROCK-UL LA TRIBUNAL (24.10.2018)

0
35

Articol de Iulia Radu

De îndată ce am aflat de la Nelu Dumitrescu despre posibilitatea de a fi în sală, pe post de gură-cască, la două dintre procesele din lumea rock-ului românesc (Iris și Compact), mi-am dorit să merg. Nu pentru detaliile picante care ar putea rezulta din asemenea ciocniri, ci din pură curiozitate. Nu mai călcasem niciodată într-un tribunal. Prima impresie? E ca la aeroport: treci printr-o poartă care bipăie dacă ai ceva necorespunzător asupra ta. N-a bipăit, deci n-au deranjat-o cheile. M-am oprit lângă cei doi jandarmi care „păzeau” poarta și i-am întrebat dacă pot intra să asist la un proces: „Sigur că da, toate sunt publice și dacă nu sunt nu vă permite jandarmul să intrați, doar să nu aveți obiecte contondente la dvs”, zice el fără să se uite neapărat la mine. „Nu am”, zic eu și dau să deschid rucsacul, dar jandarmul era deja cu spatele, mă crezuse pe cuvânt. Mă ajută fața, probabil. Urc primele trepte cu încredere. A doua impresie? La Tribunal e ca-n Gara de Nord, te abordează unul-altul care te întreabă dacă te poate ajuta cu ceva. „Nu”, zic eu scurt și grăbesc pasul. A treia impresie? Wow! E ca la mall! Clădire nouă, modernă, scări rulante în stânga, scări rulante în dreapta, cele din stânga funcționează, celalte nu, unii urcă, alții coboară, mesele de pe holuri sunt ocupate, agitație mare, ecrane pe care rulează fel de fel de anunțuri, locuri de unde îți iei papa și, bineînțeles, prețurile, cu siguranță, sunt de mall.

Nu e nimeni care să te îndrume (sau n-am găsit eu), așa că ești obligat să o iei din ușă-n ușă și să citești ce cazuri se judecă în sălile respective. Așa am ajuns la etajul doi, unde spre norocul meu, prima persoană pe care am văzut-o a fost chiar Nelu Dumitrescu. A patra impresie? E ca la doctor. Deși ai programare la o anumită oră, intri tot după ce stai la „sfânta” coadă și se merge pe sistemul: „omul știe când vine, nu și când pleacă”. De data asta, am scăpat ieftin: doar două ore de așteptare. Nu-i bai, au trecut repede.

Sala de judecată mi s-a părut mică, înghesuită, trei rânduri de bănci pe stânga, trei pe drepta. Pe o bancă puteau sta 4 persoane. E drept că mă dusesem acolo având în minte imaginile din filmele văzute. M-am convins că n-are nicio legătură realitatea mioritică cu ficțiunea hollywoodiană. Evident, la intrare nu m-a întrebat niciun jandarm nimic, nu m-a controlat în rucsac. M-am așezat pe bancă și am așteptat cuminte să înceapă ședința de judecată. Nu am să intru în detalii, nici despre ce s-a discutat, nici despre cine au fost martori. Nu e treaba mea să judec nimic. Pot însă, să spun că n-am crezut niciodată că într-o sală de judecată își pot face loc atât de mulți „cred că”, „nu-mi amintesc bine, dar…”, „eu îl consider pe X lider”, „eu îl consider pe Y lider”, „dacă nu mă înșel…”, „nu-mi amintesc anul exact”, „nu mai știu exact ce a spus în interviul pe care mi l-a acordat”, „nu mai știu când am făcut acel interviu/când ne-am văzut”, „poate”. Trebuie să fie foarte greu să dai un verdict într-o mare de incertitudini. N-am să înțeleg niciodată de ce este considerată importantă mărturia unui om care nu a avut nicio legătură cu istoria unei trupe sau cu momentul exact pentru care părțile se judecă. Este peste puterea mea de înțelegere de ce ar cere cineva să aibă drept asupra unui lucru care nu-i aparține. Indiferent de faptul că a contribuit la dezvoltarea unui proiect, tot nu mi se pare normal să te agăți de numele unei trupe. Mai ales în cazul soliștilor care sunt cele mai vizibile personaje dintr-un grup, ei sunt vedetele (a nu se confunda cu liderul), ei apar mai des în interviuri. Când beneficiezi de notorietate, de ce să te agăți de trecut? Dacă tot nu te simți bine undeva, de ce să nu folosești acest avantaj și să mergi mai departe pe cont propriu cu numele tău?! Am zâmbit ironic când am auzit într-o pledoarie numele trupei Bon Jovi, dat exemplu ca trupă care a înregistrat numele la comun. Păi, Bongiovi e numele de familie al solistului, am mari dubii că după plecarea lui Sambora (compozitor, solist în trupă) Jon a trebuit să-și schimbe numele. Putem, totuși, să luăm exemplu și de la alte trupe, cum ar fi… Grateful Dead. Ăștia nu s-au certat, nu au mai folosit numele acesta după moartea lui Jerry Garcia, dar nici nu și-au bătut joc de moștenirea lăsată în urmă și au respectat PUBLICUL. Hai să ne uităm la Led Zeppelin. Nici ei n-au mai cântat sub acest nume după moartea lui John Bonham, iar recent, Jimmy Page a remasterizat și a relansat întreg catalogul trupei. Pentru fani a fost o bucurie.

Te încarcă negativ o astfel de experiență. Tribunalul este acel loc unde oameni care au stat împreună (pe scenă, în turnee) și și-au pus sufletul pe tavă în compoziții muzicale (făcute împreună) timp de mai bine de 30 de ani, susțin că nu se mai (re)cunosc. E urât! N-aș fi vrut să văd fața adevărată a unor oameni care mi-au oferit multe bucurii prin muzică.

La ieșirea din sala de judecată, o durere insuportabilă mă apăsa pe cap și încercam să-mi adun gândurile, când am fost întreruptă brutal de o domnișoară care venise acolo cu una dintre părțile implicate în procesul Iris: „Bună Iulia! Nu mă mai cunoști? Ai venit aici așa… mai părtinitor”. Îmi crapă capul în fața unei dovezi de tupeu suprem. Hai că e tare! Am venit „părtinitor”. Pe bune? De ce? Pentru că m-am așezat pe bancă lângă o tabără? Păi, nu erau bănci pe mijloc. „Părtinitor”, de ce? Păi, Iris nu a răspuns niciunei invitații în emisiunea „Psihologul Muzical” în ultimii 16 ani (indiferent de formula în care a fost), până de curând când a venit Nelu Dumitrescu la vlog. În plus, să nu uităm un lucru: ședința era publică, deci putea veni oricine. Eu nu am fost ca să țin partea cuiva, am fost pentru că trupa înseamnă ceva pentru istoria rockului românesc și pentru foarte mulți oameni. Ceea ce am văzut m-a dezamăgit profund. N-am mai avut stare și nici ficat să mai stau și la înfățișarea din procesul trupei Compact. Era prea mult!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here