Din jurnalul unui ninja (100): Mușchii :)

noiembrie 12, 2025

150

Timpul care se dilată

„Ai prelungit vreodată timpul?”, m-a întrebat Darie la unul dintre antrenamente. Da, de câteva ori. Multă vreme am fost convinsă că aceste momente apar spontan, fiind dincolo de controlul omului. Apoi am început să practic Ninjutsu și am descoperit cu stupoare că îți poți antrena această capacitate senzațională.

Sunt momente în care poți atinge o stare de liniște, pace, calm în care îți auzi nu doar bătăile inimii, ci îți conștientizezi și pauzele din ele, în care respirația este profundă și liniștită. În astfel de momente poți privi în ochi cu seninătate orice „nenorocire” vine spre tine. Oricât de aproape ar fi adversarul, distanța devine mai mare, iar timpul îți este aliat. Începi să vezi mișcările celuilalt cu încetinitorul, îi vezi deschiderile, greșelile, precipitarea, simți forța și intenția atacului, auzi cum se mișcă (alunecarea tălpilor pe sol, modul în care respiră) și devii conștient că îi poți strica treaba doar întinzând o mână. Pe scurt, percepi realitatea, mișcarea diferit. Știi că ai TIMP să folosești informațiile prețioase despre adversar culese în cele câteva secunde de când și-a inițiat atacul și știi că nu mușchii/forța brută sunt baza în acele momente.

Desigur, e greu să atingi acea stare, sau, mă rog, e greu pentru mine. Eu încă sunt stăpânită de minte de cele mai multe ori. La antrenamente, deși știu cum atacă colegul și mai ales știu că nu mă pocnește, îmi dau seama că mă guvernează frica din felul în care mă așez în poziția de gardă, așteptând atacul. Stau pe spate, gata oricând să o iau la goană. Simt tensiune în corp. Sunt mereu pe vârfuri, astfel încât dacă colegul se face că pornește atacul, eu mă mișc haotic. E acel instinct de conservare care intră în acțiune când și cum nu trebuie. Va trebui să-l educ și pe ăsta! 🙂

Bine, în cazul meu se explică cumva totul… Eu știu că am doi neuroni care lucrează în ture. Dacă sunt ambii în activitate, se calcă pe bătături și ajungem în situații hazlii de multe ori. 🙂 Bunăoară, făceam noi la antrenamente exerciții de condiționare a corpului. Profitând de acest lucru, mi-am amintit că văzusem pe pagina de Instagram a lui Sensei un video în care făcea un astfel de exercițiu de condiționare. Dar… v-am zis… funcționez cu doi neuroni, deci nu pot să învăț din videouri. Adică mă uit, am impresia că am înțeles, încerc să fac și mă întreb: „Ăăăă… deci cum era?!” și mă uit din nou, și iar încerc și iar mă uit și tot așa pentru că… de unde nu e nici Dumnezeu nu cere. 🙂 Buuuun! Dar acum, având în vedere că făceam ceva asemănător (sau cel puțin așa mi se părea mie), i-am arătat lui Cristi videoul și l-am întrebat dacă putem să facem și noi. Se uită Cristi și-mi zice: „Da, păi… e simplu… Atac jos, atac sus… baraj jos, baraj sus… Hai să facem!” Și începem noi să facem… Primele trei-patru schimburi au mers bine. Exercițiul e unul repetitiv, în care e esențial, ritmul, sincronizarea, ideea e să fii prezent în moment. Eh… la un moment dat, neuronul de serviciu… a strănutat și… a uitat unde a rămas… „Oare eram la barajul de sus, sau la barajul de jos?” Până s-a dumirit el, am văzut cu încetinitorul pumnul lui Cristi înaintând spre nasul meu (se făcea din ce în ce mai mare pe măsură ce avansa spre mine) și am simțit atacul undeva în zona plexului solar. Sigur, știam că nu mă lovește, dar momentul a fost wow! Ne-am amuzat noi de faptul că era să îmi turtească nasul și am luat-o de la capăt. Evident, m-am încurcat din nou și iar riscam să iau un pumn în față, dar acum m-am prins și ce anume mă scotea din starea aceea de concentrare: obosesc repede. Și când simt că nu mă mai ajută picioarele, se duce la vale toată poezia! 🙂

V-am spus că în urmă cu un an că am reușit să cuplez tendoanele și să lucrez cu mușchii spatelui. Ceea ce simțeam eu atunci era o legătură între omoplați. Sunt foarte încântată pentru că de atunci pot spune că nu-mi mai obosesc mâinile atunci când lucrez cu sabia sau cu bokkenul. Ceea ce e minunat. Daaar, încă nu șuieră nici sabia și nici bokkenul. Ceea ce nu mai este așa de minunat. Văzându-mă tare amărâtă pe acest subiect, un coleg mi-a spus că trebuie să lucrez cu mușchii spatelui și îmi arată zona care ar trebui să lucreze când fac tăieri. Acu’ eu credeam că lucrez deja cu mușchii spatelui, că doar ce i-am cuplat acum un an… dar se pare că mai sunt și alții pe care… nu i-am cuplat. La un alt antrenament, un alt coleg mi-a indicat aceiași zonă care ar trebui să lucreze….Problema e că în zona indicată de ei sunt doar… coastele mele îmbrăcate-n piele. 🙂 Unul dintre colegi îmi zice: „Uite, pune mâna și fă o tăiere în gol, ar trebui să simți că lucrează acolo mușchii!” Pun eu mâna, fac o tăiere în gol… Aiurea nu părea că lucrează nimeni acolo, toți erau în vacanță. 🙂 Zic: „Nu se poate! Cine v-a dat liber că eu n-am semnat nicio cerere de concediu?!” și mai încerc o dată. În sfârșit, ceva-ceva se mișcă acolo semn că se formează un mic mușchiuleț… Habar n-am cum fac să-l cresc mare! 🙂

Un mic război cu mușchii mei

Marți la ninjutsu am lucrat cu arme (jo, hanbo). Mie îmi place să lucrez cu arme, nu că aș știi să le folosesc dar văd utilitatea antrenamentului cu arme. Și ne arată Darie un exervițiu care presupunea o scufundare și deposedarea adversarului de armă… Apoi ne-a arătat un alt exercițiu în care dărâmai adversarul apăsând cu mâna sau cu arma în zona genunchiului. La primul exercițiu am conștientizat pentru a mia oară (de mai bine de un an mă străduiesc să îi dau de capăt dar nu pot) faptul că partea care lucrează sunt doar umerii (ceea ce e greșit). Nu reușesc și eu să lucrez din picioare, să unific corpul. N-am găsit soluție deocamdată și pace. La al doilea exercițiu a fost distracție mare. Inițial, nu reușeam să ajung suficient de aproape să îl împing în zona genunchiului și să îl dărâm. Când în sfârșit distanța era optimă, pun eu mâna și încep să împing. Nimic. Și împing. Nimic. Și mai împing o dat. Tot nimic. Deja mă enervasem și începusem un război cu mușchii mei: „bine bă… vă hrănesc, vă antrenez și voi așa vă purtați cu mine? Ok… despre mușchii de la coaste nu știam că există și nu le-am oferit condiții de creștere. Dar cu voi… m-am purtat frumos… și… asta mi-e răsplata???” În timp ce-mi făceam mușchii cu ou și cu oțet în gând, îl aud pe Darie: „Acolo unde împingi tu… sunt puternic!” Ah… bine… schimb eu unghiul și împing… Nimic… „Și acolo sunt puternic!”, zice Darie… Oh, la naiba… I give up! Unde nu ești puternic????? 🙂 Mă apucaseră toate spumele pe mine, nu pe altcineva. Dar, spun cu mândrie că până la urmă am reușit să găsesc unghiul potrivit! Unde mai pui că am reușit să schimb și priza pe armă în timpul tehnicii, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până acum! 🙂

Lecția: mușchii răbdării

Am înțeles de multă vreme un lucru esențial: nu e nevoie de mușchi de tip fitness. E vorba despre un corp pregătit să susțină o tehnică, cu tendoane puternice… Nu-l am… Dar practica m-a învățat că există un adevăr care nu dispare niciodată, acel tip de adevăr care se află în observarea onestă și într-un respect adânc pentru experiențele trăite. Până la urmă, mușchii care contează cel mai mult sunt cei ai răbdării și ai lucidității. Restul se antrenează în timp. Când timpul se dilată, nu înseamnă că s-a oprit lumea, ci că ți-ai amintit cine ești în ea.

Gata, am încheiat și jurnalul cu numărul 100. Cine ar fi crezut că o să scriu atât?! Urmăriți-mă în continuare pentru alte experiențe amuzante din practica artelor marțiale. 🙂