Iată că am ajuns să văd la Bucureşti o trupă pentru care, în urmă cu cîţiva ani, aproape că aş fi zburat ceva mii de kilometri. Only By the Night, lansat în septembrie 2008, a fost albumul cu care i-am descoperit şi, din cîte îmi amintesc, cu care au început să fie ascultaţi prin România. Era deja al patrulea. La al şaptelea album, sînt consideraţi (încă/abia acum, luaţi-o cum vreţi) una dintre trupele momentului.
Daca mai e cineva care nu ştie, Kings of Leon este o trupă de familie înfiinţată în 1999 în Nashville, Tennessee şi îi are în componenţă pe frații Anthony Caleb Followill (voce, chitară ritmică), Ivan Nathan Followill (baterie, percuţie, voce) și Michael Jared Followill (bas, voce) și vărul lor, Cameron Matthew Followill (chitară, voce). În cadrul turneului „WALLS”, au fost pe scenă alături de ei: Liam O’Neil (pian, keyboards, percuție, backing vocals) și Timothy Deaux (chitară ritmică, percuție, backing vocals). Cu o viaţă familială destul de tumultuoasă, fraţii Followill, băieţi ai unui pastor penticostal pe nume Leon, au ajuns de la restricţiile impuse de tatăl lor (şi) în materie de muzică să-şi facă o trupă, să înregistreze albume şi să facă turnee peste tot în lume.
În prezent, trupa se află în plin turneu de promovare a albumului lansat în 2016 la RCA Records (o casă de discuri deţinută de Sony Music Entertainment), numit WALLS, scris cu majuscule pentru că este acronimul pentru We Are Like Love Songs; astfel, deşi la prima vedere nu pare, este păstrată construcţia de 5 silabe a titlurilor tuturor albumelor (se pare că primele trei au fost coincidenţe, pînă cînd cineva a făcut nişte socoteli şi a observat că există această structură, iar băieţii şi-au propus să se ţină de mica găselniţă). Deşi turneul susţine acest album, doar 6 din cele 22 de piese din setlistul de aseară sînt de pe WALLS (Over, Eyes on You, WALLS, Find Me, Reverend şi Waste a Moment).
În rest, cu excepţia primului, toate celelalte discuri au fost reprezentate destul de echilibrat. Mi-a plăcut faptul că au inclus şi piese mai vechi şi mai puţin cunoscute, chiar dacă nu au fost prea multe. Au predominat marile lor hituri cam din ultimii zece ani, dintre care menţionez doar cîteva: Sex on Fire, Use Somebody, Radioactive, Pyro, Back Down South.
Au fost ceva efecte vizuale, fără să se exagereze sau să distragă prea mult atenţia de la muzică. Imaginile cu membrii trupei în timp real redate cumva în stilul clipurilor din anii ’80 (chiar ’60 pe Pyro), forme geometrice, flori, culori de bun gust au fost exact atît cît trebuie. Au fost două momente tare frumoase, care au în comun o cortină roşie imensă, cu un aer dramatic (m-am gîndit la Red Room din Twin Peaks): The Runner, pe care Caleb a cîntat-o singur pe scenă, doar cu chitara, şi WALLS, care a început tot cu Caleb singur pe fundalul cortinei sângerii şi pe la jumătatea căreia – „when the walls come down” – s-a ridicat cortina dezvăluind scena reamenajată, cu ecrane imense şi încă doi muzicieni. Cam aici am simţit o linie de demarcaţie între ceea ce fusese pînă atunci şi partea a doua a concertului, care a fost ceva mai vie.
Sunetul mi s-a părut destul de prost şi cred că a dezavantajat puţin vocea (mi-a plăcut, în schimb, foarte tare cum au sunat tobele şi basul – basistul nu era Jim Jarmusch în tinereţe, nu?); iar dicţia încâlcită a lui Caleb nu a ajutat deloc. Nici stadionul nu a fost cea mai bună alegere, am senzaţia că într-o sală mai mică ar fi sunat mai bine. Şi, dacă tot sîntem aici, s-o spunem pe cea dreaptă: o sală mai mică probabil ar fi fost şi plină. Nu mă pricep la estimări numerice ale publicului (am văzut cifre de 25.000, dar şi de 35.000), dar clar au rămas foarte multe bilete nevîndute.
Reacţia publicului a fost destul de moderată, cu câteva excepţii – cum se întâmplă de obicei, la piesele arhicunoscute. Însă momentul cu adevărat incredibil a fost la final, când nu doar că trupa nu a revenit pe scenă pentru bis, dar nici măcar nu s-a cerut unul. Eu, una, am asistat pentru prima dată în viaţă la aşa ceva.
În ansamblu, aş zice că a fost un concert reuşit, de bifat în calendarul oricărui om interesat de muzică, cuminţel, destul de lung şi fără pauză, făcut ca la carte, dar fără prea multă implicare, patimă nici atît şi cu oarecare zgârcenie în comunicarea cu publicul. Îl trec cu siguranţă pe lista cu plus, însă nu m-a atins suficient încît să mă urc, de exemplu, în avion să-i mai văd o dată.
Laura Pergolizzi (LP) a fost şi ea, foarte aşteptată şi primită cu entuziasm de public. Unii se pare că au venit mai mult pentru ea la concert, ceea ce spune foarte multe. LP a scos primul album în anul 2001, însă în România nu am auzit de ea până la Lost On You din 2016. A devenit rapid foarte iubită aici, acesta fiind deja cel de-al doilea concert al său la noi; are o voce absolut remarcabilă şi cântă cu pasiunea cuiva pentru care muzica este totul.
Setlist Kings of Leon:
Over
The Bucket
Mary
Eyes on You
Manhattan
Slow Night, So Long
Supersoaker
Sex on Fire
The Runner
Comeback Story
WALLS
Find Me
On Call
Reverend
Back Down South
Knocked Up
Pyro
Crawl
Notion
Radioactive
Use Somebody
Waste a Moment
- GÂNDURI ADUNATE DE PE FB - septembrie 5, 2024
- MULTUMIRI PRIETENILOR NOȘTRI! - septembrie 1, 2024
- FESTIVALURI, GOLĂNII, BANI, SAU NE FACEM CĂ NU ÎNȚELEGEM? - iulie 16, 2024
. În ansamblu, aş zice că a fost un concert reuşit, de bifat în calendarul oricărui om interesat de muzică.){kind=link}
Dupa setlist, cred ca motivul pentru care nu au mai avut bis e ca si-au cantat si piesele de bis. Adica ultimele trei intre care si „Use somebody”. Acum, de ce au facut asta? Poate fiindca au vazut publicul mai anemic si foarte mic fata de cifrele obisnuite pentru ei. O situatie similara s-a petrecut aseara la Timisoara, unde in cadrul festivalului Timisoara Rocks a cantat formatia The Darkness. (Desi nu-i cunosteam inainte, nu-mi pare rau ca nu am venit la Bucuresti, spectacolul lor a fost exceptional si a compensat excedentar diferenta calitativa astronomica intre muzica lor si a celor de la Kings of Leon.) Fiind si noi un public foarte restrans din cauza ploii, solistul a anuntat cordial ca au venit sa-si faca prieteni, nu sa cante unora care ii cunosc deja, asa ca, intre altele, renunta si la jocul cu cererea bisului.
„Incredibil”, Mary, daca te documentezi un pic pe setlist.fm observi ca peste tot incheie cu Waste a Moment (http://www.setlist.fm/search?query=kings+of+leon).
Așa… și? Scrie altceva în articol? Este publicat setlistul și „Waste a Moment” chiar este ultima piesă.
„momentul cu adevărat incredibil a fost la final, când trupa nu a revenit pe scenă pentru bis” – wow, incredibil, au facut si la noi la fel ca in tot turneul
Ce legătură are cu ultima piesă? Sunt sute de artiști care stabilesc că vor cânta 20 de piese, iar în momentul în care ajung la cea de-a 17-a părăsesc scena și revin la un așa-zis bis (unii se întorc chiar dacă aplauzele nu sunt intense, și o fac tocmai pentru că mai aveau de cântat). Și așa fac în tot turneul, nu doar la noi. Același lucru putea să-l facă și KOL. În plus, ideea era că publicul nu a cerut, nu că trupa nu a oferit un bis. Poate citești mai atent.
Doar o mica precizare. KOL nu revine niciodata pe scena pentru BIS. Nu „exista” asa ceva la nici unul dintre concertele lor, deci nu are legatura cu publicul de la noi.
Că vin sau nu, este alegerea lor. Asta nu-i împiedică pe oameni să se manifeste, să ceară un bis. Observația era legată de reacția anemică a publicului.
Observaţia ta este corectă, Mike. Şi S on Fire s-a cîntat foarte devreme, într-adevăr. Nu ştiu exact care sînt motivele lor, se pare că totuşi obişnuiesc să nu revină pentru bis, dar mie mi s-a părut mai surprinzător că nici nu au fost chemaţi. Poate publicul era mai informat decît mine şi ştia că nu are sens să-şi piardă vremea 🙂 Cît despre The Darkness, ce să zic, jos pălăria că măcar a fost onest şi a spus direct de ce nu dau bis. Cred că se întîmplă rar aşa ceva, nu? :))
Ok, dacă este nevoie şi esenţial, îmi asum faptul că nu m-am documentat suficient în acest sens, nu ştiam că nu obişnuiesc să vină la bis. Sigur că, pe moment, a fost şi explicaţia pe care am intuit-o, însă, după cum am spus şi mai sus şi în cronică, m-a surprins mai mult reacţia sau lipsa de reacţie a publicului. Vezi şi comentariul meu de mai sus.