Sinéad O'Connor la Arenele Romane (11 iunie 2009)

0
41

sursa foto: Bestmusic.ro
sursa foto: Bestmusic.ro

Azi am zbugnit-o puţin mai devreme de la muncă, îmi aminteam vag cum se ajunge la Arenele Romane aşa că am considerat că e bine să am mai mult timp la dispoziţie pentru a căuta. La nici 10 minute de la plecare, a început ploaia. Până la Universitate stropii reci şi-au făcut de cap. Deşi am vrut să iau un taxi, nu am găsit niciunul acolo aşa că am grăbit pasul spre Piaţa Unirii, „poate am noroc”, îmi repetam în gând. Ghinion însă. Era unul care… mi-a cerut 200.000 de lei vechi până la Arene (3 staţii). M-a salvat tramvaiul 7. Aşa cum fac mereu, am coborât cu o staţie mai înainte. Buuuun, măcar nu mai ploua atât de rău! Drept urmare, am urcat panta care ocoleşte Parcul Carol aproape alergând. Din faţă veneau două doamne, aproape la fel de grăbite ca şi mine. Una dintre ele mă întreabă dacă nu cumva ştiu unde sunt Arenele Romane. Le-am întors din drum şi am mers împreună. Mi-au spus că sunt nişte „vânătoare de concerte”. „Pe cât posibil, încercăm să nu ratăm nimic”, spune Monica Panait, în vârstă de 44 de ani. „Nu suntem fani împătimiţi ai lui Sinead O’Connor, ne place şi vrem să ne simţin bine. Noi nu mergem doar la concertele care ne plac, de exemplu, despre Kraftwerk nu ştiu nimic, dar merg ca să aflu”.
La 20.10 eram înăuntru. Lume puţină, aproximativ 1.500 de persoane. Media de vârstă 35 de ani. În tribune, grupuleţe, bisericuţe răsfirate, tocau evenimentele la zi. Astfel, se discuta cu năduf despre scandalui Moni-Zăvo, Becali şi Vadim în Parlamentul European… În spaţiul central, cei care ocupaseră locurile de pe scaunele amplasate acolo de organizatori (Events) citeau Men’s Health de zor şi aşteptau liniştiţi să înceapă concertul. Din cer mai cădea câte o picătură, iar razele soarelui pictaseră un frumos şi mare curcubeu. Zgâindu-mă la cer şi contemplând tabloul, observ cu coada ochiului că „ceva” se uita la mine. Cobor privirea şi dau cu ochii peste o dihanie de câine gras şi frumos care se uita cu ochi blânzi la rucsacul meu. M-am prins, vroia ceva de mâncare. Duc mâna la rucsac şi începe să dea din coadă. E clar. Desigur, el spera că scot de acolo ceva bun, nu un amărât de sticks pe care l-a mirosit din „politeţe”, apoi a făcut stânga împrejur şi a plecat pe la alţii la „cerşit”.
La 20.35 a început show-ul. Sinéad O’Connor şi cei doi colaboratori ai săi, Steven Cooney şi Kieran Kiely au păşit pe scenă. Reacţia spectatorilor a fost bruscă, neaşteptată pentru mine cel puţin, urale, ropote de aplauze, apoi, când solista a spus primele cuvinte, “This is going to be a very gentle and quiet set” şi a început cu piesa Emperor, s-a lăsat liniştea peste Arene. Deşi la început lumea a dat năvală în faţă pentru a face fotografii şi a o vedea mai bine pe artistă, blocând astfel vizibilitatea celor care stăteau pe scaune, după 3 piese au fost îndepărtaţi de acolo.
Publicul este minunat. E ca un ritual. Aproape fiecare piesă este întâmpinată cu urale de la primul vers, apoi este savurată în linişte, aproape imobili, şi se încheie cu ropote de aplauze. Indiferent că eşti sau nu fan al acestei soliste, al acestei muzici, nu ai cum să te plasezi în afara cercului care o leagă pe Sinéad O’Connor de publicul ei. Pe parcursul concertului, solista nu a fost prea vorbăreaţă, în afară de faptul că ne-a atenţionat că e posibil să ne ia somnul, şi că a zis de câteva ori „thank you”, a cucerit însă, prin muzică. Mai rar vezi la un spectacol public atât de dornic de a participa la show. Nu le-a făcut nimeni nici măcar un semn discret să aplaude ritmat, să îşi legene mâinile stânga dreapta, să cânte, să fluiere, etc. Au făcut-o pentru că aşa au simţit şi atmosfera a fost incredibilă. Cred că într-o sală, totul ar fi căpătat amploare. Ar fi fost şi mai intim, şi mai potrivit cu tot ceea ce am ascultat şi am văzut în această seară. Pornesc de la primul conact, cel vizual: instrumentiştii erau aşezaţi în dreapta şi în stânga scenei cu faţa la Sinéad, astfel încât noi îi vedeam din profil. Unul avea în faţă clapele şi în apropiere chitara acustică, celălalt era nedespărţit de chitara acustică. Solista, în centrul scenei, schimba de zor chitările electrice. Decor, practic inexistent, reflectoarele cădeau pe cei trei artişti. Apoi, piesele cântate şi în special faptul că a fost un concert acustic, m-au făcut să mă gândesc că era mult mai potrivit în sală.
La Nothing Compares To You, spectatorii şi-au învins timiditatea şi au cântat cât au putut de tare de la început până la sfârşit alături de artişti. Solo-ul de chitară din cadrul acestei piese a fost aplaudat îndelung. Şi dacă la această melodie au cântat tare, pe Downpressor Man au schiţat şi primii paşi de dans. Poate cea mai bună reacţie (din punct de vedere al ţipetelor şi aplauzelor stârnite la primele acorduri) a avut-o piesa Thank You. A urmat Last Day, şi tocmai când mă gândeam că mai pot sta aşa cel puţin o oră, Sinéad O’Connor anunţă abrupt şi fără milă: OK. That’s all! Thank you very much! Şi… pleacă…
Mă uit la ceas. Era 21.45. În jurul meu toată lumea era în picioare (pentru prima dată de când începuse). Aplaudau de zor fără să se clintească. Cei 3 revin şi mai cântă Psalm 33, To Mothe You, Water Horse, Very Far From Home.
“Am fost impresionat de faptul ca publicul a cantat alaturi de noi – cred ca romanii sunt poate cel mai cald public intalnit in acest turneu”, a spus chitaristul Steven Cooney, la finalul spectacolului.
Publicul a plecat spre casă exclamând: „Frumos!”, „A durat prea puţin”, „Are o voce caldă, duioasă, cât mă bucur că am văzut-o”!
Setlist:
Emperors
Stretched
Thief
Lambs Book Of Life
Never Get Old
Jeremiah Beautiful
Babies
Solomon
Black Boys
What Does’t Belong
Ps 91 Whosoever
Nothing Compares
Thank You
Last Day
BIS:
Psalm 33
To Mother You
Water Horse
Very Far From Home

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here