2015 E GATA! CU CE AM RĂMAS?

ianuarie 3, 2016

*Colegii de Grup închis au lansat o invitaţie către bilanţuri. Se poartă. Văd că mai toată lumea pe FB prezintă câte un bilanţ personal. E statutul de Jurnal căpătat de bloguri. Voi fi telegrafic pentru a consemna momente esenţiale amestecate din existenţa mea tumultuoasă. Personale, profesionale, nu contează! Aici „whatever” mergea perfect!
*La început de an Andrei-Ştefan a mers la grădiniţă. Nu mult. Am fost toţi trei, am cunoscut managerul locului. Nu e departe şi am sperat să fie bine. Vedeam acasă pe video ce se petrecea acolo, dar fără sunet. S-a ales rapid cu o boală. Apoi a început coşmarul medical. Medici-analize-spitale-internare Medicover-externare- reinternare-sindrom nefrotic-Fundeni el şi mama-eu vizite zilnice. La ieşire era mai bine, cu imaginea mult schimbată, care s-a dres în luni de zile. Azi pot spune că e o.k. iar analizele din decembrie sunt chiar bune! A scris Vio pe blogul ei pe larg. E cea mai importantă realizare a anului ce s-a dus. Faptul că Andrei-Ştefan e azi sănătos! * Şi pot spune că şi balul bonelor s-a oprit la cea de acum, de câteva luni bune…
*În mai m-am întîlnit cu foştii colegi de la Şcoala Maghiară. Ba chiar şi cu profesori. Şi colegi din clase mai mici sau mai mari. A fost o festivitate deosebită. Am observat că faşă de precedenta întîlnire eram cu doi mai puţini şi e foarte trist!
* La Radio m-a reclamat un individ că „i-am furat afişul”. Nici nu contează ce reclama, ci faptul că a trebuit să alerg să le dau explicaţii celor de la SRR. În final, au ajuns la concluzia că sunt nevinovat. Tensiunea m-a costat. Imunitatea a scăzut şi viruşii au sărit pe mine. N-am fost sunat, invitat niciodată pentru a mi se spune o vorbă bună pentru ratingul mare al emisiunii. O bubă veche a tuturor şefilor din SRR.
*A fost un an cu câteva interviuri plăcute, cu musafiri interesanţi în studio, cu număr constant mare de mesaje. Reţin discuţiile cu Garou, Berth Hart (a fost şi întîlnirea din culise, dar şi concertul excelent), Glenn Hughes, Ray Wilson, Adrian Berinde (un artist care a trecut printr-o perioadă cel puţin la fel de grea ca Gabi Cotabiţă, sau Minculescu, dar n-a făcut caz), Anca Sigartău, David Pistrui (venit de la Chicago), Maria Magdalena Dănăilă (înaintea plecării în China), Gabi Balint, interviul cu Jose Feliciano, întîlnirea cu Dulce Pontes la Radio şi concertul ei de la Bucureşti, cântările din studio cu Hara, Micul Paris, Dan Manciulea şi alţii. Se poate spune că am văzut câteva cântări atractive şi-n afara studioului. Chiar şi pe cea a lui Adi Bărar de la Hard Rock Cafe, când a arătat că ştie blues. Toto a fost o plăcere, mi-a plăcut şi Malmsteen, chiar dacă n-am fost entuziasmat, Europe la Arene a fost o bucurie de aer liber. La concertul Holograf de la Polivalentă l-am revăzut pe Gabi Cotabiţă şi m-am bucurat. Era prima noastră întâlnire după perioada grea prin care a trecut.
*S-a produs o apropiere specială cu Andrei cel mare...A venit în ţară cu prietena sa, Isabelle (blondă, frumoasă şi inteligentă)şi apoi m-au invitat la botezul fiului lor, Noah Levi Partos Claesson. Din 5 iulie sunt bunic şi am văzut Suedia pentru prima oară în viaţa mea. Zile de maximă bucurie! Am povestit consistent, în serial, pe blog.
*M-a vizitat şi sora mea din America, după 8 ani de absenţă. Acum e şi ea de două ori bunică. Ambii copii ai ei au devenit părinţi. Unul locuieşte în SUA, altul în Belgia. Abia în astfel de conjuncturi te gândeşti că ai mai avea nevoie de vreo 20-30 de ani activi ca să faci de toate!
*M-au marcat cele două nopţi de vineri de la Radio. Pe 30-31 octombrie eram în studio când s-a produs tragedia de la Colectiv, aşa cum s-a întîmplat şi pe 13-14 noiembrie când teroriştii s-au dezlănţuit la Paris. E greu de explicat cum e să te menţii echilibrat, detaşat şi atent când se produc astfel de nenorociri.
* Au fost două decese la care am reacţionat emoţional. Corneliu Vadim Tudor (da, aşa cum era el de conflictual) mi-a fost coleg şi a căutat să-mi facă bine, adesea încercând să-mi facă şi rău. A luat-o razna în ultimii 10-15 ani când n-am mai vorbit. Dar n-am fost supărat cu adevărat niciodată pe el. Părţile bune au contat mai mult. Victor Spirache a fost prieten de după anii 90. Prieten în cel mai frumos sens al cuvântului. Înainte de a ne părăsi, total neaşteptat, ne-am împăcat după aproape un an de nevorbit. Nu merg de regulă la înmormântări, dar la Victor am fost! Dumnezeu să-i odihnească pe toţi cei dispăruţi!

P.S. Poveste scurtă din acest an, cel nou. Fotografii găsite de mine (făcute de mine) în computerul proaspăt reparat. Mami când avea burtică. Vin amîndoi, se uită şi se distrează. ” Când am ieşit din burtica ta, te-am cunoscut şi te-am pupat şi te-am îmbrăţişat. Uite aşa de tare”! Excepţională sinteză. S-a dus povestea cu barza forever. Andrei a repetat asta peste o oră cu şi mai multă pasiune în glas. Eu ascultam cu admiraţie. Nimeni nu i-a spus că, totuşi, pentru a ajunge acolo, în burtică, mai era nevoie de cineva, de unul fără umbră(în curînd)! Un început vesel de an! Vorba unui hâtru: nu le poţi avea pe toate!
Cam acesta e bilanţul meu telegrafic!

P.S. 2: Ca să vedeţi că percepţiile oamenilor chiar din aceeaşi locuinţă pot fi total diferite, despre aceleaşi evenimente, iată un link către blogul amintit, al mamei lui Andrei-Ştefan. Aş fi încântat să aflu şi eu cine au fost acei prieteni adevăraţi care au ajutat-o în acea grea perioadă prin care am trecut noi trei.

http://andreiulnostru.blogspot.ro/2016/01/2015-cel-dus.html