Cristian Pătrășconiu. Interviu Pauline Delabroy-Allard: „O mare iubire este o pasiune care supraviețuiește incendiului”

Interviu de Cristian Pătrășconiu publicat pe site-ul LaPunkt.ro

mai 1, 2020

Pauline Delabroy-Allard este autoarea romanului Povestea asta este despre Sarah, mutipremiat în Franța și în afara țării. În 2018, cartea, roman de debut al scriitoarei franceze, a primit Premiul Goncourt – Alegerea României și Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei, iar în anul următor, distincția similară din partea Elveției. În românește (în traducerea Despinei Jderu), cartea a fost publicată la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”.

Ce anume credeți că este nevoie să se întâmple pentru ca o mare iubire din viața reală să devină literatură bună sau chiar o carte mare de literatură?

Nu am o rețetă, nu am un răspuns clar pe care să pot să vi-l ofer. Însă, înainte de orice, vreau să spun că în cartea mea de debut nu am vrut să spun o poveste de dragoste, ci una despre pasiune.

Una care are drept ingrediente?

Întâlnirea, bucuria primei iubiri și o – obligatorie – latură dramatică.

Cum faceți această diferență – între pasiune și iubire? Iubirea nu e pasiune, să înțeleg?

Vorbeam mai înainte despre acea dimensiune tragică. Din punctul meu de vedere, o poveste de dragoste are multe șanse să se termine bine. Pe când o pasiune este dublată de această latură tragică, uneori chiar morbidă.

Da… Interesant. S-ar putea să fie, în ce spuneți, doar un joc de cuvinte. Să rămânem însă la distincția dumneavoastră și la cartea dumneavoastră: ce are diferit iubirea – sau pasiunea – dintre două femei?

În cazul poveștii pe care o relatez în romanul meu, avem de-a face cu două sensibilități ieșite din comun, fine. În plus, în narațiunea mea, una dintre cele două protagoniste este artistă, ceea ce nu face decât să întărească latura aceasta sensibilă. Dincolo de aceasta, nu este vorba despre o poveste a cărei finalitate vizează, să zicem, întemeierea unei familii; este vorba despre o dragoste pură, care nu presupune această dimensiune a înscrierii în social, într-o tradiție.

Da… Eu întrebasem ce are diferit pasiunea dintre două femei. Duc mai departe curiozitatea mea, folosind alte cuvinte: cum este iubirea celor două femei care domină romanul dumneavoastră? Cum ați intenționat să fie și cum a ieșit, în cele din urmă?

Nu a ieșit în cele din urmă chiar atât de aproape de ceea ce am intenționat să fac încă de la bun început. Aceasta este o primă observație pe care simt nevoia să o fac. Intuiția dumneavoastră, pe care o „citesc” printre rândurile întrebării pe care mi-o puneți este corectă: sincer, când am început să scriu acest roman, nu am intenționat ca el să se termine într-atât de rău. Am vrut să construiesc, este adevărat, o poveste cu multă dramă – și, de altfel, nici nu cred că aveam cum să fac altfel, de vreme ce la mijloc este atât de multă pasiune. De altfel, mărturisesc că mi-a făcut mult mai multă plăcere să scriu prima parte a acestui roman – ea este partea începuturilor unei relații, a bucuriilor de început dintr-o relație pasională. Cum s-a terminat – e cam diferit de ceea ce aveam inițial în minte. Desigur, și dispoziția mea de scris s-a modificat atunci când am scris această a doua parte…

Vreau să mai rămânem puțin la tema aceasta a „pasiunii”, cum îi spuneți dumneavoastră. Este obligatoriu un final tragic pentru a omologa o relație ca fiind o „pasiune”? Doar un asemenea final – dramatic, tragic la limită – desăvârșește o pasiune, o mare iubire?

Eu așa cred. Romeo și Julieta, Tristan și Isolda, marile povești de dragoste, se termină tragic – se termină cu moarte. Cu moartea unuia dintre cei doi sau chiar a amândurora. Aceasta este ceea ce am dorit eu să reproduc în romanul meu – chiar dacă, la mijloc, cum se vede, este vorba despre o „schemă clasică”.

Așadar, vă revendicați de la o anume tradiție. Dar maeștrii, maestre pentru a scrie în această direcție – ați avut? Așa, ca un fel de GPS subtil?

Da. Există cineva – este vorba despre o scriitoare franceză care este foarte, foarte importantă pentru mine. Și anume: Marguerite Duras. Îndrăgesc foarte mult literatura ei, îi citesc și recitesc, de fiecare dată cu mare plăcere și cu mult folos, cărțile. Dar, pe de altă parte, nu am încercat să reproduc ceea ce a făcut Marguerite Duras, nu am încercat să o imit, ci mai degrabă am vrut să mă inspir, să mă simt în siguranță având o linie de comunicare cu ea, dat fiind că ea este atât de importantă pentru mine.

Puteți citi interviul în întregime aici: https://putereaacincea.ro/pauline-delabroy-allard-o-mare-iubire-este-o-pasiune-care-supravietuieste-incendiului/