Din jurnalul unui ninja (80): Cum îți antrenezi al șaselea simț…

ianuarie 25, 2025

M-am gândit mult dacă ar trebui să povestesc sau nu despre ce mi s-a întâmplat azi noapte când plecam de la antrenamentul de ninjutsu. Nici acum nu am înțeles pe deplin faptele, încă le mai procesez. Poate a fost un caz tipic de noroc chior pe care-l are oricine de câteva ori în viață. Deși, mărturisesc că nu l-am simțit deloc așa.

Vă spuneam, în precedentele jurnale, că am început să practic arte marțiale în copilărie. Până în clasa a XII-a am practicat la trei cluburi diferite, din motive de mutare dintr-un oraș în altul (cel mai puțin am stat doi ani într-un loc, cel mai mult 7 ani – deci am avut timp să îmi fac o idee despre cum decurg lucrurile acolo cât de cât). În toți acești ani, antrenamentele au însemnat forță, flexibilitate, un oarecare simț al echilibrului, al distanței… Dar cam atât. Eram mici, aveam multă energie așa că trebuia să ne obosească bine în cele două ore de antrenament. Ceea ce se și întâmpla.

Abia când am ajuns la Raiden Dojo București am auzit pentru prima dată vorbindu-se despre importanța dezvoltării simțurilor cu care suntem dotați… Avem cinci simțuri de bază: văzul, auzul, mirosul, gustul și simțul tactil. Desigur, mai sunt și altele importante și am să enumăr doar câteva: al timpului, al spațiului, al orientării, al durerii și al echilibrului. Sensei Cristian Laiber este primul pe care l-am auzit vorbind despre toate acestea. Despre modul în care privești un adversar, despre modul în care îl atingi, despre felul în care reușim să integrăm toate simțurile în antrenamentele noastre. Mi s-a părut fascinant când, la cursul de kenjutsu și iaijutsu, ne-a spus că trebuie să ne extindem câmpul de sensibilitate până în vârful sabiei astfel încât să simțim cu arma ceea ce simțim cu degetele (să știi dacă ai atins un os, o parte moale a corpului, sau te-ai împotmolit în armura adversarului 🙂 ). La vremea respectivă, această teorie părea desprinsă dintr-un film sau dintr-o carte SF… Încă mai mi se pare așa uneori! Dar sunt unele momente în care înțeleg ceea ce încearcă să ne transmită pentru că reușesc să „simt” și cu sabia… Desigur, e nevoie de antrenament, dar este o dovadă că se poate.

Dar pe lângă cele 5 simțuri de bază enumerate mai sus, îl avem și pe al șaselea. Ei bine, acesta-i unul cu totul și cu totul special. Și fascinant. I-am putea spune percepție extrasenzorială. Sau clarviziune. Sau premoniție. Ori intuiție. Este acea percepție subtilă, inexplicabilă și neînțeleasă. Este acela care te avertizează că ceva rău sau grav urmează să se întâmple, fără să ai niciun indiciu cert, nicio informație pe care să te bazezi. El este cel care îți ascute celelalte simțuri și îți oferă senzații vagi și sentimente difuze. Sensei ne vorbește despre acest simț tocmai pentru a ne face conștienți de existența lui (pentru că toți îl avem) și pentru a ne determina să îl căutăm, să ne conectăm mai bine la simțurile noastre și să le folosim la nevoie. Sensei ne-a vorbit despre Sakki Test din Ninjutsu Bujinkan (găsiți multe filmări pe Youtube), pe care el l-a trecut. Absolut fascinant! Cum dezvolți al șaselea simț? Poate prin antrenarea tuturor celorlalte simțuri, poate prin a învăța să îți delimitezi un spațiu personal, poate prin toate la un loc. Cert este că le facem pe toate acestea la antrenamentele noastre de la Raiden Dojo.

Revenind la povestea de aseară… Plec de la antrenament, cu căștile pe urechi, bineînțeles (e un obicei la care încerc să renunț, dar nu-i ușor). Și cum mergeam eu așa cu pas alert (nu era nimeni pe drum), un miros puternic, înțepător îmi inundă nările (era extrem de neplăcut, ca atunci când trece un om al străzii pe lângă tine), și aveam impresia că urlă o sirenă în urechile mele (nici nu mai auzeam muzica), îmi ardea toată zona cervicală și am simțit nevoia să privesc în urma mea. Pe măsură ce mă întorceam, am văzut trecându-mi prin fața ochilor bolovanul din imagine. Șocată, mă uit spre individul care-l aruncase (singurul om de pe stradă). Se mișca haotic și deși s-a uitat la mine, nu părea să conștientizeze că sunt acolo (posibil era drogat), omul s-a întors brusc cu spatele și a luat-o la fugă, pierzându-se pe străduțele lăturalnice. Nici nu știu ce m-a șocat mai tare: faptul că era să-mi iau un pietroi în cap sau faptul că m-am întors la timp.

Ei bine, ce face „Toma Necredinciosul” în astfel de situații?! 🙂 Păi, vrea să verifice dacă mai poate. Așa că, ajunsă acasă, am dat shinai-ul, pe care-l aveam la mine, (este o sabie de antrenament îmbrăcată în burete) unui amic rugându-l să mă lovească din spate cu arma în cap ca să văd dacă mai pot. 🙂 Și ăsta chiar a fost noroc chior că l-am avut la mine, aici chiar putem vorbi despre noroc. Evident că n-am mai reușit. Acest exercițiu copilăresc, prostesc chiar m-a ajutat să conștientizez un lucru extrem de simplu: naturalețea, relaxarea, modul în care respiri, faptul că ești conștient de ceea ce este în jurul tău – toate sunt extrem de importante. Când îți strici concentrarea sau intervine mintea care începe să îți șoptească: „poate dă acum, sau poate acum…”, n-ai nicio șansă. În astfel de momente, „goliți-vă, calmați-vă mintea” (ceea ce Sensei ne tot spune) devine o regulă necesară. Când am încercat acasă, nu aveam nimic din toate acestea, starea mea nu avea nimic în comun cu modul relaxat, calm dar conștient de fiecare pas pe care-l faci pe stradă. Tind să cred că asta-i marea provocare: să poți să dobândești o stare de calm, de echilibru, de relaxare, fiind conștient de ceea ce este în jurul tău, astfel încât să poți primi informații de la simțurile tale și să le poți procesa în timp util.

Poate aseară a fost noroc. Poate nu. Habar n-am. Eu am perceput-o ca pe o experiență care mi-a demonstrat că se poate dacă ești conștiincios și perseverent și dacă ești atent, receptiv la propriul corp, la senzații, la simțuri.