Blues-ul e frate cu… românu’ (11.10.2016)

octombrie 12, 2016

152

Articol de Iulia Radu
După seara de marţi (11 octombrie), versurile „Dar hai să ne avem ca fraţi / Toţi suntem puţin luaţi„, au căpătat o altă semnificaţie pentru mine. Pe bune că dacă ar exista o „fraţie” a blues-ului, o „sectă” a iubitorilor de blues, m-aş înscrie fără să stau pe gânduri. M-aş duce şi la întâlniri, m-aş cufunda cu maximă plăcere în această „lume” deosebită a muzicii blues. De ce? Simplu! Pentru că blues-ul are de toate: melodie, ritm, suspans, dragoste, durere, veselie. Pe scurt, blues-ul înseamnă VIAŢĂ trăită intens. M-am convins de acest lucru aseară la Sala Palatului, la concertul The Original Blues Brothers Band.
Ploaia rece de toamnă a fost singurul inconvenient al zilei. Eram una cu ploaia când am ajuns la Sala Palatului, o „picătură” căzută din cer, emoţionată peste măsură. Era ora 18.45 iar eu mă „învârteam” prin culise, cu revista Mojo (numărul din iunie 1996) în braţe, un pix şi un marker pentru autograf în buzunarul de la spate şi o grămadă de gânduri şi întrebări în cap. Aşteptam să vină trupa The Blues Brothers. Îmi doream să vorbesc cu Steve „The Colonel” Cropper şi să-l rog să semneze revista cu pricina. Între noi fie vorba, acest număr din MOJO face parte din colecţia lui Andrei Partoş (cel care are toate numerele de la apariţia revistei până în prezent), conţine un top al celor mai buni 100 de chitarişti, în care domnul Cropper se află pe locul 2, după Jimi Hendrix. Prezentarea lui Steve Cropper în acel clasament, este făcută de nimeni altul decât Keith Richards.

Aşteptarea s-a dovedit a fi una mai lungă, deoarece trupa a ajuns la Sala Palatului cam cu o oră înainte de a urca pe scenă. Între timp, am avut ocazia să-l cunosc pe Austin, un tânăr simpatic, slăbuţ, amabil, puţin obosit, care s-a dovedit a fi un interlocutor extrem de agreabil. Austin este sunetistul trupei The Blues Brothers. Trebuie să ştiţi că deşi formaţia americană nu a făcut probe de sunet, acest lucru nu s-a simţit în timpul concertului. Trupa a sunat excepţional, iar pe scenă au fost: 3 suflători, doi chitarişti, un om la keyboards, trei solişti (care au cântat şi la muzicuţă), un basist şi un toboşar. Cu toate acestea, jos pălăria! Nu pot să uit că am văzut concerte unde au fost probleme de sunet mari deşi pe scenă era doar un om cu o chitară. Austin a povestit că el ajunge la sală cu o zi înaintea trupei şi are grijă să fie totul pregătit pentru concert. A mai mărturisit că nu se află la prima vizită în România. A mai fost, cu câtiva prieteni, în Bucureşti, într-o vacanţă. S-a simţit foarte bine la noi deşi călătorea iarna. Recunosc, mă bucură de fiecare dată când aflu că străinii sunt încîntaţi de ceea ce găsesc în România, mai ales iarna. Probabil, nouă ne este mai greu să vedem şi părţile pozitive ale Bucureştiului, prea ne-am „centrat” pe cele negative.

Când au ajuns în culise cei de la The Blues Brothers, holurile Sălii Palatului au prins „viaţă”. Forfota, râsetele, sunetele de trombon, trompetă, saxofon sau muzicuţă au împânzit atmosfera „gri” şi au transformat totul în bucurie. Membri trupei au intrat în cabine pentru a se schimba în ţinuta de scenă, iar eu mi-am reluat „turele” pe hol. Încă nu vorbisem cu Steve Cropper. Primul care a ieşit din cabină a fost Rob Paparozzi (solist şi muzicuţist). Foarte amabil şi charismatic, Rob a cucerit rapid pe toată lumea. Un zâmbet cald îl „însoţeşte” în permanenţă. Când a dat cu ochii de Marcian Petrescu (care purta două centuri cu muzicuţe, şi arăta ca un „Rambo” al blues-ului), Rob a exclamat: „Ah, un frate!”. Imediat au început să schimbe impresii, de parcă se cunoşteau de la grădiniţă. Rob s-a dus în cabină de unde s-a întors cu propria colecţie de muzicuţe (el le purta într-o husă mare), iar discuţia cu Marcian a continuat în cei mai plăcuţi termeni. Evident, nu a lipsit nici şedinţa foto: cu Marcian, cu Iulian Canaf, cu trupa lui Canaf, cu toată lumea care şi-a dorit.

Prima tentativă a a-l aborda pe Steve Cropper a eşuat lamentabil. Deşi am deschis gura, sunetele au ieşit „sugrumate”, aşa că omul nu a auzit şi a intrat în cealaltă cabină închizând uşa în urma lui. A doua oară a fost cu noroc. S-a oprit şi a privit lung revista. Nu-i venea să creadă că există oameni care încă preţuiesc astfel de reviste. „Lumea nu prea mai cumpără reviste. Sunt puţini colecţionari şi mă bucur să aflu că în România există oameni pasionaţi”. S-a arătat surprins de faptul că oamenii îşi amintesc de Booker T & The MGs, iar când i-am spus că înainte de a ajunge la Sala Palatului ascultasem albumul scos de Frankie Miller, a făcut ochii mari şi a exclamat: „Eu încă nu am ascultat albumul, dar mi-a făcut mare plăcere să înregistrez piesa „Where Do The Guity Go” (n.r. – cu Elton John la voce) pentru acest album. Am să-l ascult când ajung acasă, chiar sunt curios să văd rezultatul”. A semnat revista şi a acceptat cu amabilitate să facem o fotografie împreună. Apoi l-am lăsat pentru că urma să urce pe scenă.

Am ajuns în sală la fix pentru recitalul susţinut de Iulian Canaf Band. Este prima oară când văd trupa live, pe Canaf îl ştiam de la Vocea României, şi mă bucur să văd că a intrat în „circuitul” de cluburi, unde susţine concerte regulat, deşi m-aş fi bucurat şi mai mult dacă aşa-zisa „industrie” l-ar fi sprijinit cum merită. Marician Petrescu a fost invitat special şi împreună ne-au oferit piese precum Everyday I Have The Blues, See That My Grave Is Kept Clean, Ghetto Woman, Guess Who şi Got My Mojo Working. Vă recomand trupa cu căldură. Dacă aveţi şansa să îi vedeţi live, nu o rataţi! Nu veţi regreta o seară în blues în compania lor. Spectatorii de la Sala Palatului i-au aplaudat îndelung. Ba chiar le-au solicitat şi un bis, care însă nu a fost acordat din motive de… timp.

Pauza între cele două recitaluri a fost scurtă: 10 minute. Luminile nu s-au mai aprins în sală, aşa că publicul a rămas cuminte înăuntru. Cei aproape 2.000 de spectatori n-au avut nevoie de prea multe invitaţii la dans. Mă bucur să o spun că deşi nu a fost numeros, publicul a fost de nota 10. I-a întimpinat cu căldură pe cei de la The Blues Brothers, au cântat, au dansat, au aplaudat frenetic în timpul celor 90 de minute de concert. M-am bucurat să văd peste 30 de copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 12 ani, care s-au îngrămădit în faţa scenei pentru a CÂNTA refrenele cu trupa. Şi au făcut-o pe bune pentru că Rob a pus microfonul în dreptul lor şi le-am auzit vocile cristaline. Ai fi putut să juri că fac parte dintr-un cor profesionist. Rob a coborât de pe scenă şi i-a fermecat pe cei mici cântând la muzicuţă, bătând palma cu ei. S-a creat o legătură specială între trupă şi puştime, aşa că nu a durat mult până când cei mici au fost invitaţi pe scenă. În şir indian i-au urmat pe cei trei solişti traversând scena de la dreapta la stânga şi dansând „dezordonat”, aşa cam cum făcea ursul Baloo din desenele animate „Cartea junglei„. Am avut parte de două astfel de momente, foarte simpatice. Unii dintre micuţi purtau chiar pălării şi ochelari exact ca eroii din filmul „The Blues Brothers„.
Concertul a fost într-adevăr deosebit. Ne-a introdus în lumea filmului şi ne-am bucurat de piese precum Green Onions, Going Back To Miami, Soul Man, Minnie The Moocher, Shotgun Blues, She Caught The Katty, Messin’ With The Kid, Everybody Needs Somebody. Un alt moment deosebit a fost piesa Sweet Home Chicago cântată alături de Marcian Petrescu (muzicuţă). Am văzut o trupă de muzicieni excepţionali, cu trei solişti talentaţi şi foarte charismatici (Tommy “Pipes” McDonnell, Rob “The Honeydripper” Paparozzi şi Bobby “Sweet Soul” Harden), care au dansat, au jucat roluri, au comunicat foarte bine cu sala şi au cântat la muzicuţă.

La bis, “Blue Lou” Marini a venit la microfon şi i-a introdus pe scenă pe colegii lui spunând câte ceva despre fiecare în parte. Tot el a mărturisit că acest turneu este dedicat memoriei fostului lor basist Eric Udell (decedat în urmă cu două săptămâni), alături de care au cântat de peste 20 de ani. În această seară, la bas a fost Stu Woods. A mai promis că aceasta nu va fi ultima întâlnire cu publicul român pentru că prea s-au simţit bine la Bucureşti. „Este primul nostru concert în Bucureşti, dar puteţi fi siguri că nu va fi şi ultimul. Ne-am simţit foarte bine aici. Astăzi, am avut timp să ne şi plimbăm puţin prin Bucureşti. Am văzut Ateneul, Centrul Vechi, câteva biserici… Aveţi un oraş foarte frumos”, a mai spus Lou Marini. Au mai fost pe scenă: Lee “Funkytime” Finkelstein (baterie), “Smokin’” John Tropea (chitară), Steve “Catfish” Howard (trompetă), Larry “Trombonius Maximus” Farrell (trombon), „Blue Lou” Marini (saxofon), Anthony „Rusty” Cloud (keyboards) şi Steve „The Colonel” Cropper (chitară).
Rămân cu un singur regret după acest concert: acela că nu am reuşit să îi aducem la radio pentru un interviu de 30 de minute pe Steve Cropper şi Lou Marini. Ştiu că ascultătorii s-ar bucurat să îi audă şi să-i descopere. Nu sunt multe emisiuni care acordă atâta spaţiu MUZICII, iar publicul are nevoie de astfel de „întâlniri” cu mari artişti. Pentru a creşte, pentru a fi fidelizat, publicul (fie el şi de nişă) are nevoie să ajungă la artişti şi muzica lor.
Sper să avem şansa să revedem trupa The Blues Brothers în România. A fost un concert pe cinste! Data viitoare este bine să nu-l rataţi!