Sârbii mai au cultură pentru că au presă! Dar nu prea mai au rock, că i-au dat mână liberă lui Bregovic… (20.11.2016)

Articol de Maria Petrovna

0
121


Titlul, în întregul lui, e o glumă cârcotașă. O să vedeți de ce. Am fost ieri la Belgrad să văd concertul Bijelo Dugme. Am prins loc la parterul sălii, în picioare, pentru că era singura categorie încă disponibilă când m-am hotărât să iau bilet (pentru primul concert s-au vândut toate în 3 zile). Aglomerație mare, lume multă și pestriță, așa că am nimerit într-o gașcă de vreo 10 gagici care n-aveau mai mult de 16 ani. M-am uitat mai bine în jur și am constatat că cel puțin 40% din public, dacă nu mai bine, era format din tineri sub 25 de ani(după sute de concerte văzute și câteva zeci bune organizate, chiar dacă nu la acest nivel, am un ”ochi” teribil pentru așa ceva). Inițial am crezut că n-am ajuns unde trebuie – m-am uitat mai bine la ăștia cu care mă dusesem la concert, gașca de sârbi din Banat a mamei mele, toți pe la 50 și, și le-am zis ”Băieți, cred că am greșit tarlaua!”. Dar chiar atunci au început să ruleze reclamele pe ecrane. Scria totuși Bijelo Dugme. M-am liniștit.
Acum, prima întrebare care se pune este cum reușești să vinzi vreo 40 000 de bilete (că s-au făcut 3 concerte) unor oameni care nu au văzut niciodată live Bijelo Dugme – pe vremea când Bijelo cânta nu erau născuți, iar în 2005 când s-au reunit pentru un eveniment aveau probabil vreo 6 ani și nu îi lăsau părinții la concerte… Și totuși, au cântat aproape 40 de piese vers cu vers, împreună cu Alen Islamovic și uneori mai tare decât el.
Răspunsul nu stă în ”au auzit Bijelo Dugme acasă, de la părinți”, pentru că și la noi, generațiile care acum sunt părinți ascultă muzică bună dar de tineri nu se lipește așa ceva…
Am aflat până la urmă răspunsul de la Dragana Mirkovic. Pentru cine nu știe, Dragana Mirkovic este o cântăreață care n-are nicio treabă cu muzica rock, a fost pentru sârbi cam ceea ce noi numim divă – să zicem, echivalentul Loredanei Groza de la noi. Ei, Dragana s-a gândit la un moment dat să își facă propriul post de televiziune, numit DM SAT, unde se difuzează muzică. Toți sârbii se uită la DM SAT. Are o audiență de îți stă mintea în loc. Am băgat un ochi pe DM SAT (urmăresc des postul, dar de data asta am fost și foarte atentă) și am constatat că pe unul dintre cele mai tari posturi TV sârbești, în interval de o oră și jumătate, s-au difuzat următoarele:

  • Dragana Mirkovic, un videoclip de prin anii 90, muzică pop,
  • Alen Islamovic în duet cu Lepa Brena, piesă celebră de prin anii 80,
  • Ceca – Kukavica, videoclipul din 1993 (tot o divă pop care a făcut istorie, și piesa chiar e bună tare!),
  • O fâtză pe jumătate dezbrăcată, cu o piesă proastă (mă rog, diversitate)
  • Un nene gen Fizz, blocat între hipțopăreală de proastă calitate și muzică dance sau cum i s-o fi spus, cu ochelari de soare și mașini tari,
  • Bijelo Dugme,
  • Miroslav Ilic (un nume mare de tot, la granița între muzică ușoară și folclor sârbesc – cam ceea ce sârbii numesc muzică de petrecere, nelipsit la orice petrecere, nuntă, botez, etc),
  • O trupă de rockeri tineri destul de buni, n-am reținut numele, deci nu vreun brand arhicunoscut,
  • O piesă nouă a unui rocker bătrân, lansată luna trecută.

”Într-un cuvânt, ciorbă!” – îmi spune un prieten cu care tocmai conversez în timp ce scriu chestia asta. Da. Ciorbă. Numai că ciorba aia educă. Pentru că puștiul de 13 ani care se uită pe DM SAT are de unde alege și s-ar putea să îi placă Bijelo Dugme. Și nu funcționează argumentul care se vehiculează pe la noi, acela cu ”dacă nu îți place poți să schimbi postul” pentru că, vorba Iuliei Radu, pot să schimb până mâine și tot de același lucru dau…
Bineînțeles că există și posturi ”specializate” de radio sau TV, care prezintă exclusiv muzică ”nouă”, dance, pop sau ce-o mai fi, însă MAJORITATEA COVÂRȘITOARE a ceea ce se cheamă mass-media radio și tv, la sârbi, funcționează pe principiul DM SAT și promovează Bijelo Dugme. Și nu numai. E o chestiune de respect față de valori, oricât de clișeic ar suna fraza asta. Sârbii își promovează agresiv ȘI artiștii buni. E ca și cum la noi, pe posturile radio și TV cu cea mai mare audiență, ai auzi și Carla s Dreams, și Iris, și Silvia Dumitrescu, și Cargo, și Nicolae Furdui Iancu, și Delia, și Luna Amară, și Inna. Cam așa stă treaba.
Motiv pentru care tot Belgradul este plin de afișe pentru concerte în săli de 20 000, 30 000 de locuri. Dacă Miroslav Ilic cântă în 2016 într-o sală de 20 000 de locuri, este pentru că vinde 20 000 de bilete și atunci ne tragem singuri concluziile…

Despre concert, pot să povestesc din cel puțin 3 perspective: cea a iubitorului subiectiv care își dorește de când se știe să îi vadă pe ei împreună, cea a omului care înțelege actul muzical și ” cam ce au făcut ei de fapt acolo pe scenă” ceva mai bine decât un ascultător normal, și cea a rockerului fan Bijelo Dugme.
În prim-plan: Alen Islamovic, Goran Bregovic, Mladen Vojicic Tifa. Plus o orchestră restrânsă, un cor bărbătesc format din 6 persoane, două doamne din Bosnia la backing vocals, și un grup de instrumentiști de tip mariachi. Tot ce a însemnat concept muzical, structură și orchestrație a purtat amprenta lui Bregovic și, dintr-un anumit punct de vedere, ce a reușit el să facă este genial: de pe scenă au lipsit bassul, clapa și setul de tobe (a avut doar o percuție minimalistă), dar și dirijorul. Să reușești să pui cap la cap un concert rock doar cu o chitară și un acompaniament format în principal din instrumente de suflat (alămurile orchestrei, semnătură deja pentru Goran Bregovic) și să sune așa cum a sunat nu e la îndemâna oricui, și ce a izbutit să pună la punct, ca și orchestrație, a fost sublim. La idei și aranjamente, omul n-are egal. Pe de altă parte, rockerul cârcotaș din mine este de părere că accentele proprii muzicii pe care Goran Bregovic o face de vreo 15 ani încoace au fost cumva prea puternice. Ritmurile și accentele balcanice-țigănești, care i-au devenit carte de vizită, sunt superbe în concertele luiînsă nu le poți integra într-o asemenea proporție chiar în toate hiturile Bijelo Dugme. Cu toate că reprezintă o pată de culoare, că orchestrațiile lui sunt geniale, că a fost o combinație chiar interesantă (sau ar fi putut fi), mi s-a părut că din punct de vedere cantitativ a trecut cumva peste o limită subtilă pentru un concert Bijelo Dugme. Ce-i bun nu trebuie întotdeauna să fie și mult.
80% din concert a fost dus în spate de Alen Islamovic. Vocea lui Islamovic sună ca pe discurile pe care și le-au cumpărat părinții prin liceu și pe care le ascultăm și acum, dacă nu mai bine. Tifa, și el foarte bun. Diferența a făcut-o probabil faptul că lui Tifa îi lipsește constanța, faptul că Islamovic cântă mult și acum și ”duce” concerte în spate, are exercițiu constant și asta se simte. Am avut la un moment dat senzația că pe nimeni nu interesează ce face Bregovic la chitară, ce cântă orchestra, ce se întâmplă în spatele solistului – publicul comunica exclusiv cu Islamovic. Era de ajuns o silabă la începutul unui cântec pentru ca sala să explodeze.
Dincolo de aspectul muzical, este de menționat curajul lui Bregovic de a fi prezent în Belgrad, în fața a 30 000 de oameni, într-o îmbrăcăminte cu puternice accente tradiționale din Bosnia și acompaniat de două doamne în port tradițional, și musulmane, tot din Bosnia. Arta unește. În artă nu există război, nu există ură, nu există amintiri dureroase care se transmit peste generații, iar Bregovic dovedește de fiecare dată acest lucru. A fost și foarte deschis, s-a văzut că face muzică pentru că iubește muzica și își respectă publicul, iar atitudinea lui a fost extraordinară. Singurul punct minus a fost că la finalul concertului nu a prezentat nimeni colegii de scenă. Nu că cei trei ar mai fi avut nevoie de vreo prezentare, dar ar fi fost frumos să aflăm numele orchestrei, al corului, etc. De la un artist imens ca și Bregovic, ar fi fost o dovadă de considerație.
N-o să vă plictisesc cu informații despre playlist… Putem să învățăm niște lucruri despre industria muzicală și mass-media, despre concerte și respect, și asta mi se pare mai important. La capitolul funcționalitate a industriei muzicale, sârbii sunt cu ani lumină înaintea noastră. Au fost cântate hiturile Bijelo Dugme, n-a existat nici măcar o secundă în care sala să nu cânte din tot sufletul alături de ei și până și aici avem mult de învățat de la sârbi. Dacă stau să mă gândesc, cele mai frumoase concerte pe care le-am văzut (ca atmosferă, cu cel mai bun public) au fost Metallica, Megadeth și Bijelo Dugme, toate la Belgrad. Stau și mă întreb ce au sârbii și nu avem noi. Indiferent cât am încerca să punem ideea asta în cuvinte, e imposibil – ar trebui să mergeți la cel puțin un concert într-o sală plină de sârbi ca să înțelegeți unde e diferența.

PS: A propos de diferențe, la concertul Bijelo Dugme s-a fumat. Într-o sală închisă de sport, de 30 000 de locuri, arhiplină, au fumat ăștia în draci. Nu știu exact proporția între fumători și nefumători, la sârbi, dar în sală au fost câteva mii bune de oameni care au fumat toți în același timp. Curios, n-a fost pic de fum. Păi nu, că sârbii investesc și au instalații corespunzătoare pentru asta. În fine, nici n-am de gând să deschid subiectul diferenței între cum arată o sală de concerte la Belgrad și cum arată una la București. Mergeți să vedeți…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here