SUNT (IAR) „OBRAZNIC”!

aprilie 26, 2018

De peste 50 de ani nu mi-a mai spus cineva că aș fi obraznic. Probabil că am fost uneori, dar n-a spus-o nimeni. În mintea mea, după o anumită vârstă nu prea poți primi o astfel de caracterizare. Poți folosi alți termeni, dar la aproape 70, poți fi , eventual, obraznic cu o persoană de 80-90 de ani. Ieri, mergeam la Clubul Țăranului cu Iulia și așteptam tramvaiul 24, care vine greu. Pe partea opusă era un nene care se clătina intens. I l-am arătat Iuliei. Peste câteva minute a traversat și a venit la noi. A întrebat, absolut politicos, unde merge tramvaiul. Am încercat să-i spun că ajunge la Plevnei după care face un mic ocol și revine acolo unde stăteam. A insistat să-i explic unde merge. Oricum era inutil și pierderea de timp era evidentă. Așa că i-am zis că e mai bine să ne lase, nu l-am înjurat și am traversat acolo de unde venise el. Ca în filme. La faza asta m-a făcut”obraznic”, dar eram deja la niște metri. Nu avea sens să-mi pun mintea cu el și nu puteam să-i dau Iuliei un exemplu negativ de comportare socială. Era, evident, mai tânăr ca mine, dar era mult mai răvășit de alcool și viață grea. Nu s-a urcat în tramvai nici la dus, nici la întors, așa că mă mir că nu l-am găsit în stație și la ora 23,00. După faza asta mă simt întinerit considerabil. Ne-au mai abordat unii, tot beți, dar s-au mulțumit să întrebe cât e ceasul. Penitenciarele și spitalele de psihiatrie probabil s-au golit, dar străzile sunt pline de dubioși, ciudați, periculoși. Ce oraș frumos!