Viața într-o multinațională, un test de supraviețuire

În august 2018, am intrat în rândul corporatiștilor. N-am făcut-o cu prea mare entuziasm. Am fost angajată într-un call-center și lucram în ture (am ales tura de dimineață, de la 6.00 la 14.00 pentru că sunt o persoană matinală și pentru că aveam nevoie de timp liber în partea a doua a zilei – din acest punct de vedere, am găsit înțelegere la angajator).

Subliniez că era o lume cu totul nouă pentru mine. Până în acel moment, eu nu mai avusesem un job cu program fix. M-am obișnuit greu cu ideea de a-mi atârna de gât acel card de acces în clădire/sediu… Oh, da! Pentru mine chiar a fost o piatră de încercare. Întotdeauna am văzut acel card ca un semn clar al prizonieratului. Din momentul în care ți l-ai pus de gât (sau ți l-ai atârnat la pantaloni), devii un soi de sclav pe plantația cuiva. Probabil de aceea am preferat ca de multe ori să îl țin în rucsac sau în buzunar. Partea bună este că am avut acolo prieteni care mi-au făcut mai ușoară perioada de adaptare. Astăzi, însă, am aflat că nu îmi vor mai prelungi contractul. În mod normal, ar fi trebuit să fiu tristă, speriată, îngrijorată… de ce să nu o recunosc? Nu e cea mai bună perioadă să rămân fără un job. Cu toate astea, sunt suspect de liniștită… sau, poate sunt doar inconștientă, nu exclud nicio variantă. În fine…

Am ales să scriu aceste rânduri pentru că, în mod real, acești doi ani petrecuți într-o multinațională, m-au marcat profund și cred că povestindu-vă experiența mea, poate vă ajut într-un fel, poate veți fi mai atenți când vreți să vă angajați, când veți semna un contract, poate vă ofer o nouă perspectivă asupra lucrurilor… Who knows… Atenție! Nu are nicio importanță numele firmei la care am fost eu angajată. Nu despre asta este vorba. Situațiile de care m-am lovit eu, atmosfera de la locul de muncă, relațiile cu colegii de la birou – sunt sigură că pe toate acestea le întâlnim în multe locuri (chiar mi-ar plăcea să schimbăm impresii).

În primul rând, după acești doi ani, ideea mea despre corporatiști s-a nuanțat. Am avut ocazia să cunosc oameni extraordinari. Oameni dedicați muncii lor, care nu întârzie și nu se lasă până nu își duc sarcinile la bun sfârșit. Am întâlnit oameni care nu ezită să ajute, să întindă o mână unui coleg nou, oameni care găsesc o vorbă bună, o glumă chiar și în situații tensionate. Aceștia sunt acei oameni pe care orice patron, șef cu o fărâmă de inteligență, și-ar dori să îi aibă în echipă. Din păcate, niciuna dintre aceste persoane minunate, nu avea vreo putere de decizie acolo. Asta-i viața, nu? Ghinion!

În schimb, toți cei care ar fi putut să îți dea un răspuns clar la o întrebare concretă, toți cei care decideau soarta companiei, aveau o foarte mare problemă de comunicare. Parcă nu-mi vine nici acum să cred că în 2020, încă se mai poartă ochelarii de cal.

De multe ori, doar angajatul simplu e bine intenționat

Vă dau un exemplu concret. Timp de câteva luni am făcut și ture de noapte, ceea ce a însemnat vreo 4 milioane în plus la salariu. Nu-i o sumă de lepădat, mi-a prins foarte bine. Lucram doar 5 nopți pe lună, ceea ce era foarte ok. În ultima lună, am avut doar 4 nopți lucrate. Judecând după matematica mea elementară, am zis că în luna respectivă o să primesc vreo 2-3 milioane. Deja făcusem planul cum cheltuiesc banii respectivi. Vine salariul, mă uit în cont și văd fabuloasa sumă de 50 de lei în plus… Stai… cum??? Doar 50 de lei???? Cu o falcă în cer și una în pământ m-am dus la domnul care ar fi putut să mă lămurească (cel puțin, așa credeam eu). L-am întrebat ce s-a întâmplat. Răspunsul lui a fost ceva de genul:

 

Și a ținut-o așa vreo două minute neîntrerupt (nici nu mi-aș fi permis să deschid gura – nu de alta dar n-am sesizat nicio pauză de respirație în discurs, doar mie îmi dădea cu virgulă și… oricum matematica mă inhibă). Minutele în care a vorbit, nu-mi sunt foarte clare… probabil, creierul meu și-a dat restart de vreo două ori încercând să priceapă ceva. Ascultându-l, mi-am amintit de profa de mate din liceu care, după ce s-a chinuit să ne învețe ceva în primul semestru, a venit la oră cu bețișoarele din clasa I, doar-doar se prinde ceva de noi. Din păcate pentru mine, domnul din fața mea nu avea bețișoare la îndemână și, deși se înroșise la față de la atâta explicat, eu tot nelămurită am plecat din biroul lui. Culmea este că tot de la o persoană fără putere de decizie (și care nici nu prea avea treabă cu asta) am lămurit misterul. Dacă aș mai fi avut două ore lucrate de noapte în luna respectivă, s-ar fi calculat altfel și aș fi luat mai mulți bani. Privind acum în urmă, situația mi se pare amuzantă, dar atunci am simțit din plin șocul unei comunicări defectuoase. Am întrebat de ce nu mi-au spus de la bun început cum stă treaba? N-am primit un răspuns clar, poate că nici domnul respectiv nu știa, habar nu am. Oricum, eu am fost de bună-credință și am acceptat să fac ture de noapte pentru că am înțeles situația din acel moment (oameni puțini și trebuia să acoperim toate turele), nu condiționasem implicarea mea de vreo sumă de bani. Stilul ăsta șopârlit mă scoate din minți. Eu m-am simțit fraierită. Atenție! Nu la bani, ci pur și simplu m-am simțit luată de proastă. De ce să nu poți să spui clar angajatului care sunt condițiile de la bun început? De ce să îi creezi frustrări, enervări, să-l faci să se simtă păcălit?! De ce să nu ai un om capabil să comunice clar, decent cu un angajat simplu? Sunt lucruri pe care nu pot să le înțeleg. O comunicare clară ar elimina o grămadă de tensiuni… Desigur, aș fi putut să întreb și eu de la bun început. Ar fi trebuit să fac asta. Să pun sute de întrebări, dacă e nevoie, până când obțin toate răspunsurile de care am nevoie. Învățați din experiența mea și întrebați până când vă este totul clar.

Despre Oameni și „uameni”

Vă spuneam că am cunoscut mulți oameni deosebiți în toată această perioadă. Unul dintre aceștia a fost băiatul care mi-a făcut training, de la el am învățat tot ce am eu de făcut acolo. Ca vârstă este mai mic decât mine, ca devotament, implicare, dorință de a învăța, este de 10 ori peste mine.

În tot timpul în care am lucrat împreună, eu nu l-am văzut niciodată întârziind, plecând în pauza de masă în orele în care activitatea era mai intensă, refuzând să preia o sarcină nouă. Ultima dată când l-am văzut pe fostul meu coleg, a fost într-o zi pe la ora 6.05 dimineața. Eu fusesem în tura de noapte, el intra în tura de dimineață. A fost prima și ultima dată când a întârziat – 5 minute. Era alb la față, mergea chircit, probabil avea și febră. M-am uitat lung la el și l-am întrebat de ce dracu’ a venit la serviciu dacă se simte rău? Oricum nu îi ridică firma o statuie! Dar ăsta era colegul meu: un adevărat Om de Echipă. Un Om Conștiincios. Știa foarte bine că sunt puțini oameni, iar volumul de muncă este foarte mare, așa că se străduia să ajute. Dacă nu ar fi venit, nu ar fi avut cine să acopere tura respectivă. M-a asigurat că va fi bine. I-am întins o pastilă și i-am zis să o ia dacă va avea nevoie.

Am plecat spre casă destul de confuză. Tot nu înțelesesem de ce venise, mai ales că în urmă cu câteva săptămâni asistasem la o scenă uluitoare (cel puțin pentru mine). Fostul meu coleg a îndrăznit să îl roage pe liderul grupului să preia sarcinile lui, ca să poată merge în pauza de masă (legală, de altfel). S-a lovit de un refuz țâfnos. Atenție! Nu faptul că a fost refuzat m-a indignat (până la urmă, poate chiar era super-ocupat și nu putea), ci tonul folosit. De ce să expediezi într-un mod atât de nepoliticos un om, oricât de important ai crede tu că ești?! Și nu era prima dată când am auzit replici în doi peri de la acest semi-șef. S-au oferit alți colegi să îi preia sarcinile și omul a putut să coboare la masă, dar atitudinea de doi lei a celui care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru restul echipei a fost un semnal de alarmă.

Din păcate, fostul meu coleg a fost nevoit să stea mai multe luni în concediu medical iar când această perioadă de refacere a ajuns la final, s-a încheiat și colaborarea lui cu firma respectivă pentru că nu i-a mai fost prelungit contractul. Decizia a fost una șocantă pentru mine. În condițiile în care eram din ce în ce mai puțini, tu manager, renunți la unul dintre cei mai devotați și mai muncitori oameni din echipă. Unul dintre puținii oameni care cunoaște activitatea din ambele departamente.

Pe mine, nu m-a surprins atât de mult faptul că nu mi-au mai prelungit mie contractul. Eu nu am fost atât de muncitoare, de implicată, eu nu mi-am dorit să avansez, să învăț și partea tehnică. Eu am fost punctuală și mi-am făcut treaba cât am putut de bine, dar cam atât. În schimb, băiatul ăla era implicat, era dornic să învețe. Dacă există pe undeva vreo Gală „Zmeura de Aur a Managerilor” – ăștia de aici ar fi candidați serioși la trofeu.

Pot doar să sper că în alte locuri, seriozitatea, devotamentul, dorința de a munci și de a lucra în echipă, chiar sunt apreciate la adevărata lor valoare.

Și dacă tot vorbim despre Oameni, nu pot să nu las un gând pentru o doamnă specială. Este vorba despre persoana care se asigura în fiecare zi că lucrăm într-un spațiu curat. Un om simplu, bine ancorat în realitate (citea în fiecare zi ziarele, urmărea toate dezbaterile TV și era o plăcere să povestim în fiecare dimineață). Îi mulțumesc că multă vreme m-a „aprovizionat” cu presă scrisă.

Promovarea cu forța

Cred că sunt singura persoană care a lucrat într-o multinațională și nu și-a dorit nicio clipă să avanseze pe un post mai bine plătit. Inițial mă angajasem pe jumătate de normă. Am avut nevoie de acest job pentru că doream să îi cumpăr bunicii lemne pentru iarnă și în fiecare lună rețeta medicală (care e destul de costisitoare). Am acceptat să trec pe normă întreagă în momentul în care erau oameni puțini și doi dintre colegi își doreau să treacă în alt departament, care le deschidea perspectivele. Singurele condiții pe care le-am pus eu, au fost să îmi păstrez tura de dimineață și cele două zile libere – vineri și sâmbătă – adică să lucrez de duminică până joi (ambele condiții au fost acceptate). Trecând pe normă întreagă, salariul meu a crescut, în mod evident. Aș fi ipocrită să spun că nu m-am bucurat, dar nu a fost un scop în sine pentru mine (mă descurcam și pe jumătate de normă).

După cum spuneam, comunicarea oficială era zero, așa că într-o zi, au apărut niște zvonuri că vom trece cu to(n)ții în departamentul mai bine plătit, preluând, evident, și sarcinile de acolo. Nu pot să spun că am sărit în sus de bucurie. În primul rând, nu știam exact ce presupune această mutare, în al doilea rând habar n-aveam cu ce se ocupă departamentul respectiv, care sunt sarcinile lor. Știam vag că e axat mai mult pe partea tehnică (lucru care nu m-a interesat niciodată – toată viața am fugit de domeniul tehnic și de matematică/fizică/chimie și alte științe exacte). Eu venisem acolo pentru call-center. Când în sfârșit am primit propunerea de la cel care urma să îmi fie șef direct, m-am luat cu mâinile de păr.

După ce am avut o primă discuție, am aflat că pe lângă jobul meu de call center (adică 40-60-80-120 de apeluri preluate zilnic) urma să preiau și apeluri din call center-ul celuilalt departament precum și din celelalte sarcini ale colegilor mei. După cum era de așteptat, urma o perioadă de training și o mărire de salariu.

În toate discuțiile pe care le-am avut cu noul meu șef direct, am încercat să explic, cu argumente logice, că cele două activități se bat cap în cap când vine vorba despre preluarea apelurilor, mai ales că telefoanele nu intrau pe aceiași linie, ci pe două diferite. În plus, pe partea de call-center nu mă dubla nimeni, eram singură pe tură. La fiecare discuție am subliniat că nu pot prelua telefoane din ambele părți, am spus că nu încep perioada de training până când nu văd contractul și am cerut o fișă a postului care să respecte realitatea din teren.

După vreo două-trei luni am primit noul contract și noua fișă a postului în care erau trecute de-a valma TOATE sarcinile (vreo două pagini) plus un subpunct foarte amuzant din care aflam că am doi șefi și că îmi pot fi atribuite sarcini noi, pe lângă cele enumerate deja. M-am amuzat copios citind acele rânduri. Am dat contractul înapoi și am refuzat să îl semnez în acea formă.

După vreo săptămână, am avut o nouă discuție cu șeful meu. Contractul era deja semnat de cele două doamne manager, m-a asigurat că programul meu nu va avea de suferit, că activitatea de call-center rămâne principală pentru mine și mi-a spus că va fi bine, că ne vom descurca. Am profitat de ocazie, să îi amintesc că nu voi prelua apeluri de la noul departament.

Cu noul meu șef de direct am avut o relație ok și cred că a fost așa și datorită faptului că am discutat deschis la început: eu nu am încercat să îi las impresia că le voi face pe toate, el mi-a spus ce așteaptă de la mine. Cred că știa că preluarea tuturor sarcinilor de-a valma nu era cea mai bună soluție, dar probabil nu identificase alta în acel moment. N-am ajuns la niciun consens, nici nu au apărut tensiuni, pur și simplu discuția a rămas în aer: eu am explicat de ce e imposibil să preiau apeluri din ambele părți, el a spus că va trebui să facem și asta. Am semnat contractul. Este singurul meu regret, pentru că ar fi trebuit să îmi ascult instinctul atunci. Dacă lucrurile nu sunt clare, e mai bine să știi să faci un pas înapoi chiar dacă ai tu de pierdut.

Următoarele două-trei luni au fost foarte aglomerate la call-center, preluam în jur de 120 de apeluri pe zi. A fost imposibil să fac training pentru a învăța noile sarcini. Și colegii care ar fi putut să-mi facă training, erau la rândul lor extrem de ocupați. În plus, aveam unele zile (cam două pe săptămână, în care începeam programul la ora 2.00 noaptea și îl încheiam la ora 14.00). Asta se întâmpla pentru că între timp, mai renunțaseră la un contract, un alt coleg plecase de bună voie, au încercat să angajeze oameni noi, dar domnișoara care a semnat contractul a stat doar 3 săptămâni în care i-am făcut training, apoi a anunțat brusc că nu mai vine… Noi trebuia să acoperim cumva și tura de noapte. Nu m-am plâns nicio secundă, acceptasem programul și m-am străduit să rezist.

The Leader Of The Gang, the Keeper Of The Table

În fiecare multinațională, există un om care nu-i nici șef-șef, dar nici simplu angajat. E cumva între. O să-l numesc „the leader of the gang”, „omul CU tabelul”, cel al cărui nume apare destul de rar ÎN tabel.

Din punctul meu de vedere, un lider este acea persoană care inspiră încredere echipei, care știe să își motiveze oamenii, care comunică bine cu departamenul, care știe să ia decizii prompt, care cunoaște foarte bine „task-urile” din fișa postului. Din nefericire, eu cred că l-am cunoscut pe cel mai slab comunicator din istoria „liderilor de gang”. Deși își cunoștea foarte bine meseria, era perfect incapabil să comunice ușor, clar cu oamenii, să-i asculte și să-i motiveze pe cei din jur. Eu sunt un om de echipă, dar liderul grupului meu trebuie să îmi inspire încredere și respect, altfel… nu-i liderul meu.

Într-una din zilele mai puțin aglomerate (să fi fost vreo 40-60 de apeluri preluate), „the leader of the gang” îmi spune pe un ton iritat să preiau și telefoane de la ei. Când îl aud, mă umflă râsul. Îi spun că nu pot prelua telefoane câtă vreme nu mi-a fost făcut trainingul (nu fusese timp pentru așa ceva!!).

Senin îmi propune să rămân două ore peste program în fiecare zi ca să pot face training. Îmi subliniază că acele ore vor fi plătite. „Ăsta se ține de glume”, îmi spun eu în sinea mea. Refuz politicos oferta „generoasă”, dar dilema mea încă există: de ce cred unii că totul se rezumă la bani? Cum își poate imagina cineva că după două zile în care sunt la birou 12 ore, mai îmi doresc alte zile în care să stau 10 ore… și până la urmă, dacă tot pot să stau 12 ore, de ce n-aș sta și 14 ore?! Cum își poate imagina cineva că un om care pleacă la ora 1.00 noaptea de acasă și termină tura la ora 14.00, mai are starea necesară și puterea de concentrare pentru a acumula informații noi?! Cât tupeu îți trebuie ca să formulezi o astfel de propunere?! Pot doar să îmi imaginez că au fost alți oameni care au acceptat. Nici nu vreau să mă gândesc la ceea ce presupune un asemenea efort.

Într-o multinațională bunăvoința este vecină cu prostia

Nu a mai trecut mult timp și m-am ales cu un nou reproș cum că nu preiau prețioasele telefoane. Îi amintesc liderului că tot nu mi-a fost făcut training și adaug că am spus de la bun început că nu preiau telefoane pentru că nu am cum, pot prelua alte task-uri care nu presupun telefoane (d-astea – telefoane adică – aveam destule). Răspunsul mărețului lider mă lasă mască: „nici nu dai dovadă de bunăvoință”. Ei, vedeți?! Așa se întâmplă când liderul este lipsit de tact și nu știe să poarte un dialog.

Afirmația lui m-a scos din minți. Dar ce înseamnă să dai dovadă de bunăvoință într-o multinațională?! N-am cerut niciodată mărire de salariu, am fost întotdeauna punctuală, am acceptat să nu îmi iau zile de concediu (deși aveam nevoie!) când erau oameni puțini și nu puteau fi acoperite turele, am acceptat și ture de noapte, am acceptat chiar și ore suplimentare, deși orele suplimentare ar trebui să fie la cererea angajatului, nu venite de la „stăpânire” (altfel, o putem numi simplu muncă silnică). Și cu toate astea, tot eu nu dădeam dovadă de bunăvoință.

Cum nu sunt genul de persoană care tace, am trimis un email către conducerea firmei în care am povestit situația exact. Tot ce îmi doream era să găsim soluții concrete pentru a putea lucra eficient. Singurul răspuns pe care l-am primit, a fost că voi primi un răspuns în  perioada următoare, semn că și la nivel înalt comunicarea era zero. Răspunsul scris nu a mai venit niciodată. Am mai avut apoi o discuție cu șeful meu direct și i-am propus (eu am propus!) să fac training duminica pentru că atunci e mai lejer (noi lucram și în weekend și de sărbători). Ceea ce s-a și întâmplat. În continuare NU am preluat apeluri în plus, pentru că era aproape imposibil.

Communication breakdown

A mai trecut timpul, au mai plecat alți colegi, am rămas mai puțini și am fost din nou copleșiți de volumul de muncă. E drept că nici nu lucram eficient, pentru că nu se rezumă totul la cum împrăștii niște nume de oameni într-un tabel. Nu! Trebuie să coordonezi activitatea unui grup, să-ți cunoști oamenii, să știi la ce anume se descurcă cel mai bine fiecare, ce alte taskuri mai au, ce poate face fiecare, etc. Dacă poți evalua corect toate aceste lucruri, s-ar putea să ai un plan câștigător și chiar s-ar putea să îți meriți titulatura de lider de grup.

Când liderul gangului a revenit cu binecunoscutul reproș către mine, am încercat să îi sugerez câteva idei pentru a funcționa mai bine ca echipă. Am umplut mai bine de o pagină de posibile soluții. Poate erau proaste toate. Mi-ar fi plăcut să aflu asta de la el. Ar fi însemnat că avem un dialog. DAR… toate eforturile mele de a găsi niște soluții valabile pentru a fi mai eficienți ca echipă, toată implicarea mea în efortul de a schimba ceva în bine, propunerea mea de a avea o discuție în urma căreia să vedem împreună cum ne putem ajuta concret unii pe alții, a primit următorul răspuns:

 

Mă umflă râsul de fiecare dată când recitesc această replică. Mă gândesc serios să o lipesc pe un magnet și să-l pun pe frigider, sau să o pun pe o cană de cafea, ca să mă înveselesc în fiecare dimineață. De fapt, la asta se reduce totul într-o multinațională: „noi muncim, nu gândim, nu vorbim”.

Când vezi că ideea de dialog este expediată cu astfel de replici, începi să îți pui întrebări serioase despre locul în care te afli. Începusem să cred că tot ce contează este să fie blestematul ăla de tabel complet, să existe în fiecare căsuță câte un nume – indiferent dacă cei puși acolo pot sau nu să ducă la bun sfârșit sarcina respectivă, indiferent dacă ne ajutam sau nu în mod real unii pe alții.

Eu nu m-aș fi supărat deloc dacă mi-ar fi spus: „mulțumesc pentru propuneri, dar de asta ne ocupăm noi, nu e cazul să te implici tu”. Sau să-mi fi spus: „mulțumesc pentru sugestii, o să le transmit mai departe, dar deocamdată ne-ar ajuta mult dacă…”. bla, bla, bla. Observați că în mintea mea, ambele variante de răspuns încep cu magicul „mulțumesc”. Pentru că într-adevăr, tonul face muzica. N-a fost să fie! Din punctul lui de vedere eu trebuia să execut ce mi se spune.

Relația cu șefii

De regulă, ea nu prea există. Din punctul meu de vedere, este o mare greșeală. Eu am avut șansa (sau nu?!) să am două șefe. Relația mea cu cele două doamne manager s-a rezumat la „Bună ziua-Bună ziua” spus pe hol (în 80% din cazuri am primit răspuns, în 60% din cazuri a fost însoțit de un zâmbet) și a mai fost mailul trimis, despre care v-am spus mai sus, în urma căruia mi s-a spus să stau pe aproape că vine răspunsul.

Cum văd eu relația cu șefii mei? Păi, în primul rând, în niciun caz trăgându-ne de șireturi prin firmă! Dar… o văd bazându-se pe respect reciproc. Mi-ar plăcea să știu că în cazul în care am o problemă, o dilemă, mă lovesc de o situație inedită, găsesc în șeful meu un partener de dialog decent și constructiv. Însă, eu în urma acelui e-mail, am simțit că dau la perete. Nici măcar ecoul nu a venit înapoi.

În cei doi ani petrecuți acolo, am fost evaluată o singură dată, la începutul colaborării mele cu ei. Îmi amintesc vag că am răspuns la niște chestionare… și cam atât. Nici măcar nu au fost evaluați toți angajații, doar unii dintre ei. Nici acum nu am înțeles de ce.

Revin puțin la transparență și comunicare pentru că sunt două concepte esențiale în relația angajat – angajator. Mi-ar fi plăcut ca cele două doamne manager să-i fi întrebat, o dată la 6 luni (sau o dată pe an, dacă la 6 luni li se părea prea des), pe angajați ce părere au despre condițiile de lucru, ce soluții văd ei pentru a fi mai eficienți, cum sunt relațiile cu colegii, poate au sugestii pentru lucruri noi care pot fi implementate, etc. Ar fi putut exista chestionare (pe care angajații le puteau da anonim) din care ar fi ieșit un brainstorming bun. Ar fi putut exista întâlniri în care să discutăm despre problemele de zi cu zi. S-ar fi creat o atmosferă de echipă. Având în vedere că nimic din toate astea nu a existat, relația mea cu șefele cele mari a fost nulă.

Dezinteresul afișat pentru proprii oameni, a fost dezarmant. Am văzut cum au plecat oameni tineri, capabili, muncitori, serioși, oameni de bază, fără să se lupte niciun șef pentru ei. Am văzut cum scade încet-încet activitatea, cum sunt redistribuite sarcinile către angajații rămași și se pune presiune pe ei, dar nu am văzut nicio comunicare clară de la vârf, deși era nevoie. E ca și când am trăit într-un sat fără câini.

Eu știam când îmi expiră contractul. Puteam să încep să îmi caut de lucru din timp. De ce nu am făcut-o? Dincolo de răspunsul clasic, „pentru că-s fraieră”, a mai fost un aspect important. Din cauza faptului că rămăseseră tot mai puțini oameni, am început să facem „traininguri” pentru a putea prelua și alte sarcini. Toate semnalele indicau faptul că urma să îmi fie prelungit contractul. Având în vedere că traversăm o perioadă tulbure, că nu sunt genul care părăsește barca pentru a evita naufragiul, m-am gândit să rămân. Nicio secundă nu mi-a dat prin cap că pot fi atât de perfizi să nu mă anunțe din timp (măcar din august-septembrie) că nu intenționează să mai colaborăm. Eu am aflat cu 6 zile înainte de expirarea termenului contractual că nu se va întâmpla.

O dovadă mai mare de neimplicare, nepăsare, nesimțire,  n-am văzut în viața mea. Ne prefacem interesați, urlăm că avem nevoie de oameni, ne văităm că nu facem față volumului de muncă și în ultimul moment îl lăsăm pe ăla cu ochii-n soare, în plină pandemie și în niște luni „moarte” în care era greu să îți găsești ceva și în vremuri normale (în noiembrie, decembrie, ianuarie era oricum greu să găsești un job). E drept, că m-au întrebat dacă vreau o hârtie pentru șomaj. Preferam să am șansa să îmi caut din timp un alt loc. Preferam un dialog cinstit!

La fel de adevărat este că șeful meu direct a fost singurul care m-a sunat la finalul colaborării și mi-a dat din propria inițiativă o scrisoare de recomandare. Cred că nu își dorea să plec și mai cred că dacă ar fi putut să facă ceva pentru a nu-și pierde oamenii, ar fi făcut-o. Dar după cum am spus, a fost singurul dintre șefii mei cu care am avut o relație deschisă și o comunicare onestă.

Strict pentru modul în care se raportează conducerea la angajatul simplu, strict pentru marea durere-n cot, pentru că nu pare că ați înțeles, stimate Doamne, că stați pe acele scaune datorită angajaților pe care îi încărcați cu sarcini, mi-ar plăcea să vă văd lucrând cot la cot cu angajații simpli, pe același program, ba chiar și pe același salariu (!!), pe același mijloc de transport (v-aș sugera bicicleta, așa mai lăsați bolizii în garaj și respirăm și noi un aer mai curat în București – it’s a win-win situation), luând contact direct cu clienții voștri. Poate așa vă treziți la realitate. Poate așa aflați și voi cum vă percep oamenii și poate vă crapă obrazul de rușine.

Mi-ar fi plăcut ca acum, la final de colaborare, să spun că a fost o onoare să lucrez în firma X. Da! Aș fi vrut să simt mândrie acum. Dar… nu se întâmplă asta! Adevărul este că mă felicit că nu am spus niciodată public unde lucrez. Și aici ajungem la un subiect interesant de discutat.

În momentul în care vă angajați într-un loc, căutați pe Internet informații despre compania respectivă, vă interesează cum e percepută de public, de oamenii simpli? Dacă da, vă felicit! Eu nu am căutat nicio informație la început. M-am angajat, m-am bucurat că îmi pot rezolva problemele financiare la momentul respectiv și… aia a fost.

Abia acum, spre finalul contractului, când firma și-a schimbat site-ul și am fost rugați să verificăm dacă merge bine, să spunem dacă avem sugestii, am dat și eu un search pe Google și… m-am îngrozit. Percepția publicului larg despre această companie este una înfiorătoare. Am semnalat acest lucru, am dat și câteva sugestii pentru site, m-am mirat (și așa am rămas până azi) că ditamai multinaționala nu are o pagină de Facebook/Instagram/Twitter în 2020… Discuția a fost pe mail, cu toți colegii, inclusiv cu cele două doamne manager.

La scurtă vreme în presa centrală (cea de mainstream – citită de toată lumea!!) a apărut un articol foarte urât la adresa companiei. I l-am semnalat șefului meu direct. Nu a existat nicio reacție oficială la acel articol, niciun drept la replică!!! Nu era treaba șefului meu direct să dea o replică (nu intra în atribuțiile lui), dar cele două de la vârf erau obligate să o facă.

Orice om normal, într-o astfel de situație începe să își pună întrebări: ori cele două doamne manager nu au pic de orgoliu profesional, ori ceva e putred? Eu ca angajată a firmei, m-am simțit lezată de acel articol, eu știu că nu făceam ceea ce scria acolo și cu toate astea, nimeni din conducere nu a simțit nevoia să apere imaginea companiei și implicit a angajaților. Atât eu cât și colegii mei, am muncit și ne-am străduit să fim prompți în rezolvarea situațiilor neplăcute, am respectat regulile și nu merităm să avem de suferit din cauza indolenței celor din vârful firmei.

A mai fost o fază care m-a enervat la culme. Într-un call, în care erau și șefi de departament, eu, alături de ceilalți colegi ai mei din call-center, am fost acuzați direct că frecăm menta și analizăm situațiile global, în loc să o facem minuțios. Pe scurt, acuzațiile erau ceva de genul: ați analizat peste 130 de rânduri global… Asta însemna să dai peste 130 de clickuri și să bifezi ok pentru tot. Pe mine, doar ideea de a da atâtea clickuri mă obosește, dar să o mai și execut.

Toți am explicat că nu am văzut atât de multe rânduri de analizat niciodată. Pe un ton ridicat și iritat doamna ne-a spus că sistemul e bun și că noi am făcut-o. Pe scurt, suntem și mincinoși și leneși. Prieteni, până și cel mai mare criminal beneficiază de prezumpția de nevinovăție, nu și noi. Deși în acel call era și un șef, o singură persoană (care nu e șef, e un fel de șef… aproape un șef – oricum nu are vreo putere de decizie) ne-a luat apărarea și a spus că nu e ok cum pune problema doamna respectivă. Trebuie să subliniez că pe acea activitate, trainingul a fost minim. Eu aveam foarte puțin de-a face cu acest „task” (în timpul săptămânii doar 3 ore și duminica și de sărbători toate cele 8 ore).

Acuzațiile s-au repetat și în alt call, iar apoi subiectul a dispărut cu totul. Brusc, de parcă nici nu a fost. Nu am aflat nici până azi dacă într-adevăr noi am făcut ceva greșit, sau dacă a fost o problemă a programului în care lucram. Am rămas cu acuzațiile nedrepte adresate nouă de această doamnă. Cam acesta este respectul de care au parte angajații simpli (care, culmea! și-au făcut mereu treaba cum au putut mai bine).

Telemunca – job în pandemie

Am prins și această perioadă, cel puțin interesantă din „viața” corporatistă. Mai întâi trebuie să vă explic cum era înainte de pandemie, ca să înțelegeți mai bine paradoxul. Transportul era decontat (doar abonamentul STB, nu și cel de la Metrorex) și un singur drum cu taxiul (doar cei care intrau dimineața la ora 6.00 și cei care plecau sau veneau la ora 22.00). În celălalt departament, era un pic mai sofisticat, în sensul că exista un acord cu o firmă de taxi-uri de lux și se ducea șoferul la ora stabilită și îi aducea la serviciu pe colegi. Deși noi am trecut cu toții în celălalt departament, nu am beneficiat niciodată de aceste taxiuri fancy… Am rămas tot cu STB sau cu taxiuri normale. De regulă, eu veneam la serviciu cu bicicleta, o bună perioadă de timp, nu am cerut bani de transport. Am început să folosesc taxiuri când era iarnă, frig… Au fost luni când am decontat și 1000 lei pentru transport, au fost mai multe luni când am decontat doar 400 lei.

Când a venit Starea de Urgență peste noi și am fost nevoiți să lucrăm de acasă, am primit pe mail un act adițional, pe care l-am semnat cu toții. Ce spunea acest act adițional? Că firma nu decontează angajatului cheltuielile pentru curent electric, apă, abonament de internet, chirie, birou, scaun, etc. Nu decontează nimic!

Cât timp am mers la serviciu, eu nu consumam nimic acasă. Pentru a ajunge la serviciu, îmi era decontat transportul, acolo exista cafea, ceai, ba chiar și medicamente (pentru dureri, răceală, vitamine, etc) la discreție. Brusc, cheltuielile pentru angajat au crescut. Iar firma s-a scos din ecuație. Eu stau cu chirie într-o cameră. Am un pat, un șifonier, o măsuță mică pe care îmi pun laptopul și unde mai îmi rămâne loc să mănânc. Am abonament la Internet de la Orange (adică este Internet mobil!!!). N-au întrebat nicio clipă ce fel de Internet am… Să le spun cât costă internetul mobil dacă depășești traficul inclus sau faptul că scade viteza după ce consumi acei mega incluși în contract? Când m-am angajat nu am stabilit că eu îmi transform camera în birou de rezervă. Nu am stabilit că îmi consum traficul de Internet pentru problemele firmei sau că plătesc mai mult la factura de electricitate, de apă, etc.

Dacă ai putut, tu, Angajator, să decontezi transportul în fiecare lună, de ce nu am putut stabili o sumă pentru consumul de apă, electricitate, internet, consumabile (coli de hârtie, baterii pentru tastatură și mouse, etc)???? Nu ceream suma maximă pe care am primit-o pentru transport, dar puteau fi 500 lei, sau 400 lei în plus pe lună… De ce nu ați trimis un birou și un scaun de la sediu, ca să vă asigurați că avem condiții decente de lucru???

Nici măcar o dată nu a întrebat nimeni dacă avem nevoie de ceva. Eu aveam un prelungitor cu protecție (căderi de tensiune, inundații, etc) pentru laptopul meu. Când am adus PC-ul de serviciu acasă, pe lângă faptul, că am ocupat toată masa, a trebuit să folosesc acel prelungitor pentru binele multinaționalei. M-am gândit că pot fi căderi de tensiune și n-aveam chef să ajung să plătesc tot eu bunurile firmei. N-au fost căderi de tensiune. A fost, în schimb, o inundație serioasă și… din cauza faptului că laptopul meu era într-un prelungitor obișnuit, mi s-a ars încărcătorul. S-a mai ars și prelungitorul cu pricina. Am fost nevoită să cumpăr altele. Deci paguba a fost tot a mea. Dar bine că am protejat firma! Nu-i așa?

Nimeni de la conducere nu a fost cu adevărat interesat de condițiile de lucru de acasă. Au angajați care stau în camere de cămin, sau stau cu părinții… Nu contează! Singurul lucru la care s-au gândit a fost să semnăm acel act adițional și să scape ei de griji. Dar… întreb și eu: de ce ai da un astfel de act unor oameni pe care i-ai angajat pe perioadă determinată? Îl puteai da celor care au contracte pe perioadă nedeterminată, deși nici în cazul lor nu e chiar ok. De ce să plătesc eu pentru bunul mers al firmei?! Unul care stă într-un cămin studențesc plătește curentul în funcție de câte obiecte bagă în priză. La fel și eu, care am închiriată o singură cameră dintr-un imobil. Cum adică, voi vă scoateți din ecuație?

Aveați impresia că de acasă nu lucram tot pentru voi? De ce nu ne-ați trimis acasă măcar o dată în astea 7 luni o cutie de măști, un tub de dezinfectant (vă interesa să rămânem sănătoși, sau nu?) și o pungă de cafea (asta așa ca să pară că sunteți drăguți)? Atenție, atât măștile cât și dezinfectantul erau la discreție la firmă.

Între timp, câțiva oameni aleși au mașină de serviciu, au benzină plătită, au o grămadă de beneficii… Restul? Să-i ia dracu, să-și plătească facturile că d-aia le dăm salariu!

Având în vedere că această firmă aparține de o filială străină, mă gândesc serios să mă adresez în calitate de jurnalist, nu neapărat de fost angajat, managerilor străini să încerc să aflu care-i percepția lor despre modul în care este gestionată relația cu angajații în plină pandemie, să aflu cât de mult contează imaginea pentru ei (poate nu contează deloc și atunci se explică totul). Ar fi interesant de aflat și opinia lor.

Oameni captivi… în inutil

Din păcate, nu pot să spun că i-am cunoscut pe toți cei cu care lucram. Nici măcar din vedere nu îi știu pe toți, chiar dacă am trecut unii pe lângă alții aproape zilnic. Eu nu sunt genul care intră în vorbă ușor cu alte persoane. Cei pe care i-am cunoscut și cu care am comunicat în permanență mi-au rămas în suflet. Unii sunt mai mici decât mine, alții mult mai mari.

În tot acest timp petrecut într-o multinațională, am avut șansa să observ unele lucruri la care nu aș fi avut cum să mă gândesc în alte condiții. După cum am spus, a fost pentru prima dată când am avut un job cu program fix, a fost pentru prima dată când am intrat în „armata națională a roboțeilor corporatiști”. Spun asta pentru că, dacă nu ești atent, ai toate șansele să ajungi un roboțel.

Și nu știu dacă este neapărat vina oamenilor, cât este vina sistemului, pentru că intri într-un cerc vicios din care e foarte greu să scapi și devii sclavul unui sistem care stoarce vlaga din tine. Și cred că cei mai afectați sunt angajații trecuți de 45 de ani, care au rate la bănci, au responsabilități… Pe ei este pusă multă presiune pentru că angajatorii știu bine că o persoană trecută de o anumită vârstă își găsește foarte greu un alt job. Tinerii, chiar și cei fără experiență, își găsesc mult mai ușor, chiar joburi mai bine plătite. Am văzut tineri, unii studenți, care nu au nicio ezitare să schimbe ca pe șosete locurile de muncă în căutarea unui salariu mai bun. Văd că nu mai contează fidelitatea față de o firmă. Stai două luni într-un loc, pleci în altă parte și tot așa…

Adevăratele victime în această lume a corporatiștilor sunt, de fapt, peroanele trecute de o anumită vârstă. Deși ar avea toate argumentele de partea lor (experiență, seriozitate, buni profesioniști) pentru a-și găsi joburi mai bune, sunt stigmatizați din cauza vârstei. Trebuie să fie cumplit să ai rate, să ai responsabilități, să mai lucrezi și într-o companie unde nu te simți respectat și să nu poți sparge cercul vicios. Iar legile noastre nu îi sprijină deloc. Bun, nu-i sprijină nici pe cei tineri, dar cei mai în vârstă se lovesc și de o mentalitate strâmbă a angajatorilor.

Concluzii

V-am povestit toate astea pentru că sunt convinsă că astfel de lucruri se întâmplă în multe alte locuri. Pentru că e bine să citiți de 10 ori contractele și actele adiționale, să adresați întrebări când lucrurile sunt neclare și să nu uitați că sănătatea voastră este de o mie de ori mai importantă decât orice altceva. Orice sarcină nouă primiți trebuie să fie inclusă în fișa postului și trebuie plătită.

Nu încercați să faceți gesturi de eleganță față de angajator pentru că de cele mai multe ori acestea nu sunt nici observate și nici apreciate. Și încă ceva: de foarte multe ori, doar voi sunteți naivi și de bunăcredință.

Mai spun doar atât: respect pentru foștii mei Colegi, putere să mergeți înainte și succes!

Am să las mai jos, câteva cântece… pentru cei care au urechi să audă și disponibilitate să înțeleagă… Versurile spun multe!