ANCHETĂ LaPunkt: De ce nu am avut un Havel al nostru?

Anchetă realizată de Cristian PĂTRĂŞCONIU

mai 15, 2020

Întrebarea aceasta are o traiectorie semnificativă în România de după 1989. Este, dacă e să fim cinstiţi, una dintre cele mai longevive întrebări cu miez etic puse în ultimele două decenii şi jumătate în spaţiul public de la noi. Chiar dacă, uneori, ea primeşte – schimbînd ceea ce este de schimbat şi nuanţînd ceea ce este ce nuanţat – un răspuns afirmativ (gen „ba da, am avut, dar…”), majoritatea răspunsurilor merg într-o zonă în care putem detecta lamentaţie, neputinţă, eşec.

Aşadar, „de ce nu am avut un Havel al nostru”? Sau, dacă am avut, ce am făcut cu el?

Teodor BACONSCHI:

Răspunsul meu nu este cel tipic și deja uzat, care susține că ”n-am avut un Havel” dat fiind că societatea civilă era prea firavă în România comunistă pentru a produce un asemenea simbol al rezistenței morale, care devine, odată redobândită libertatea, liderul natural al comunității. Cred că tipul Vaclav Havel lipsea, mai mult decât Havel însuși. În lectura mea, primul președinte al Cehoslovaciei comuniste reprezenta nu doar anti-comunismul, ci și moderația, nuanța, priceperea stoică la paradoxurile naturii umane. Noi am avut mereu figuri prea moi, sau prea tari. Oameni care se exprimă excesiv, fie prin lașitate, fie printr-o opoziție radicalizată. Lipsa noastră de măsură a interzis nu atât eroismul etic anti-totalitar, cât apariția unor personaje publice acceptabile în condițiile nebuloase ale unei schimbări de regim. Havel a fost o astfel de călăuză ideală, în care fermitatea convingerilor liberale se combină cu realismul, nu cu utopia sanctificată. Lipsa unei asemenea figuri nu poate fi compensată, nici azi, decât printr-o apologie a rezervei critice, lipsite de exaltările noastre curente. Inflamări perfect iluzorii, fie atunci când susținem pe cineva, fie când lipim pe fruntea statuilor de ieri toate dezamăgirile noastre actuale.

(…)

Dan -Liviu BOERIU:

Întrebarea dvs., pe care am auzit-o și eu în tulburii ani `90, are un substrat care spune mai multe despre mentalul nostru colectiv decât am putea vreodată recunoaște. Mărturisesc că genul acesta de nemulțumire („de ce nu avem un Havel al nostru”) mă duce imediat cu gândul la ideea (atât de pernicioasă pentru traiectoria unei democrații firești) unui erou salvator, care răsare din neant și, prin simpla lui apariție, e capabil să mântuiască și să conducă poporul de rătăciți către o viață mai bună. În ceea ce mă privește, nu am acest tip de interogație. Și nici genul ăsta de oftat. Însă, dacă e să mergem pe această linie și să căutăm răspunsuri, aș spune că rareori, în istoria românească, tipul conducătorului charismatic s-a confundat cu tipologia intelectualului, așa cum o percepem astăzi. Românul e sensibil la dreptatea de tip „taie și spânzură”, lăcrimează patriotic la ideea inciziei în carne vie (chiar în 2004, Traian Băsescu avea un slogan electoral care îndemna să-i „ardem iute pe corupți”), vibrează incontrolabil când aude despre ocaua lui Cuza ori despre trasul în țeapă adoptat la noi de Țepeș. Încât figura modernă a intelectualului i se pare exotică într-un mediu atât de pestriț cum e politica. Rezultat al mankurtizării, alegătorul postdecembrist a înțeles că problemele țării trebuie încredințate omului eficace, nu celui care, conform credinței populare, stă ascuns de lume și scrie poezii. Așa am ajuns să râdem de papionul lui Rațiu, de figura solemn-nobilă a lui Corneliu Coposu ori de bastonul lui Alexandru Paleologu. Pur și simplu nu aparțineau acestei lumi, prin mimică, gestică, prin modul articulat de a vorbi. Erau preferabili băiatul de comitet, golanul impulsiv, securistul drapat în om al libertății sau fantele de mahala, gata oricând să transforme scena publică într-un țarc al propriei potențe.

Pe de altă parte, nu vreau să cad în defetismul care a făcut ca tocmai recunoașterea unor astfel de oameni în viața publică să fie imposibil. Cred că am avut destui Haveli, numai că destinele lor individuale nu au putut deveni modele pentru cei mulți. Motivele sunt diverse, greu analizabile chiar și după 25 de ani de exercițiu democratic. Există în societatea românească intelectuali de primă mână, care ar putea fi excelenți președinți într-un stat care ar înțelege că reprezentarea la vârf e o chestiune ce ține mai degrabă de o coregrafie interioară modulată cultural decât de mici accese de bățoșenie virilă. Poate mai trebuie să așteptăm. Sau poate că acest vis al celor puțini, de a avea un președinte de tip Havel (și nu o caricatură a acestuia, cum a fost președintele Convenției Democratice), e o himeră elitistă, complet inaplicabilă realităților românești.

În plus, cum ar putea fi recunoscut și adoptat un Havel de către poporul care, după ce a ieșit din totalitarismul de tip ceaușist, a urlat, în dimineața democrației încă firave, că dorește – nici mai mult, nici mai puțin – decât „moarte intelectualilor”?

Vladimir TISMĂNEANU:

Cinci teze despre Václav Havel:

A fost mai presus de orice un umanist critic, a rearticulat ideea de cetățean în vremuri când angrenajul totalitar funcționa cu un scop precis, o reală obsesie, anume distrugerea individului, transformarea sa in ceea ce Arthur Koestler a numit “o ficțiune gramaticală”. Pentru semnatarii Cartei 77, drepturile omului primau asupra oricarei ideologii. Un spațiu politic non-machiavelic inseamnă unul emancipat de himerele ideologice.
A fost un intelectual public, nu si-a dorit puterea, iar atunci când a avut-o, a acționat mereu in chip democratic, respingând intrigile de culise si manoperele oportuniste. A rămas până la capăt fidel unei viziuni in care demnitatea umană este alfa si omega, condiția vitală a unei vieți trăită in adevăr.
A visat la un cosmopolis eliberat de atavisme, tribalisme, primordialisme, populisme si alte asemenea patologii, a detectat absurdul din existența noastră, dar, asemeni lui Camus, a ales să se implice, nu să evadeze.
A înțeles că totalitarismele vecului XX au practicat genocidul, au urmărit completul control asupra corpului social, au distrus autonomia spiritului. Tocmai din acest motiv a fost unul dintre inițiatorii “Declarației de la Praga” prin care au fost condamnate aceste regimuri şi s-au pus bazele unei memorii comune europene.
Nu s-a temut niciodată de statutul de non-conformist, a fost disident prin convingeri şi vocație. A plătit pentru curajul său moral cu ani de temniță, cu domiciliul forțat, cu interzicerea semnăturii si cate alte persecutii si hărțuieli. Nu s-a dorit a fi şi nici nu a fost un sfânt. Tocmai de aceea, a simbolizat şi va simboliza întotdeauna dreptul nostru la rezistență.

(…)

Mirel BĂNICĂ:

Noi nu am avut unul pentru că în logica noastră, a minimei rezistenţe „ortodoxe”, intelectualii români s-au simţit destul de bine în bucătăriile lor afumate şi încălzite la cărămida de pe aragaz, în jurul ţuiculiţei fierte şi a bancurilor cu BULĂ şi CEAUŞESCU, gen „cînd am dat eu Legea Gravitaţiei” şi tot restul. La ce bun să mai şi protestezi, să pui în pericol acest echilibru precar, această simfonie existenţială minoră, dar delicioasă? Restul e tăcere şi travail de memoire, acum la plus un sfert de secol după.

Alexandru LĂZESCU:

Cred ca întrebarea ar trebui completată cu una suplimentară: de ce nu a apărut în România o mișcare de tipul Carta 77? Pentru că, în fapt, Vaclav Havel trebuie gîndit în acest context. Cred că există două mari explicații. Prima ține de natura regimului comunist de la noi spre deosebire de cele din alte foste state comuniste. Chiar dacă practic peste tot, din Polonia pînă în Ungaria și România, regimurile comuniste au preluat puterea cu sprijinul nemijlocit al armatei roșii condițiile au fost destul de diferite, de la țară la țară, de unde și maniera diferită în care aceste țări au fost ulterior guvernate. Astfel, dacă în Europa Centrală, de pildă în fosta Cehoslovacie, existau puternice, consistente, mișcări de stînga în care erau prezenți destul de mulți intelectuali în România Partidul Comunist a fost o construcție artificială, fără nici un fel de priză în societate. O construcție dominată de persoane cu educație precară în care puținele excepții, de pildă cineva ca Lucrețiu Pătrășcanu, au fost pînă la urmă eliminate, chiar fizic în cazul celui din urmă. În acest context, în care în bazinul de cadre lipseau cu totul intelectualii, profesioniștii, activiști cu doar cîteva clase au devenit rectori sau au căpătat funcții de vîrf din administrație exclusiv în baza „loialității față de partid”. Acest păcat originar a marcat fundamental natura regimului comunist din România, deși ulterior, mai ales în perioada post-stalinistă, lucrurile s-au mai schimbat în bine din acest punct de vedere. Iată de ce la noi nu au fost posibile demersuri de reformă din interiorul sistemului așa cum s-a întîmplat, de pildă, în Cehoslovacia sau în Ungaria. Care deși înăbușite în cele din urmă în urma intervenției sovietice au avut un impact pe termen lung și au avut reverberații ample în societate.

Al doilea motiv are legătură cu tipul de valori dominante existente în societatea românească. În care prevalează impulsul de „adaptare la vremuri” și în care principiile sunt în mod dominant „aplicabile flexibil”. Acest lucru a fost vizibil, cu foarte puține excepții, chiar în cazul unor mari personalități culturale sau din sfera științifică. De la Mihail Sadoveanu la Tudor Arghezi sau Parhon. Or, e greu să construiești o mișcare de opoziție față de un regim totalitar și represiv pe acest fond. Și ca o observație suplimentară, incapacitatea societății românești de cultiva repere morale s-a văzut, din plin, și după 1990.

Ioan T. MORAR:

Înainte de a încerca să răspund, voi cădea de acord cu întrebarea: da, noi nu am avut un Havel. Deşi, într-o vreme, Emil Constantinescu se socotea un fel de Havel (atunci cînd nu se credea un fel de Cuza).

De ce nu am avut un Havel? Poate pentru aceleaşi motive pentru care cehii nu au avut un Ceauşescu. De ce nu au avut cehii un Ceauşescu? Ei, asta e o întrebare pentru altă anchetă.

În schimb, cehii au avut un surplus de catifea din care şi-au putut croi o revoluţie.

Tudor Călin ZAROJANU:

Am avut!

Cu siguranţă am avut! Numele lui este Corneliu Coposu.

Dar pentru a argumenta asta şi, în general, pentru a răspunde la întrebarea anchetei, trebuie mai întâi să ne lămurim ce este acela „un Vaclav Havel”. Care sunt calităţile esenţiale care l-au definit pe singurul om din istoria lumii care a fost, consecutiv, preşedintele a două state.

Aş zice că vorbim despre un intelectual de vârf intrat în lupta politică împotriva unui sistem dictatorial, un om deopotrivă curajos, inteligent şi cultivat, care – ulterior Primăverii de la Praga şi căderii comunismului – s-a dovedit a fi şi un foarte bun şef de stat, girând trecerea rapidă şi cu succes a unei ţări din constelaţia fostei URSS în universul politic, social, dar şi economic al Occidentului, un lider estic care, spre deosebire de cei de la Bucureşti, a tăiat scurt coada câinelui, a garantat aplicarea principiului „restitutio in integrum” şi şi-a înscris statul în cea mai progresistă şi mai bine văzută structură din această parte de lume, Grupul de la Vişegrad. Un politician înţelept şi hotărât, dedicat capitalismului, democraţiei şi spiritului nord-atlantic. Conservator şi inflexibil în principii.

Din acest portret, lui Corneliu Coposu îi lipsesc doar acele lucruri pe care n-a fost lăsat să le facă (sau, din modestie, nici nu şi le-a dorit), probând în schimb cu vârf şi îndesat că avea datele necesare. Iată un exemplu care priveşte luciditatea şi competenţa politică: Seniorul este cel care a sesizat cel mai repede şi cel mai bine ce se întâmplă în România după Decembrie 1989, lansând în discuţia publică termenii de neocomunsim şi criptocomunism, pe care i-a folosit insistent până la sfârşitul zilelor sale – în vreme ce noi credeam că am scăpat cu totul de ideologia care ne aruncase vreme de o jumătate de secol într-o gaură neagră.

Nu am nicio îndoială că ar fi fost un adevărat şef de stat. Sau cel mai bun şi respectabil preşedinte Senat! Gândiţi-vă doar la atât: scena politică românească, în aceşti 27 de ani, a fost dominată, între altele, de traseism politic, inconsecvenţă, răzgândiri, răstălmăciri ale propriilor afirmaţii, trădări, migraţii la adversari, alianţe contra naturii. În care dintre aceste situaţii ar fi intrat Seniorul? Îl şi vezi făcând o alianţă cu PSD…

PS: Dacă, însă, întrebarea subînţeleasă este „De ce nu am avut un Vaclav Havel dintre scriitori?”, atunci mă abţin să răspund… Nu vreau să se supere toată lumea pe mine…

Tia ŞERBĂNESCU:

Cred că, dacă îl aveam, nu îl alegeam niciodată. Noi l-am fi huiduit pe Havel – cam cum am făcut cu toţi cei care aveau o brumă de credibilitate. Noi i-am huiduit pe cei care au avut curaj înainte de 1989, ne-am uitat chiorîş la ei. După principiul că nici un torţionar nu îşi iartă victima pînă la capăt. Dacă l-am fi avut, nu i-am fi recunoscut valoarea, nu i-am fi recunoscut meritele. Discursul tipic: ce mare dizident a fost şi ăsta? Nici nu e mare scriitor! Nu se compară el cu Eminescu? Despre Havel s-ar fi urlat: Uite, că şi-a luat proprietăţile înapoi! Aoleu – a mai împărţit şi ţara în două, ce trădător! Noi avem nevoie de unitate! Să ne gîndim doar cît timp a durat, din 90 încoace, pînă cînd să începem să ne uităm normal la oamenii care au gîndit mai curajos decît noi. Poate că nici acum nu ne uităm normal sau cum ar trebui la oamenii aceştia – care, puţini, au fost mult mai curajoşi decît majoritatea -, dar măcar nu ne mai uităm cu atîta ură la ei. Şi, în oglindă, să ne amintim de oamenii care au fost instalaţi la butoane în primele luni după revoluţie: primul şef de serviciu secret, Caraman – cel care a spionat la NATO; primul şef miliar – Militaru, firul roşu uman cu Moscova. Nişte semnale evidente. Ce şanse să fi avut vreodată un Havel atunci, imediat după 89?

Rodica CULCER:

Nu cred că am avut un Havel, sau cel puțin eu nu mă pot gândi la o personalitate care să se ridice la nivelul lui. Andrei Pleșu însuși, pe la începutul anilor 90, avertiza, cu privire la sine și la intelectualii din grupul său, „Noi nu suntem Haveli”. Nu mai avem ce adăuga.

De ce nu am avut un Havel? Iată o chestiune mai complicată, ce ține de istoria noastră politică și culturală. Pentru a ne apropia de o explicație, ar trebui să ne amintim că nu am avut nici Revoluția din Ungaria din 1956 – și nici măcar nu ne-am amintit s-o comemorăm la 60 de ani de la izbucnirea ei – nici Primăvara de la Praga din 1968 – adică nu am avut nici un Aleksander Dubcek – și nici, mai recent sindicatul Solidarność sau un echivalent al lui Lech Walesa. Cu alte cuvinte, nu a exista un curent democratic în cadrului partidului comunist, ca în Ungaria, Polonia și Cehoslovacia și nu au exista intelectuali exponenți ai unei Stângi democratice, ca în aceste țări. Iar tradițiile noastre culturale și filozofice moderne erau destul de recente și precare atunci când ne-a fost impus comunismul. De aceea poate că nu am avut nici Carta 77, ci doar pe Paul Goma care a îndrăznit s-o semneze. Dar nici un Andrei Saharov nu am avut.

Nu am avut deci o tradiție de înfruntare a puterii cu curaj și nici o școală filozofică dedicată demascării mecanismelor totalitarismului și recuperării spațiului politic pentru cetățenii care fuseseră forțați să se retragă din el de frică, după cum frumos a explicat Havel în Scrisoarea deschisă către Gustav Husak. Și, dacă vorbim de filozofi, nu am avut un filozof de talia lui Jan Patočka, unul din purtătorii de cuvânt ai Cartei 77, din a cărui operă s-a inspirat Havel. Cine și-a riscat viața la noi (Patočka a murit după ce a fost interogat în repetate rânduri de poliție) pentru a afirma dreptul cetățenilor de a beneficia de drepturile civice pe care guvernul ceh se angajase să le garanteze la Conferința de la Helsinki din 1975?

Ceea ce vreau să spun este că Havel nu venea din neant, nu era un accident al istoriei, ci era exponentul unei tradiții de gândire democratică mai veche și mai solidă decât am putut noi să avem, o tradiție bine consolidată înainte de instaurarea comunismului și care nu a putut fi anihilată de acest regim. O tradiție care nouă ne lipsește. De aceea am avut doar cazuri izolate de opozanți ai abuzurilor regimului comunist, cu care practic nu s-a solidarizat nimeni, poate de teamă că îndrăzneții ar fi rămas singuri, victime sigure ale Securității. Nu suntem, în fundul sufletului, o nație solidară, ci mai degrabă una ușor de dezbinat și suntem conștienți de acest lucru. De ce suntem așa? Poate pentru că istoria ne-a obligat să rămânem în urma Europei Centrale și Occidentale din punct de vedere al educației politice și al culturii democratice și filozofice. Când am ridicat capul, după Primul Război Mondial, eram deja într-o Europă care intra în degringoladă și ceda teren fascismului. Ocupația sovietică și impunerea regimului comunist au decimat clasa politică interbelică și au supus cu ușurință majoritatea intelectualilor, care, cum a demonstrat Lucian Boia, a avut întotdeauna o relație clientelară cu puterea. De unde era deci să vină un Havel român? Și dacă nu a venit în timpul regimului comunist, nu a venit nici după prăbușirea acestuia. Sau vi se pare că auziți pe undeva glasul unui filozof contemporan care să demaște coruperea spiritului în cadrul procesului de „normalizare” și să îndemne la re-examinarea temeiurile relațiilor dintre cetățeni și putere și la revenirea cetățenilor în sfera publică? Eu nu îl aud și îmi lipsește tot mai mult pe zi ce trece, pentru că, lipsită de personalități intelectuale de acest calibru, democrația noastră este ca o casă construită din paie.

(…)

Radu PARASCHIVESCU:

Am auzit şi am citit destul de des formula „Am avut un Havel, dar nu ne-am priceput să-l identificăm”. (El a luat la un moment dat ba chipul lui Nicolae Manolescu, ba pe al lui Gabriel Liiceanu.) A existat, în tolba noastră de alibiuri, şi varianta „Am avut un Havel, dar n-am ştiut ce să facem cu el”. Sigur, dacă vrem să ne minţim în continuare, putem recurge la formule pe cât de lirice, pe atât de inutile. În ce mă priveşte, nu cred câtuşi de puţin în ele. Nu am avut un Havel şi n-am fi putut să-l avem fiindcă nu am dispus de plămada necesară. De aluatul trebuincios. Şi cu asta ne întoarcem într-un fel la teoria celulei valahe a lui Maiorescu. Ca să ai un Havel, trebuie să dovedeşti un tip de coeziune şi chiar de cutezanţă pe care cehii l-au avut, iar noi nu. Havel n-a apărut de nicăieri. El a venit dintr-un popor care n-a numărat atâţia turnători şi atâtea canalii câte am avut noi. În plus, chiar împresuraţi de sârmă ghimpată, cehii au scos la iveală muguri de societate civilă şi de solidaritate în jurul unui om sau al unei cauze care la noi au rămas în sfera inimaginabilului. Ei îl cinstesc pe Jan Palach, noi habar nu mai aveam cine a fost Liviu Babeş. Emil Zatopek, atlet cum Europa n-a avut mulţi, a înfipt garoafe în ţevile de puşcă ale ruşilor şi a fost trimis în mină. Prin contrast diverşi campioni români au semnat angajamente la Securitate. Cehii au avut o primăvară (şi o cartă), la noi a fost iarnă şi în toiul verii. Cehii au încercat să se deschidă spre lumea liberă, atât cât s-a putut, noi ne-am turnat între noi, iar când ne-a venit bine, ne-am dat peste cap, ne-am transformat din tovarăşi în domni şi am devenit oameni de afaceri cu limuzină, burtă şi amantă. Nu, n-am avut nici umbră de Havel, să nu ne legănăm în iluzii dezonorante.

Puteți citi articolul în întregime aici: https://www.lapunkt.ro/2016/11/ancheta-lapunkt-de-ce-nu-am-avut-un-havel-al-nostru/