Bumblefoot: „Cred că provocarea prezentului este: fie ne acceptăm cu bune și cu rele, fie cedăm în fața presiunii”

august 23, 2016

747

Interviu realizat de Andrei Partoș
Pe 20 august, Ron „Bumblefoot” Thal i-a acordat un interviu în exclusivitate lui Andrei Partoș. După ora 1.00, Ron, care se afla la New York, a intrat în direct prin telefon în cadrul emisiunii „Psihologul muzical” (Radio România Actualități) și a vorbit despre cariera lui, despre colaborarea cu Guns N Roses, despre diversele colaborări muzicale, despre pasiunea pentru filmele horror (a și jucat în câteva), dar a răspuns cu amabilitate și întrebărilor venite de la ascultători. Le mulțumim lui Corrado Sgandurra (organizator al evenimentului Ziua Chitarelor, ediția a IV-a) și Ancăi Lupeș pentru înlesnirea acestui interviu.
Ziua Chitarelor este un concept unic în lume propus de chitaristul italian Corrado Sgandurra începând cu anul 2009. Stabilit în România, chitaristul concepe un festival original din toate punctele de vedere, dedicat nu doar chitariştilor, ci şi iubitorilor de muzică bună. In primele 3 editii, festivalul a găzduit numeroşi chitarişti de renume internaţional care nu numai că au susţinut recitaluri, dar au şi împărtăşit doritorilor secretele interpretării la chitară în cadrul unor master class-uri organizare în scop educativ şi cultural pe tot parcursul evenimentului. Având ca principală motivaţie educarea tinerilor muzicieni români şi ridicarea nivelului calitativ de interpretare instrumentală, festivalul a permis ca accestul publicului să fie gratuit, încurajând tinerele talente să-şi îmbogăţească şi actualizeze cunoştinţele muzicale. Editia a patra a festivalului Ziua Chitarelor este organizata de Centrul pentru Resurse Civice cu sprijinul Primariei Municipiului Constanta.
Mai jos aveți traducerea interviului precum și înregistrarea audio (nedublată în limba română).
Andrei Partoș: Bun venit în România, Ron „Bumblefoot” Thal!
Ron „Bumblefoot” Thal: Salut! Vă mulțumesc pentru invitație și pentru faptul că îmi oferiți șansa să mă adresez publicului român. Abia aștept să ajung în România pe 3 septembrie, va fi un eveniment extraordinar.
Andrei Partoș: Știi deja tot. (râde)
Ron „Bumblefoot” Thal: (râde)
Andrei Partoș: Ești în direct la Radio România Actualități și vreau să-ți spun că sunt mulți oameni care ascultă în aceste momente și se întreabă toți cum ai reușit să lucrezi cu Axl Rose timp de 8 ani?
Ron „Bumblefoot” Thal: (râde) Șă știți că alți oameni se întreabă cum a reușit el să lucreze cu mine…
Andrei Partoș: Se poate și asta… spune-ne tu cum a fost. (râde)
Ron „Bumblefoot” Thal: (râde) Păi… în urmă cu 12 ani, în 2004, cei de la Guns N Roses căutau un nou chitarist, iar Joe Satriani m-a recomandat pe mine. M-au contactat, dar abia în 2006 s-a legat colaborarea, atunci au plecat ei într-un turneu mondial. Ne-am întâlnit la New York, au câteva jam-sessions, vreo 7, apoi am pornit la drum. Iar aventura a continuat până în 2014 când am simțit că este timpul să mă dedic mai mult proiectelor mele. Așa că am făcut un album, Little Brother Is Watching, apoi au urmat câteva turnee, workshop-uri și multe alte lucruri pe care obișnuiam să le fac înainte să mă alătur trupei Guns N Roses. Am început să produc albume pentru alte trupe… Sunt lucruri care mi-au amintit de ce mi-am dorit să devin muzician. Într-un fel, l-am readus la viață pe copilul de 6 ani din mine.
Andrei Partoș: De la vârsta de 6 ani ți-ai dorit să devii muzician?
Ron „Bumblefoot” Thal: Da… de fapt, de la 5 ani. Am ascultat trupa Kiss și albumul „Kiss Alive” și atunci mi-am dat seama ce vreau să fac în viață. La 6 ani mi-am făcut trupă și am început să înregistrez, mi-am dat seama cum să fac înregistrări multi-track folosind mai multe casetofoane, unul cânta celălalt înregistra… Făceam concerte în subsolul casei mele după ce mă întorceam de la școală iar această activitate nu a mai încetat.
Andrei Partoș: Cum a fost colaborarea cu Lita Ford, o doamnă a chitarei?
Ron „Bumblefoot” Thal: A fost extraordinar! Ne-am armonizat chitarele și solo-urile în multe dintre piesele ei. Ne-am întâlnit la un festival din Suedia și m-a întrebat dacă sunt liber pe perioada verii. Mi-a spus că are nevoie de o trupă nouă, așa că în două zile am reușit să strâng muzicienii de care aveam nevoie, apoi ne-am întâlnit cu Lita, am repetat și am cântat alături de ea toată vara! Într-un fel am devenit persoana căreia ceilalți îi cer imposibilul. (râde)
Andrei Partoș: Deci tu poți face imposibilul… (râde) Te salută mulți ascultători și unul dintre ei întreabă de unde provine porecla ta, „Bumblefoot” pentru că uite, unii habar n-au că ai și un nume adevărat? (râde)
Ron „Bumblefoot” Thal: Îi salut și eu pe ascultători! (râde) Am și un nume real. Mă cheamă Ron. Povestea cu porecla este așa: soția mea este medic veterinar. Cu ani în urmă când era studentă, eu o ajutam să învețe. Așa am aflat de o boală, pe care o fac păsările, este foarte întâlnită la curcani. Această boală se numește „bumblefoot” (n.r. – o infecție bacteriană). Un mod de a trata această boală este să aplici pe piciorul afectat cremă pentru hemoroizi. Când am auzit acest lucru mi s-a părut atât de ridicol încât am compus o piesă pe care am numit-o „Bumblefoot”. După câțiva ani am semnat un contract cu o casă de discuri și primul album l-am numit „Bumblefoot” și fiecare piesă inclusă pe album era numit-o după o boală de animale. Apoi după câțiva ani mi-am făcut propria casă de discuri, eram cu trupa în turneu… la vremea respectivă muzica era cam frivolă, aveam pe Frank Zappa, așa că am considerat că numele „Bumblefoot” se potrivește perfect pentru trupa mea. Timp de 20 de ani am lansat piese și albume sub numele trupei mele , „Bumblefoot”, dar de fapt eu centram, eu dădeam cu capul, mingea era la mine, așa că numele trupei a devenit porecla mea. Dar pe scurt: este o boală a animalelor care a devenit o piesă, apoi un album, apoi o trupă și apoi… s-a transformat în… mine. (râde).
Andrei Partoș: Am înțeles… Simțul umorului te-a făcut să lucrezi și cu Muppet Show?
Ron „Bumblefoot” Thal: (râde) Aș fi putut… mă ajută și vocea (râde).
Andrei Partoș: Ai simțul umorului foarte bine dezvoltat…
Ron „Bumblefoot” Thal: Umorul este unul dintre cele mai frumoase lucruri din viață. Se spune că muzica te vindecă, dar și râsul o face!
Andrei Partoș: Dar tu l-ai interpretat pe Thunder din „The Meat Puppet”…
Ron „Bumblefoot” Thal: Oh, te referi la filmul The Meat Puppet. Am jucat în câteva filme horror..
Andrei Partoș: Îți plac filmele horror?
Ron „Bumblefoot” Thal: Oh, da! Îmi plac filmele horror de când eram copil.
Andrei Partoș: Ai o întrebare de la un ascultător: te-ai născut în 1969, anul Woodstock, ce părere ai despre acest festival?
Ron „Bumblefoot” Thal: Oh, nu am fost la festival, din păcate. La vremea respectivă eram doar de 6 luni în pântecul mamei. Deci… am ratat Woodstock-ul… am venit pe lume după 3 luni, dar am auzit că a fost minunat. Am văzut filmări și mi-ar fi plăcut să fiu acolo să-l văd pe Hendrix, chiar dacă aveam -3 luni (râde), dar nu am reușit să ajung. Dar, în ceea ce privește muzica a fost a eveniment care a schimbat viața oamenilor, a fost și este un moment de referință în istoria muzicală.
Andrei Partoș: O altă ascultătoare, care iubește heavy-metal-ul, te întreabă cum te-a influențat faptul că ai crescut în Brooklyn?
Ron „Bumblefoot” Thal: M-a influențat foarte mult faptul că am crescut în New York. În primul rând trupa Kiss era una locală, apoi faptul că am ascultat trupe precum Twisted Sister, The Ramones, Anthrax – toate aceste formații erau din New York. Faptul că am crescut acolo m-a ajutat foarte mult pentru că era un mediu deschis multor genuri muzicale. Am prins perioada în care hip-hop-ul prindea viață, aveam un studio unde înregistrau mulți artiști hip-hop. Toate trupele punk și heavy-metal din New York au fost influențate de hip-hop. Într-un fel face parte din ADN-ul tău, nu te poți dezice de hip-hop. Te definește. Orice gen muzical care te influențează într-un fel, oricât de mic, devine o „cărămidă” din tine, îți construiește caracterul. De fiecare dată când oamenii îi ascultă muzica aproape că pot vedea „cărămida” care te-a influențat când ai compus ceva. A fost minuat că am crescut în New York.
Andrei Partoș: O ascultătoare are un mesaj pentru tine: „Ron, you are the best”. Vezi? Nici măcar nu ai venit și deja ești cel mai bun! (râde)
Ron „Bumblefoot” Thal: (râde) Sper să mă pot ridica la nivelul așteptărilor.
Andrei Partoș: Sper și eu (râde). Am văzut pe Internet o listă cu artiștii tăi preferați și mi s-a părut foarte interesantă: Engelbert Humperdinck, Piotr Ilici Ceaikovski, Iron Maiden, Tom Jones, Busta Rhymes. Îți place de toată lumea. Este lista ta sau a făcut-o cineva pentru tine?
Ron „Bumblefoot” Thal: Bineînțeles! Este o listă reală care-mi aparține. Oricum, ea se schimbă la fiecare 5 minute pentru că depinde de starea pe care o am. Dar toți cei menționați au avut un impact asupra mea într-un anumit moment. Până la urmă despre asta este vorba: când asculți sau vezi ceva care lasă o „urmă” asupra ta, îți dorești să spui și altora. De exemplu, am auzit cândva o piesă cântată la pian care m-a impresionat atât de mult încât am încercat să o învăț la chitară. Altă dată l-am auzit pe Busta Rhymes spunându-și versurile cu rapiditate și am fost influențat de el. Iar Iron Maiden… Ei, hai! Cui nu-i place Iron Maiden! Să fim serioși!
Andrei Partoș: Păi… știu și eu… poate nu le place studenților… (râde)
Ron „Bumblefoot” Thal: (râde) Probabil că există pe undeva cineva căruia nu-i place Iron Maiden… Dar eu nu cunosc și nici nu vreau să cunosc astfel de persoane. (râde) Oricum, îmi place trupa încă de la început, albumul „Killers” mi s-a părut genial. Apoi când am aflat că au schimbat solistul mi-era teamă că nu o să-mi mai placă trupa. Dar după ce am ascultat albumul „The Number Of The Beast”, m-am liniștit, era tot trupa pe care o iubeam. După ce am ascultat soliști precum Bruce Dickinson, Eric Adams de la Manowar, Tony Harnell de la TNT, Ian Gillan de la Deep Purple, Robert Plant de la Led Zeppelin, Rob Halford de la Judas Priest, am început să-mi doresc să fiu și eu un solist mai bun. Ei mi-au influențat modul de a cânta vocal și modul în care mi-am exprimat sentimentele, modul în care mi-am spus „povestea”.
Andrei Partoș: O altă ascultătoare te întreabă dacă i-ai cunoscut pe Ace Frehley și pe Gene Simmons?
Ron „Bumblefoot” Thal: Da, sigur! Nu numai că l-am întâlnit de câteva ori pe Ace Frehley, dar am și cântat pe scenă alături de el și de Peter Criss. S-a întîmplat în New York. Am cântat mai multe piese printre care și „Rock And Roll All Nite”. A mai fost alături de noi pe scenă Frank Bello, basistul trupei Anthrax. Am cântat și piesa „Hooligan” de pe albumul „Love Gun”, iar după aceea Peter Criss mi-a mărturisit că nu o mai cântase de 31 de ani.
Andrei Partoș: Ești de acord cu ceea ce a spus Gene Simmons despre viitorul rock-ului?
Ron „Bumblefoot” Thal: Evident că nu! Rock-ul nu poate muri și asta dintr-un motiv cât se poate de simplu. Dacă vă uitați la muzica „fizică”, și când spun asta mă refer la cei care vor să stăpânească abilitățile tehnice ale unui instrument, precum bateria, chitara, toți acești oameni se apucă de rock sau de heavy-metal. De ce? Pentru că aceste genuri muzicale le permit să își dezvoltă calitățile de buni instrumentiști. Cei care își doresc altceva vor merge spre mixaje, tehnologie. Sunt lucruri diferite. Dar cei care vor să facă muzică și sunt dispuși să studieze și să repete ore și zile întregi vor ajunge să cânte fie rock, fie metal, fie jazz. Rock-ul este cât se poate de viu. Dacă nu mă credeți puteți să mergeți în orice școală de muzică și veți vedea acolo realitatea. De la cei mici până la cei mari, oamenii sunt la fel de pasionați de muzică. Dar Gene Simmons cred că s-a referit la partea economică a muzicii, iar această parte s-a schimbat într-adevăr.
Andrei Partoș: Ce-mi poți spune despre proiectul Art Of Anarchy? Mai activezi cu acest proiect?
Ron „Bumblefoot” Thal: Da! Art Of Anarchy este o trupă pe care am format-o alături de regretatul Scott Weiland în urmă cu vreo 5 ani. Proiectul a început de la o dorință a fraților Jon și Vince Votta, cărora eu le-am produs piesele. Ei își doreau să formeze o trupă all-star. Așa că am intrat cu ei în studio, am înregistrat și eu câteva părți la chitară, apoi Scott Weiland a tras vocea și John Moyer (Disturbed) a înregistrat basul. Lucrurile începuseră să prindă contur, dar Scott Weiland a decis că vrea să se ocupe mai mult de proiectele lui solo și nu a mai vrut să fie parte din acest proiect. Așa că am mers înainte fără el, dar l-am cooptat pe solistul trupei Creed, Scott Stapp. Așa că de un an de zile lucrăm cu Scott, am compus piese și am încercat să definitivăm sound-ul trupei. Am înregistrat deja jumătate de album. Vom lansa curând și un videoclip. Presupunând că totul merge bine și că suntem sănătoși, anul viitor va apărea pe piață albumul și vom porni în turneu.
Andrei Partoș: Ai lansat albumul Little Brother Is Watching. La ce anume te referi? Cine este acest frate mai mic?
Ron „Bumblefoot” Thal: Noi suntem „fratele mai mic”. Este numele albumului și se referă la momentul în care ne aflăm acum. Suntem supravegheați în permanență. Parcă trăim într-o carte scrisă de George Orwell, 1984. Nimeni nu cred că s-a gândit că vom dispune de tehnologia necesară pentru a supraveghea pe toată lumea. Faptul că suntem sub lupă zi de zi pune presiune pe noi. Începi să ai impresia că trebuie să fii perfect, că trebuie să dai mereu tot ce e mai bun din tine. Toți oamenii sunt preocupați să afișeze imaginea perfectă: faci 100 de fotografii pentru Instagram dar o postezi doar pe cea unde lumina a picat perfect pe chipul tău. Un muzician care urcă pe scenă se teme că orice fărâmă de umanitate de el, sau orice mică imperfecțiune va ajunge pe Youtube și el, ca muzician, va fi pus la zid de toată lumea. Toată această situație ne face să ne uităm de două ori mai atent la noi înșine. Trebuie să știm să ne acceptăm imperfecțiunile, să ne îngăduim să fim umani, să ne acceptăm așa cum suntem, cu bune și cu rele. Cred că aceasta este provocarea prezentului: fie ne acceptăm cu bune și cu rele, fie cedăm în fața presiunii. Eu consider că nu este important ce cred alții despre tine, e mult mai important ca tu să te evaluezi cum trebuie, să-ți cunoști calitățile și defectele și să le accepți.
Andrei Partoș: O ultimă întrebare de la o ascultătoare: ai spus că ți-ai dorit să cânți la bas ca Gene Simmons. De ce ai vrut să fii basist? De obicei ajungi să cânți la bas dacă nu ești prea bun la chitară. Este adevărat? Așa a fost?
Ron „Bumblefoot” Thal: (râde) Este adevărat pe jumătate. Uite cum a fost. Când aveam 5 ani am știut că vreau să devin muzician. Mi-am dorit să dau oamenilor înapoi măcar o părticică din energia pe care am simțit-o doar ascultând albumul „Kiss Alive”. Așa că inițial mi-am dorit să fiu baterist, dar și fratele meu mai mare vroia să fie baterist așa că mi-a propus să facem un concurs și cel care bate mai corect și mai repede, acela va fi bateristul. Fratele meu fiind mai mare decât mine, avea 8 ani, a câștigat concursul. La vremea respectivă, dintre toate personajele din trupa Kiss, cel întruchipat de Gene Simmons era preferatul meu. De aceea am zis că vreau să fiu basist. Când m-am înscris la cursurile de muzică, părinții m-au dus la un magazin de muzică unde i-am explicat vânzătorului că eu vreau să fiu basist. Vânzătorul s-a uitat lung la mine. Eram doar un copilaș, iar basul era mai mare decât mine. Palma mea nici nu cuprindea toate cele 4 corzi ale basului, așa că vânzătorul mi-a spus o minciună: „că să poți cânta la bas, trebuie să înveți să cânți la o chitară pentru copilași cu corzi de nylon și după 2 ani poți să începi să cânți la bas”. Am simțit că ceva nu era în regulă, că sunt mințit, dar am acceptat până la urmă că asta trebuia să fac. Deci, am fost păcălit să cânt la chitară.
Andrei Partoș: Oricum, pentru noi a fost un lucru bun.
Ron „Bumblefoot” Thal: Eu aveam un scop: să fac muzică și nu conta până la urmă ce instrument foloseam. Eu îmi doream să le dau oamenilor piese, să-i emoționez prin muzică așa cum eram și eu, la rândul meu, emoționat când auzeam piesele unor trupe precum Queen sau The Who, sau Billy Joel, Jethro Tull, Blondie. În anii 70 era doar muzică extraordinară. Și am vrut să fac și eu același lucru. Așa că nu conta dacă aveam în brațe basul sau chitara, sau dacă cântam cu vocea, atâta vreme cât eram alături de un grup de muzicieni și făceam MUZICĂ.
Andrei Partoș: Îți mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat! Abia aștept să ne vedem în România.
Ron „Bumblefoot” Thal: Îți mulțumesc și eu! Abia aștept să ne vedem. A fost o plăcere!