Din jurnalul unui ninja (57): Cine ar fi crezut că poți face atât de multe cu un simplu evantai….

aprilie 6, 2024

618

Ok… „relația” mea cu evantaiul a fost mereu una complicată. Aveam vreo 5-6 ani când am pus mâna pentru prima dată pe un evantai. Era al bunicii. Părinții s-au bucurat când m-au văzut interesată de un astfel de obiect, sperând, probabil, că va scoate la iveală partea mea feminină, cochetă, etc. Le-a trecut repede când au observat că-l foloseam pe post de băț: fie băteam în diverse obiecte cu el, fie îl foloseam pentru a-i enerva pe ceilalți. După ce am rupt din greșeală vreo două, mi-a fost interzis accesul la vitrina în care erau expuse evantaiele. Decizia nu m-a afectat prea mult și curând le-am dat uitării cu totul. Nu prea m-am mai gândit la ele de atunci.

Vestea că Sensei Cristian Laiber intenționează să organizeze un seminar dedicat evantaiului (ca armă ascunsă), m-a bulversat puțin. N-am privit niciodată evantaiul ca pe o posibilă armă (mai ales că știu exact cât de ușor se poate rupe). E un obiect atât de feminin, cochet, delicat, fragil care îți sugerează frumusețe, vulnerabilitate, mister, gingășie…. Cum ar putea fi un astfel de accesoriu, o armă?! Ei bine, am aflat că poate! Și încă cum! La acest seminar, Sensei ne-a povestit despre cum era folosit evantaiul de-a lungul istoriei în Japonia. Samuraii aveau evataie din oțel (altă viață!). Mă rog, era o tijă de oțel care imita un evantai și bineînțeles, nu se deschidea. Unele erau făcute atât de bine, încât îți lăsau impresia că sunt evantaie închise. Acest tip de evantai era un accesoriu care te făcea mai impunător, era un simbol al puterii, al rangului, era o foarte utilă armă ascunsă. Desigur, erau și evantaie din lemn (unele se deschideau, altele nu), erau și unele din metal (care se deschideau)… Am avut șansa de a admira și a atinge câteva astfel de evantaie (unele foarte vechi) la seminarul de astăzi. Și iată cum, în nici 10 minute, Sensei Cristian Laiber mi-a schimbat radical părerea despre aceste obiecte aparent fragile. Este fascinant cum îți poate schimba perspectiva un discurs bine argumentat. Așadar, se anunța o zi extrem de interesantă. Și chiar a fost.

După o scurtă introducere în istoria „armei”, am trecut cu mult elan la partea practică. Acolo unde eu aș vrea să excelez. Mda… nici azi n-a fost să fie. 🙂 Inițial, obiectul care mă încurca în a duce un exercițiu la bun sfârșit, era fix… evantaiul. Lucram cu unul micuț, finuț din lemn al colegei Alina. Fiind o armă ascunsă, m-am gândit să-l lipesc de antebraț, ca să nu se vadă. „Șarlatanul” a intrat pe sub mâneca kimono-ului și, evident, a rămas agățat acolo când am vrut să fac tehnica… 🙂 Big fail! 🙂 Apoi, deși făceam eschiva, rămâneam blocată în întrebarea: „și acu’ ce fac eu cu evantaiul??” (ăsta a fost un fel de lait motiv al zilei)… De fiecare dată când îl simțeam glisând în palmă când strângeam pumnul, mi se părea extrem de plăpând. Mă tot întrebam dacă chiar mă pot baza peel… 🙂 Abia când ne-a spus Sensei că nu trebuie să fim dependenți de arma din dotare, că până la urmă, nici măcar nu trebuie să folosim evantaiul (îl putem arunca spre adversar pentru a-i distrage atenția pentru o fracțiune de secundă, de exemplu), m-am mai relaxat și am privit cu alți ochi „problema”.

Trecând peste faptul că sunt multe lucruri care nu-mi ies, acest seminar mi s-a părut fascinant pentru că mi-a oferit șansa de a experimenta un alt fel de dinamică a exercițiilor cu partener. Ca să înțelegeți mai bine, la ce mă refer, o să detaliez un pic. Pentru mine, cel mai dificil mi se pare să lucrez cu arme lungi. Cea mai lungă armă pe care am pus mâna este bo (care are 2 metri). Dacă nu-mi lovesc propriile picioare, sunt șanse mari să nimeresc capetele colegilor din jurul meu. Jur că mi se pare foarte complicat să lucrez cu arme lungi. În plus, am vrut mereu să-l întreb pe Sensei dacă sau cum poți să te rostogolești când ai o armă lungă, dar nu am apucat (o să vă spun când aflu răspunsul). Singura mea idee (proastă, cel mai probabil) este să las arma jos, să mă rostogolesc pe lângă ea (v-am zis că are doi metri, deci cred că pot să mă rostogolesc de două ori 🙂 ) și să o apuc de celălalt capăt. 🙂

V-am spus deja că arma mea preferată este jo (care-i un baston mai mic, pe la 1,30 m). Dar îmi place la fel de mult și hanbo (un baston mai mic decât jo), cuțitul și kodachi (sabia scurtă). N-aș putea să spun exact care-i motivul, dar m-am simțit întotdeauna mai confortabil cu aceste arme în mână. Apoi, l-am auzit pe Sensei, în câteva ocazii spunând că jo este pentru avansați pentru că trebuie să mergi mai aproape de adversar când lucrezi cu arme scurte. Ceea ce e logic. Dar m-a și speriat puțin pentru că eu numai „avansată” nu sunt… Adevărul este că mereu am tendința să mă duc cât mai aproape de adversar (nu știu de ce, așa am fost de la început). Desigur, ați putea spune că sunt un om curajos, dar cred că știm cu toții că în cazul meu, nu-i vorba de curaj, ci mai degrabă e o lipsă acută de instinct de conservare. Problema este că atunci când folosești arme scurte (incluzând aici și evantaiul), ai nevoie de precizie și de un timing bun. Trebuie să fii capabil să lovești fix în punctul și la momentul potrivit. Vă dați seama că la precizie și timing am foarte mult de lucru.

Ne-a arătat Sensei care sunt punctele sensibile pe care trebuie să le atingem cu muchia evantaiului pentru a avea un efect maxim (o durere intensă care îți alungă instant toate gândurile din cap și îți blochează respirația). Păi, fraților, e o artă în sine doar să nimerești punctele respective. Desigur, mi-am propus să stăpânesc această artă până la… pensie. 🙂

Una peste alta, îmi place să lucrez cu arme. Fiecare are un specific anume, fiecare te provoacă, te învață să te așezi, să îți folosești corpul cât mai bine, să fii atent la limbajul corporal al adversarului…

Mi-a plăcut foarte mult acest seminar! Mi-a mai deschis puțin mintea. M-am bucurat să revăd colegi de antrenament veniți din alte orașe. E o comunitate frumoasă în care mă bucur că am fost acceptată!

Aveți mai jos o galerie foto