Ninjutsu este un fel de hârtie de turnesol a sincerității față de propria persoană. Dacă îl practici cu înțelepciune și răbdare poți ajunge departe. Oricât de mult ai încerca să le ascunzi și să le îngropi în tine, Ninjutsu îți dezvăluie cele mai adânci intenții, sentimente, senzații, mentalitatea, caracterul. Nu, nu îți strigă în gura mare defectele, o face cu blândețe, le șoptește în urechile propriei conștiințe. Și, uneori, asta apasă mai mult decât dacă s-ar apuca să bată toba prin sat urlând în gura mare cât de indisciplinat și neserios ești. Sunând alarma de fiecare dată când sesizează hibe, Ninjutsu te obligă să evoluezi, să te transformi, să te apleci asupra propriei ființe și să șlefuiești cu răbdare „piesă” cu „piesă”.
Între noi fie vorba, tournesol înseamnă în limba franceză „floarea soarelui”, și dacă vreți mai exact: „se întoarce după soare”. Și într-un fel, se aplică foarte bine și în Ninjutsu și în Kenjutsu. Ambele îți permit să gravitezi în jurul propriei lumini interioare, să o înțelegi mai bine și să ajungi, astfel, să-ți explorezi cele mai adânci abisuri. Când începi să te cunoști mai bine, cu bune și cu rele, primești și uneltele necesare pentru a face retușurile și reparațiile de care ai nevoie. Condiția este să ai curajul să te privești cu sinceritate și cu compasiune. Asta e greu, dar în momentul în care reușești să o faci, începe minunatul proces de transformare.
Am învățat multe lucruri despre mine la antrenamente. Pe unele am reușit să le schimb complet, pe altele doar parțial, de multe nici nu m-am apucat încă (dar le-am conștientizat – tot e un pas înainte).
Bunăoară, Ninjutsu a scos la suprafață o trăsătură care nu-mi place mai deloc și pe care încă nu am reușit să o corectez la mine. Nici măcar un pic. Mă refer la faptul că analizez prea mult orice exercițiu, orice mișcare. Mintea mea freamătă încercând să conștientizeze fiecare pas, fiecare gest, fiecare respirație, fiecare mușchi pus la treabă.
Am stat un pic cu mine pentru a încerca să-mi dau seama de unde vine această tendință de a supra-analiza totul și cum o pot controla?! Așa am ajuns la o concluzie care m-a tulburat nițel. Sunt anumite lecții pe care corpul meu le știe deja, dar mintea le învață mai greu. Sunt anumite mișcări pe care atunci când le văd prezentate la antrenamente, le (re)cunosc, le înțeleg. Este foarte stranie senzația că trupul meu știe ceva înaintea minții mele. Când spun că înțeleg unele mișcări prezentate, nu mă refer la faptul că le înțeleg din punct de vedere rațional. Nu! Înțeleg, recunosc senzația pe care o ai în corp când le execuți corect, feelingul acela când sunt toate aliniate, când procentul dintre tensiune și relaxare în corp este optim. Culmea este că nu-mi amintesc să le fi exeutat vreodată corect, de aceea mi se pare cel puțin stranie familiaritatea pe care o simt față de unele procedee.
Dar se întâmplă uneori să simți undeva în zona plexului solar un profund sentiment de familiaritate, de recunoaștere, de deja-vu față de oameni, situații, etc… Ceea ce mă intrigă este faptul că deși simt o tehnică în interiorul meu, nu o pot accesa, nu o pot scoate la lumină. Aici intervine mintea ca vrea să disece tot ce „știe” corpul. Am impresia că urlă invidia în ea: „de ce știe ăsta ceva înaintea mea?!”. Și începe să disece și să rumege totul… Simt că rămânând în zona raționalului, pierd timp și energie și mă blochez singură. Dar nu știu cum să potolesc mintea! Pur și simplu nu găsesc nicio soluție.
Oricum, mi se pare fascinant chiar și simplul fapt că am reușit să conștientizez, să experimentez că există o „memorie a corpului”. Este extraordinar că avem această inteligență somatică, că poți simți ceea ce corpul înmagazinează, accesează și transmite fără ca noi să știm mereu de ce. Rămâne de văzut dacă voi reuși sau nu să o accesez și să o urmez, sau propria minte va fi mereu o piedică. Dar… chiar dacă se va dovedi a fi un prag prea mare pentru a-l trece, mă declar încântată de această mică descoperire.
Învăț în continuare multe despre mine urmărindu-mi reacțiile fizice în timpul antrenamentelor. Deocamdată sunt în faza în care îmi simt blocajele și tensiunile din corp. Uneori le asociez cu senzații, stări de oboseală, poate de ușoară depresie sau de entuziasm exagerat… N-am reușit, însă, să le elimin din corp. Asta deocamdată pare peste puterile mele. Dar măcar le știu, le cunosc.
De fiecare dată, la finalul antrenamentelor îmi amintesc că o nicovală dobândește în timp tăria tuturor ciocanelor care au lovit-o. Rostul antrenamentelor este să restabilescă pentru o clipă haosul inițial din care să se nască o lume nouă. Dar doar dacă îi dai voie. Drumul e lung, dar extrem de frumos și incitant.
