Din jurnalul unui ninja (96): Statornicia pietrei

august 23, 2025

1487

Am plecat azi de la antrenamentul de kenjutsu (sabie japoneză), gândindu-mă la simpaticele vidre. Sună ciudat, nu? Ei bine, vidrele de mare sunt considerate animale ale abundenței și ale ingeniozității. Mici ninja care pot improviza mult pentru a supraviețui și pentru a depăși situațiile complicate.

Nu știu câți dintre voi cunosc acest lucru, dar vidrele de mare au un pliu de piele la sub braț, ca un fel de „buzunar”, un mic săculeț de piele unde pot depozita diverse obiecte. Este știut faptul că unele vidre își păstrează acolo o piatră preferată pe care o folosesc ca unealtă pentru a sparge scoici, arici de mare sau alte prăzi cu carapace dură.

Unele povești spun că piatra pe care o poartă, este darul spiritelor apelor – o unealtă magică care le dă puterea de a supraviețui chiar și în cele mai grele ierni. Oamenii credeau că fiecare vidră primește la naștere o piatră de la Ocean, un fel de „inimă de piatră”, care o ajută să deschidă comorile mării. Piatra este văzută ca un simbol al memoriei vidrei, la fel cum omul are amulete sau unelte preferate.

Vidra care își păstrează piatra ne amintește că și noi trebuie să ne păstrăm „instrumentele” care ne ajută să deschidem viața: intuiția, jocul, bucuria, perseverența, statornicia, curiozitatea, iubirea.

În alte interpretări, piatra vidrei este comparată cu „piatra filosofală” interioară – acea resursă unică pe care fiecare suflet o are, care îl ajută să transforme greutățile, nesiguranțele și fricile în hrană / combustibil pentru suflet, deci în evoluție.

Îmi plac pietrele extrem de mult. Mi-au plăcut dintotdeauna. Nu neapărat să le colecționez, deși am câteva. Ador să le frământ în mâini și să „împrumut” câte puțin din energia lor. Și poate și din înțelepciunea lor. Pietrele sunt statornice, „învață”, se lasă modelate de apă și de vânt, au foc în ele (sar scântei când le ciocnești). Cred că pietrele ar fi cei mai buni povestitori pentru că au șansa să observe multe în lunga lor viață. Da, pietrele te învață arta observării și a răbdării.

Pe tot drumul spre casă, m-am gândit la vidre și la atașamentul față de pietrele lor preferate. Din gând în gând, am ajuns la concluzia că, pentru mine, artele marțiale tradiționale (astea pe care le practic: Ninjutsu, Kenjutsu și ocazional Aikijutsu) reprezintă un soi de piatră interioară, un punct de sprijin, un reper, un catalizator care mă provoacă să mă analizez și să evoluez.

Uneori, la câte un antrenament, Sensei ne mai întinde câte o cheie și ne sugerează discret: „Făceți-vă ușă la ea!” De ce? Nimic mai simplu! Unele pilde, povestiri, fragmente de antrenament merită să le păstrezi în camere speciale ale sufletului pentru că vei avea nevoie de ele în viața de zi cu zi. Și nu o singură dată! E bine să știi unde le-ai depozitat. Adevărul este că numai dacă dăm un sens lucrurilor pe care le privim, înseamnă că le vedem cu adevărat. Iar la antrenamente, este bine să ne folosim cât mai multe simțuri pentru a fi deschiși să primim informațiile oferite cu generozitate. Nu-i suficient să privim pentru a vedea cu adevărat. Procesul de observare implică trezirea și angajarea tuturor simțurilor. La antrenamente am învățat că e de preferat ca procesul de observare să fie unul activ, nu unul pasiv.

Pentru mine, Ninjutsu chiar funcționează precum o „piatră”, o unealtă pe care o port mereu cu mine într-un buzunar imaginar, care mă ajută să „sparg” diversele probleme de care mă ciocnesc în viață. Precum o piatră, artele marțiale tradiționale conțin înțelepciunea generațiilor trecute, păstrează în ele energia unor timpuri de mult apuse, sunt martori activi ai istoriei noastre și nu în ultimul rând sunt extrem de bine ancorate în prezent.

Probabil, artele marțiale tradiționale japoneze reprezintă alchimia perfectă între vechi și nou, între tradiție și modernism. Mă oftic pentru că nu înțeleg mereu aceste lucruri. Mă ia valul, mă cuprinde o dorință cretină de a arde etape, de a vedea rezultatul ACUM. Uneori, pun la îndoială (chiar și doar în gând) învățăturile străvechi cu o aroganță uluitoare. Dar există și o parte bună. Astfel de capcane ale minții mă duc apoi spre conștientizări care mă împing spre progres în practică. Da, am învățat că și din cele mai grele și dure antrenamente (cele în care pare că bați pasul pe loc sau mai rău că regresezi) poți învăța lucruri extraordinare.

Pentru vidre, piatra este un simbol al constanței și al înțelepciunii practice: chiar și cel mai jucăuș și liber animal își păstrează „unealta inimii”. Cu ajutorul ei se hrănește și, în același timp, păstrează legătura cu Oceanul, cu partea spirituală.

Am putea spune că piatra vidrei este echivalentul dojo-ului. Nu contează cât de mică sau simplă pare, dacă o păstrezi cu loialitate și perseverență, devine poarta prin care treci către forța ta interioară.

Așa cum vidra lovește scoica de zeci de ori până când aceasta cedează, un luptător Ninja repetă aceeași mișcare de sute de ori, până când aceasta îi devine naturală.

Pentru vidră, piatra nu e un simplu obiect, este cheia supraviețuirii. Pentru un ninja, arta nu este doar tehnică, ci este cheia transformării interioare, deci a libertății spirituale. Vidra își poartă piatra cu ea toată viața. Un Ninja își urmează calea indiferent de vârstă, situație și dificultăți întâmpinate.

Într-un fel… suntem cu toții mici vidre jucăușe în căutare de profunzimi, sens și autenticitate… Tot ce contează este cât de mult ne dorim să evoluăm cu adevărat.