Felul în care scriu eu jurnalele acestea este apă de ploaie pe lângă modul în care trăiesc antrenamentele. Fiecare antrenament devine un loc în care Adevărul mi se revelează în fiecare moment. Am învățat că a câștiga și a pierde sunt noțiuni secundare. Ceea ce contează cu adevărat este disciplina, rezistența, perseverența și curajul de a sta față în față cu încercările vieții. Antrenamentele de Ninjutsu îmi cer claritate, ritm și o onestitate dezgolită de orice idee de exces. Pentru mine, fiecare antrenament este un test al spiritului și fiecare exercițiu repetat este un dialog blând între forță și vulnerabilitate. La fel ca în viață, Ninjutsu nu se rezumă doar la loviturile pe care le dai, ci este și despre cele pe care înveți să le absorbi precum și despre perseverența care te ajută să înaintezi.
Am avut mereu tendința de a mă scana cu atenție pentru a afla ce fel de practicant sunt eu… Nu mi-a fost niciodată teamă să forez cât mai adânc în interiorul meu pentru a scoate la iveală ce este bun acolo și pentru a le șlefui pe cele mai puțin bune. Dincolo de pasiunea care mă animă și de dorința reală de a progresa, mi-ar plăcea să aflu dacă abordez această Cale așa cum se cuvine. Desigur, sunt genul de om conștiincios: ratez rar spre deloc antrenamentele, sunt punctuală, stau în banca mea și mă străduiesc să pun în practică exercițiile și indicațiile prezentate de instructori, repet și acasă în fiecare zi chiar și dacă o fac pentru jumătate de oră, tot fac ceva. Privind superficial, aș putea spune că sunt un practicant de nota 10. 🙂 Daaaar… poate că această privire superficială ar fi suficientă dacă aș practica un sport cu reguli competiționale clare pentru că le-aș respecta la virgulă.
Însă, în momentul în care practici discipline în care nu există competiții, perspectiva și modul în care te raportezi la practica zilnică se schimbă radical. Compasul moral interior și dorința sinceră de evoluție, de dezvoltare fizică, psihică și spirituală îți dau direcția pe această Cale și devin combustibilul de care ai nevoie pentru a înainta.
Fiind atât de atentă la mine, am conștientizat lucruri extrem de interesante de-a lungul timpului.
Vorbeam la unul dintre antrenamente cu o colegă care practică mai multe stiluri de arte marțiale competiționale. M-a șocat profund una dintre afirmațiile ei. Spunea că intenționează să dea examenul de shoden și apoi renunță pentru că simte că acolo stagnează, se învârte în cerc. Cu alte cuvinte, nu mai evoluează. Mintea mea pur și simplu nu pricepe ideea de a nu mai vedea în practica zilnică o șansă de progres. Am văzut această blazare în mai multe săli de antrenament din București, prin 2006 – 2007 când căutam un loc unde să pot relua antrenamentele. De aceea nici nu m-am dus atunci nicăieri, preferând să amân momentul. În esență, nu mi-am dorit niciodată să practic un sport doar pentru partea de dezvoltare fizică și nici nu am găsit motivație în a colecționa medalii sau centuri colorate.
Încă din copilărie, chiar dacă nu puteam numi exact această senzație, am mers la antrenamente simțind că e mai mult decât un simplu sport și am rămas mereu la centura albă. Astăzi, aș putea purta centura roșie, dar nu m-am învrednicit nici până acum să o cumpăr și am fost certată de colegi pentru acest lucru (pe bună dreptate, spun ei). Motivul este, însă, mai mult unul practic: nu am găsit una care să îmi convină (ce am găsit erau mult prea groase și nu puteau fi legate ca lumea și chestia asta mă enervează, îmi creează un disconfort). Dacă voi găsi vreodată una potrivită, am să o cumpăr!
Colțul începătorului este mereu viu
Dar, din punct de vedere simbolic, am să mă identific întotdeauna cu ideea centurii albe. De ce? Poate pentru că sunt în continuare un copil. Totul în jurul meu mă uimește, am această capacitate de a privi cu uimire totul și de a mă lăsa purtată de miracolul care se desfășoară în fața ochilor mei. Ador „colțul” începătorului! Găsești acolo o gamă largă de emoții, frământări, gânduri, speranțe, visuri, saci de ambiție și de entuziasm. Permanenta curiozitate de a afla și de a descoperi lucruri noi în tehnicile pe care credeai că le-ai înțeles, fascinația cu care asculți explicațiile, entuziasmul copilăresc de a fi expus la tehnici avansate, toate te propulsează înainte pe Cale. Fiecare lucru care te uimește, te stârnește și te provoacă îți menține viu interesul și îți aprinde scânteia învățăcelului. Și cred cu tărie că indiferent de culoarea centurii și de gradele pe care le ai, dacă ai pierdut cele menționate mai sus, e zadarnic și trist! Din experiența mea (sălile în care am practicat sau pur și simplu m-am dus să asist la antrenamente pentru a vedea dacă mă înscriu acolo sau nu), colțul centurilor negre are o energie mai „grea”, de (prea) multe ori se simte acolo un amestec de autosuficiență, blazare și aroganță. Singurul loc în care am simțit același entuziasm, aceiași dorință de a învăța atât la începători cât și la cei avansați (în frunte cu Sensei) este Raiden Dojo. Cei avansați sunt primii care vor să învețe mai mult, mai bine. Asta mi s-a părut cu adevărat uluitor și frumos!
La unul dintre primele antrenamente, Sensei mi-a spus direct că tehnicile nu îmi vor ieși niciodată. Apoi, în urmă cu câteva luni, unul dintre instructorii noștri ne spunea că noi (începătorii) încercăm să îl copiem pe Sensei și nu avem cum să facem asta. Sensei e undeva în stratosferă în timp ce noi suntem la început, spunea el. Încercând să îl copiem pe Sensei nu facem decât să ne frustrăm pentru că nu ne va ieși niciodată așa cum face el. Încerca să ne determine să pricepem că soluția pentru noi este să lucrăm bazele. Auzindu-l repetându-ne aceste vorbe la mai multe antrenamente, am conștientizat un lucru despre mine (și poate este valabil în general). Momentul în care înțelegi că tehnica nu îți va ieși niciodată este o mare (sau poate chiar uriașă) victorie personală. Pentru că de fapt, atunci înțelegi/conștientizezi (atât mental cât și practic) că tehnica poate fi îmbunătățită mereu, că e vie, că se adaptează diverselor situații, că de fapt, nu există tehnică perfectă. Pe scurt, înțelegi că focusul nu trebuie să fie la exterior (să iasă bine tehnica, forma), ci spre interior, înțelegi că mereu ai de învățat ceva și de îmbunătățit ceva la tine. Antrenamentele sunt de fapt, o șlefuire continuă. În momentul în care ai înțeles acest lucru simplu, scapi de presiunea pe care o pui inutil pe tine și începi să te bucuri de procesul de învățare. Te relaxezi. Iar asta înseamnă deschidere, răbdare și atenție. Eu știu foarte bine că nu o să îmi iasă niciodată tehnicile așa cum le fac Sensei și ceilalți instructori. Dar asta nu a fost niciodată o piedică reală pentru mine sau un motiv de frustrare. Dimpotrivă! M-a ambiționat. Am reușit întotdeauna să mă bucur de infimele mele progrese, conștientizări… Mă frustrez când fac ceva azi mai prost decât ieri. Asta chiar mă scoate din minți! Și încă ceva: am gustat din sentimentul mândriei când mi-am dat seama, privind în urmă, că în niciun moment nu mi-am spus: „păi, și la ce să mai vin dacă tot nu o să-mi iasă tehnica?!” Semn că… undeva în interiorul meu am știut mereu că a practica arte marțiale înseamnă o continuă perfecționare.
Am început să conștientizez „timpii morți”, golurile din ritmul adversarului care mi-ar permite să acționez într-un fel. Mi se pare uluitor câte lucruri poți conștientiza în fracțiuni de secundă. Desigur, am sesizat și ezitările mele în a acționa atunci când simt momentul potrivit. Încă mai am de lucru la asta! Dar știu că unul dintre motivele pentru care ezit să acționez este că nu pot calcula/prevedea atât de repede consecințele acțiunii mele (pe scurt, mi-e teamă că fac vreo prostie și accidentez pe careva).
Intuiesc tot mai bine poziția în care stă adversarul meu doar din priza pe care mi-o aplică. De fiecare dată, mă uit la adversar pentru a verifica și sunt uluită de corectitudinea cu care îi intuiesc poziția corpului. Aproape că nu-mi vine să cred că doar din felul în care te prinde cineva de mână poți spune cu precizie cât de încordați îi sunt umerii, dacă are spatele drept, în ce poziție îi sunt picioarele, cum inspiră și expiră (sau dacă o face pentru că unii își țin respirația când se mișcă). Wow!
Totuși, încă nu realizez unele lucruri extrem de importante… Bunăoară, într-o vineri lucram cu Cosmin și îmi explica el ce am de făcut. Lucram încet ca să pot conștientiza mișcările și să le fac corect. Exercițiul presupunea blocarea unui picior și o proiecție. La un moment dat, îl aud pe Cosmin spunând: „Gata! Atenție la piciorul meu!”. Riscam să îl accidentez. Habar n-am ce și cum am făcut. Aproape că m-a speriat ușurința, flow-ul care ducea la blocarea piciorului și la proiecția adversarului. M-a șocat și m-a întristat faptul că nu am simțit că sunt pe punctul de a îl răni. Mi se pare incredibil că pot simți atât de clar unele lucruri la adversar în momentul în care respectivul îmi aplică un procedeu, dar atunci când aplic eu o tehnică nu mai simt nimic. Pur și simplu nu-mi dau seama ce fac bine. La exercițiul la care lucram cu Cosmin făcusem bine tehnica. Aș fi vrut să țin minte ce am făcut ca să pot face din nou, dar nu am conștientizat absolut nimic! Pot spune că asta este o dezamăgire pentru mine.
Stagnarea face parte din drum
Unul dintre miracolele pe care le experimentez la sală este faptul că fiecare antrenament te duce mai aproape de dobândirea puterii personale. Începi ușor-ușor să te simți stăpânul propriului destin. Sentimentul că prin practică constantă și conștientă interiorul începe să se armonizeze cu exteriorul este greu de pus în cuvinte.
Îmi place să stau în colțul începătorilor pentru că îl aud pe Sensei repetând aceleași principii pentru fiecare începător în parte (de la modul corect în care faci priza pe sabie, la modul în care execuți corect o tăiere). „Păi, de ce faci asta?!” M-a întrebat un coleg la un moment dat. „Nu e ca și când nu le știi deja, că spune aceleași lucruri!”. Da, e adevărat! Spune! Dar… eu nu sunt azi aceiași cu care eram ieri. Chiar și un milimetru dacă am progresat, ascult și conștientizez altfel aceleași vorbe rostite de Sensei. În plus, eu sunt omul care recitește anual „Cei trei muschetari”, „Stăpânul Inelelor” și „Robin Hood” și reușește de fiecare dată să prindă nuanțe noi din rândurile cărților vechi…
În toți acești câțiva ani de practică, am înțeles și am acceptat că am un ritm de învățare lent. De ceva vreme chiar pot spune că stagnez. Dar partea luminoasă este că mi-am dat seama că și stagnarea face parte din drum. Nu este un eșec, ci un timp al interiorizării și al sedimentării cunoștințelor, progreselor, etapelor….
- O seară de calitate și caritate – 19 aprilie 2026, The PUB Universității. Artiști norvegieni și români pe aceeași scenă cu inima deschisă pentru fapte bune - aprilie 16, 2026
- Psihologul Muzical (ediția 1225 – 11.04.2026): Eugen Mihăescu, Radu Gheorghe și Eugen Cristea, Top Nonconformist Lost & Found - aprilie 16, 2026
- Din jurnalul unui ninja (110): Lecția de Ma-Ai a unui gândac 🙂 - aprilie 11, 2026
