Din jurnalul unui ninja (99): Mărul, lumânarea și sabia… :)

octombrie 1, 2025

Zice Sebi: „Uite, Iulia, ce facem noi: tăiem mere cu sabia!”. Și îmi arată video cu colegii din Suedia care exersau în acest mod. M-am uitat cu mult entuziasm la înregistrări. 🙂 Da, măi Sebi, dar eu nu am sabie care taie pentru că încerc să evit pușcăria…. îi zic eu cu oarece regret în glas… „Ah, păi merge și cu sabia de antrenament. Îl poți tăia și cu aceea! Și mai poți încerca să stingi o lumânare cu sabia!” Ah, da?! Zic eu în timp ce toate ideile nebunești se prinseseră într-o horă imensă în mintea mea și chiuiau și dansau într-un ritm amețitor. În drum spre casă, m-am oprit la Mega și am cumpărat 4 mere. Am zis că îmi ajung pentru început. Am ajuns acasă și deși eram lihnită, n-am rezistat tentației și am ieșit în curte cu sabia, merele și lumânarea. Aleg primul măr și… începe circul. 🙂

În primul rând, nu mai știu să arunc. Mi se încleștează decegete pe măr și încheietura devine rigidă, de parcă-i o scândură. Drept urmare arunc puțin spre spate, în loc să arunc spre față. Sau arunc prea în față, mult prea în față și mult prea aproape de geam. Mi-a luat ceva timp până când am reușit să las încheietura cât de cât moale, relaxată.

Când exersez eu singură, în legea mea, corpul a început să respecte multe dintre reguli și mi-e clar că s-au întipărit în memoria corpului niște mișcări. Sunt conștientă că sunt încă în proces de învățare și mai sunt lucruri (multe) de integrat. Problema apare atunci când este inclus timingul în ecuație. Cu alte cuvinte, eu arunc mărul în sus (destul de sus), dar din cauză că mărul refuză să leviteze un pic, eu nu apuc să scot sabia din teacă. Jur că aveam impresia că i-au crescut gheare sabiei și se agață de teacă astfel încât să nu iasă de acolo. Poate îi era frig și nu voia să părăsească teaca?!? Habar n-am. Hodorogea sabia mea în teacă și dacă ieșea până la jumătate, era mare minune! 🙂 Și mărul, deși vedea cât mă chinuiesc, refuza în continuare să leviteze!!!

Apropo… nici merele nu mai sunt ce erau! Când eram eu mică, dacă aruncam cu un măr puteam să provoc ceva daune. Acum… Primul măr a sucombat după vreo 4 aruncări. S-a făcut terci în potecă. Aceiași soartă au avut și celelalte 3 mere. 🙂 N-am reușit să nimeresc niciunul dintre mere. În ritmul ăsta, cred că am nevoie de o livadă de mere până o să reușesc să tai unul. 🙂 Totuși, partea bună este că am realizat cât de haotic se mișcă corpul meu când sunt grăbită, cât de importantă este respirația și alinierea. Mi-am dat seama unde ar trebui să lucrez serios (la stăpânirea impulsului de grabă, de exemplu). Culmea e că știu că pot face cursiv (fără grabă!), doar că mai am de lucru.

La ultimul măr, am reușit o singură dată să scot sabia din teacă (fără să îl nimeresc). M-am grăbit, n-am respirat, nu m-am aliniat și am făcut toate greșelile pe care știu că nu trebuie să le fac. Drept urmare, la finalul mișcării eram cu mâna întinsă în față dar fără sabie în mână. Am auzit-o hodorogind în spatele meu pe potecă. Cred că voia să meargă la plimbare în parc și a plecat din mâna mea. Pe sistemul: „hai că tu oricum nu le ai, eu ies în parc!” 🙂

Având în vedere că rămăsesem fără mere (le-am răzuit pe toate din potecă – ceva tot am făcut: piure de mere! 🙂 ), am trecut la lumânare. Am așezat-o pe masă (fix la înălțimea la care scot sabia) și spre marea mea surprindere, la primele trei încercări lama a trecut prin flacără. N-a stins-o, dar a fost acolo. A patra încercare a zburat lumânarea în gard. Hai, că am terminat repede și cu asta. 🙂

M-am dus în casă extrem de îngândurată. E clar că trebuie să exersez mai mult. Experiența a fost ca un duș rece. Azi de dimineață (pe la ora 8.00), primul gând a fost: trebuie să mai încerc. Daaar… nu mai aveam mere… Stau o clipă, mă gândesc și îmi amintesc că am o minge de tenis de câmp. Perfect! O iau și mă duc în curte cu sabia. Tot prost o aruncam, semn că nu s-a petrecut nimic magic peste noapte. 🙂 Partea bună e că asta nu se făcea terci! Dar tot încercând, am început să dau drumul puțin la încheietura mâinii. În plus, sunt deja câteva luni de când nu-mi mai obosește mâna și încheietura când lucrez cu sabia. Nu mi se mai pare atât de grea. Chestia asta mă bucură mult pentru că înseamnă că poate măcar un pic am mai întărit tendoanele. Tot încercând, de câteva ori am aruncat mai bine și… am nimerit mingea!!! Tot grăbită sunt, dar e un început. Ei bine, având ocazia să lovesc de câteva ori mingea de tenis, ținând sabia cu o singură mână, am conștientizat unele lucruri. De fiecare dată când am lovit-o, am simțit că sabia mea cântărește pe puțin 10 kg!! Atât de grea părea!! La una din încercări, mingea a căzut pe latul lamei, aproape de vârf. Vai de mine! Am simțit șocul, vibrația până în umăr! 🙂 Desigur, după cum am spus, o țineam cu o singură mână, poate dacă o țineam cu două mâini nu aș fi resimțit greutatea atât de mult.

Așa că… la sugestia prietenilor din Suedia, mă duc să mai exersez! 🙂 Vă mai povestesc eu! 🙂