Dr Kacem Zoughari, sau cum te poți apropia mai mult de ninjutsu în 3 zile…

martie 19, 2023

1733

Mi se întâmplă uneori, când îl privesc pe Sensei Cristian Laiber explicându-ne diverse exerciții, să-mi spun în gând: „mda… probabil, eu nu o să fiu în stare niciodată să fac asta”. Nu vă gândiți că sunt mișcări complicate. Sunt subtile. Par ușoare și din cauza asta ești puțin frustrat când nu îți iese. Așa începe valsul cu diverse stări antagonice: ba îți vine să plângi de nervi că nu ești în stare să faci ce îți arată Sensei, ba îți vine să renunți și să te declari singur inapt, ba te ambiționezi și vrei cu atât mai mult să reușești. Într-un an de zile, am trecut prin toate aceste stări! A avut mereu câștig de cauză dorința de a merge înainte.

Din primul moment în care am aflat că va veni la București, Kacem Zoughari pentru a susține un seminar, am devenit curioasă. Habar n-aveam cine este, dar mă încânta ideea de a vedea la lucru un om atât de dedicat artelor marțiale. Am primit cadou cartea lui, „The Secret History Of Ninjutsu – The Ninja, Ancient Shaddow Warriors Of Japan”, și am citit-o cu multă plăcere! M-a ajutat să înțeleg un pic mai bine ce înseamnă ninjutsu. M-a făcut să-mi pun și unele întrebări. De exemplu, nu am înțeles prea bine ideea de „a renunța la ego„. Sau mai exact nu mi-e foarte clar ce înseamnă „ego”. Și Sensei ne spune asta la antrenamente. Dar ego înseamnă propria persoană, personalitatea cuiva… Nu mi-e foarte clar cum îți poți diminua ego-ul. Până la urmă și Kacem și Sensei și toți ceilalți practicanți avansați sunt oameni cu personalități puternice. Uneori, mă gândesc că ar putea fi vorba despre ideea de a nu fi centrat pe sine. Dar nu sunt foarte sigură că e așa. În fine, când mă lămuresc o să vă spun și vouă! Paranteză. Între timp, i-am întrebat și pe Sensei Cristian Laiber și pe Kacem Zoughari și în mare am înțeles că este vorba despre acel ego care te împiedică să evoluezi, că invidia este o parte a unui ego care îți pune piedici… Închid paranteza.

Abia așteptam întâlnirea cu Kacem. Vineri m-am bucurat să văd sala Liceului „Mircea Eliade” neîncăpătoare. A fost unul dintre acele momente în care mi-am dorit să mă retrag într-un colț și să mă încarc cu tot entuziasmul care plutea în sală. Probabil, n-a fost cea mai bună idee a mea. Ascultând frânturi de povești din stânga și din dreapta, am început să conștientizez importanța momentului. Inițial, mi s-a făcut puțin frică. Tocmai realizasem cât de mică și neștiutoare și neîndemânatica sunt. Mi-am dat seama rapid că ajunsesem în partea aceea a sălii unde stau de regulă, cei avansați. Pentru a-mi aduna curajul și bruma de încredere în mine, m-am retras în zona începătorilor. Acolo, alt gen de emoții: aoleu, am emoții, îmi simt stomacul aiurea. Aoleu, oare o să îmi iasă ceva?! Parcă văd că-mi dau cu stângu-n dreptul, etc. M-am regăsit total în nesiguranța colegilor mei începători, așa că m-am mai liniștit.

Când a intrat Kacem Zoughari în sală, toate privirile s-au întors spre el. Pe mine m-a impresionat naturalețea lui, modul cald, prietenos în care a salutat pe toată lumea, zâmbetul larg care nu i-a părăsit chipul. Dar, poate, imaginea cea mai frumoasă cu care am rămas după seara de vineri, a fost cea a unui profesor în adevăratul sens al cuvântului.

Kacem Zoughari a explicat exercițiile fiecărui practicant în parte. A făcut-o cu răbdare, adaptându-si discursul astfel încât să fie înțeles și de unul avansat dar și de cel mai mic copil din sală. Văd același lucru și la Sensei Cristian Laiber la fiecare antrenament și nu pot decât să fiu recunoscătoare că am descoperit Raiden Dojo. E mare lucru să cunoști astfel de oameni. Paranteză. După seminarul dedicat doamnelor și domnișoarelor, una dintre participante a fost extrem de încântată dar a zis un lucru pe care inițial nu l-am înțeles: „sunt prea leneșă să vin la sală și să fac mișcare, dar aș veni doar ca să-l aud pe Sensei vorbind”. Acum am înțeles ce voia să spună pentru că se aplică și în cazul lui Sensei și în cazul lui Kacem: chiar dacă nu îți ies tehnicile bine, simplul fapt că îi auzi vorbind te motivează, îți schimbă starea. Ceea ce e minunat. Închid paranteza.

L-am urmărit cu maximă atenție pe Kacem. În cele două ore cât a ținut seminarul de vineri, am hotărât, în forul meu interior, de 3 ori că sunt o cauză pierdută și că cel mai bine ar fi să mă las pentru că oricum nu voi fi în stare niciodată să fac ce și cum face Kacem. De fapt, ca să fiu mai clară: unele mișcări erau atât de subtile, încât nici nu le vedeam din prima, sau a doua, sau a treia. Lait motivul serii mele a fost: „staaaai… deci cum ai făcut să ajungi din poziția A în poziția B?!” Spre norocul meu m-am răzgândit de fiecare dată. Am renunțat la ideea de a mă lăsa de ninjutsu, nu pentru că am descoperit vreo soluție magică care mă ajută să fac procedeele corect, ci pentru că vreau măcar să încerc să reușesc.

Vineri seară (17 martie), am lucrat exerciții și tehnici de luptă cu mâna goală și cu cuțit. L-am auzit pe Kacem Zoughari spunând de câteva ori că trebuie să aștepți momentul potrivit pentru a acționa, că timingul este esențial, că trebuie să observi atacul și să te miști la momentul potrivit. Mi-am amintit de o întâmplare din copilărie și m-a umflat râsul. Eram prin clasa a V-a sau a VI-a și mă trimisese mama la piață. Am trecut pe lângă o scară de bloc unde erau mai mulți copii care se jucau. Unul a aruncat cu o piatră. Nu în mine. Eu doar m-am nimerit pe traiectorie. Am văzut cu coada ochiului când a aruncat piatra. Am văzut piatra venind spre mine. Parcă o vedeam cu încetinitorul cum se apropie de mine. Observați că până acum sunt în „filmul” lui Kacem, am văzut cât se poate de clar atacul. 🙂 Stați că ies imediat din film. Deci văd că vine și o admir, nu era o piatră rotundă, era puțin alungită și nu prea mare, și în loc să fac un pas la stânga sau la dreapta și să mă feresc (așa cum ar fi făcut orice om normal, nu doar un ninja), fix ca-n filmele cu proști am admirat-o până a făcut poc în capul meu. 🙂 Cred că acesta a fost al doilea moment în care am luat decizia să renunț. Păi, ce treabă am eu cu ninjutsu?! Instinct de conservare 0,05%. 🙂

Când am hotărât a treia oară să mă las că oricum n-am nicio șansă, apăruseră și niște mustrări de conștiință: „mamă, i-am chinuit timp de un an de zile pe oamenii ăștia de la sală, când era clar că n-am nicio treabă și că nu o să fac niciodată nimic… sunt un om groaznic” – mi-am zis eu de câteva ori în gând. Dar… pentru că-mi place prea mult ceea ce fac la Raiden Dojo, a fost simplu să revin asupra deciziei și să ignor orice urmă de compasiune pentru colegii care se chinuiesc să-mi explice ce și cum să fac la sală. Evident că o să continui. 🙂

Sâmbătă, 18 martie, am avut un seminar de 4 ore (cu 30 de minute de pauză). Pe lângă faptul că am exersat tehnici de luptă cu mâna goală, de data aceasta am lucrat și cu sabia. Și a fost spectaculos! Sâmbătă nu m-a mai bătut niciun gând de a renunța. Nu pentru că mi-ar fi ieșit tehnicile sau pentru că mi-ar fi crescut stima de sine peste noapte. Nici vorbă! Dar este foarte interesant cum „se așează în tine” discursul și chiar simpla prezență a lui Kacem Zoughari. Simplul fapt că se oprește la fiecare practicant în parte și că explică pe îndelete dar și că ascultă și răspunde întrebărilor, te obligă într-un fel să fii mai atent, să îți dai silința și să încerci să faci cât mai bine exercițiul. L-am auzit pe Kacem spunând de câteva ori să nu încercăm să înțelegem exercițiile, ci să practicăm, să repetăm, să copiem mișcările, fără să le gândim prea mult. N-ar trebui să fie prea greu având în vedere că sunt multe momente în care nu-mi folosesc deloc creierul, dar… trebuie să văd cum reușesc să-l pun pe pauză la antrenamente. Până acum nu mi-a ieșit, se pare că antrenamentele pică fix pe perioada din zi în care creierul meu are activitate intensă cu publicul. 🙂

Sâmbătă a fost extrem de interesantă până și pauza de 30 de minute. Am descoperit 3 persoane care mănâncă cu poftă lămâie fără zahăr și ciorbă de lobodă. Mind-blowing! Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva niciodată. Cine știe, poate o să înființăm un club. Unul online, dar totuși, un club. 🙂

Duminică, 19 martie. Mi-am luat inima-n dinți și am cerut două autografe, unul de la Kacem Zoughari și celălalt de la Sensei Cristian Laiber. Mărturisesc că eu nu sunt colecționară de autografe. Deși lucrez într-un domeniu care îmi permite să cunosc artiști (români, străini), nu obișnuiesc să cer autografe, nici măcar să fac fotografii cu cei pe care-i întâlnesc. Până acum, în toată viața mea, am cerut doar două autografe. Dar am făcut-o pentru că mi le-am dorit din tot sufletul, pentru că respectivii oameni înseamnă ceva pentru mine. Ei bine, de astăzi, am patru autografe la care țin extrem de mult.

A fost o zi deosebită. Nu știu când au trecut cele 5 ore de seminar. A fost intens, a fost plăcut, a fost revelator. Nici azi nu m-am mai gândit să renunț. Bine, poate m-am gândit puțin când am ajuns la partea de Taijutsu, dar am alungat rapid gândul. Uneori sunt sigură că am două mâini stângi, sau că partea mea stângă e certată cu partea mea dreaptă pentru că mi-e imposibil să le coordonez. Ce pot să mai zic?! „Pierdut îndemânare, o declar nulă”. 🙂

La final, am primit un certificat de seminar, fapt care m-a impresionat profund. N-am mai primit o diplomă de… foarte multă vreme. Ok, ca să fiu mai exactă, este prima dată când primesc o diplomă pentru o activitate care-mi place. Nu pun la socoteală diplomele primite la școală pentru că aceea era o activitate obligatorie și nici nu mi-au produs o foarte mare bucurie.

M-a impresionat mult Kacem Zoughari. Pune multă pasiune în ceea ce face, explică foarte bine ce avem de făcut, știe să îi motiveze pe elevi. Mai face un lucru extraordinar: îți acordă timp. Nicio secundă nu a lăsat impresia că ar fi fost pe fugă. E mare lucru să acorzi timp fiecărui practicant în parte. Să explici. Să asculți. Să răspunzi pe înțelesul tuturor.

Fascinant a fost să îl văd pe Sensei Cristian Laiber în postura de elev. Știți că se spune că mereu ai de învățat indiferent de vârstă și de experiență. Inclusiv Sensei ne spunea că și el învață mereu dar… știți cum e… mă gândeam că o spune așa ca să ne încurajeze când nu reușim să stăm pe linie… 🙂 Una e să auzi, să ți se spună că ninjutsu înseamnă o continuă perfecționare, și cu totul altceva este să vezi cu ochii tăi acest lucru. Deși inițial am fost puțin debusolată, pe mine m-a ambiționat. Faptul că l-am văzut pe Sensei lucrând cot la cot cu noi, fără să conducă cursul, primind sfaturi de la Kacem Zoughari, mi-a dat o perspectivă nouă asupra antrenamentelor și a ceea ce înseamnă de fapt ninjutsu.

„Praticați, repetați, practicați, perseverați pentru că veți reuși” – au spus și Kacem Zoughari și Sensei Cristian Laiber. Cred că este lait motivul celor trei zile.