EXCLUSIV – INTERVIU CU IAN ANDERSON (JETHRO TULL): „Din 1974 eu sunt și managerul trupei, eu finanțez turneele, înregistrările, eu îmi asum riscurile financiare și responsabilitățile creative pentru trupă” (16.06.2014)

0
170

ian anderson aInterviu realizat şi tradus de Iulia Radu
Chiar dacă nu suntem parteneri media şi nu am solicitat facilităţi sau bilete pentru concursuri, am ţinut să avem parte de un interviu cu unul dintre marii muzicieni ai ultimilor 5 decenii. Sorin Săraru şi Diana Georgescu (Project Events) au fost amabili, aşa cum nu sunt mulţi alţi organizatori, promotori de concerte importante, şi ne-au intermediat acest dialog cu IAN ANDERSON, Omul Jethro Tull.
Pe 20 iunie 2014, Ian Anderson a susținut un concert la Sala Palatului. Puteți citi cronica aici! 
 

 
 

AUDIO:

 
 
Aveţi mai jos traducerea interviului (a fost un dialog de 30 de minute).
 
Sunt 20 de ani de la primul concert în România, iar vineri, 20 iunie, îl veți susține pe al 4-lea.
Wow… le-ai numărat. 🙂
 
Ați observat vreo schimbare în țara noastră?
Da! Și sunt sigur că voi observa și alte schimbări în țara voastră. Este realitatea lumii în care trăim. Dacă merg la New York nu sunt prea multe schimbări, doar clădirile sunt din ce în ce mai înalte, dar în rest este aproape la fel ca atunci când l-am văzut prima oară în 1969. Dacă merg acum prin centrul Londrei văd figuri noi pe stradă, turiști, oameni de diferite naționalități, în rest este la fel ca acum 40 de ani. Dar dacă merg la Praga, dacă merg în Budapesta, dacă merg… la Moscova văd foarte multe schimbări. S-au produs multe schimbări după căderea Uniunii Sovietice în multe țări din estul Europei. Mă aștept să văd toate aceste schimbări care sunt reflectate, într-un fel, prin faptul că oamenii se pot exprima liber, prin muzică, prin entertainment. De exemplu, în urmă cu 30 de ani nu ați fi putut vedea The Walking Dead în România. Probabil că ar fi putut să fie lansat doar în SUA, dar a azi a putut fi vizionat imediat în 150 de țări din lumea întreagă pentru că programele din SUA sunt extrem de urmărite. Știi că atât SUA cât și Marea Britanie se pricep foarte bine să își exporte cultura în lume. Putem invada cu ușurință lumea întreagă cu arta și divertismentul nostru, dar nu suntem la fel de buni la invazii atunci când trimitem oameni cu bocanci grei și arme.
 
 
Ați lansat un nou album, Homo Erraticus, care a ajuns pe poziția a 14-a în clasamentele din Marea Britanie. V-a surprins?
Nu m-au interesat niciodată clasamentele muzicale. Ele reflectă vânzările într-o mica măsură, așa că nu a fost niciodată un subiect de interes pentru mine. Dacă m-ai întreba cine era în top în urmă cu 40 de ani, nu aș știi să îți răspund la întrebare. Și nici astăzi nu știu cine este în top. Nu ascult muzică, nu urmăresc muzica pop-rock, așa că a fi în top nu reprezintă, din punctul meu de vedere, măsura valorii unui produs muzical.
 
 
În timpul acestui turneu intepretați albumul cel nou în întregime?
În anumite țări, da. Dar depinde dacă promoterul local vrea să plătească în plus pentru show-ul întreg, pentru producție, proiecțiile video și pentru un număr mai mare de oameni, sau dacă promoterul vrea un show clasic de rock, caz în care cântăm cele mai bune și mai cunoscute piese Jethro Tull. Asta vom face vineri (n.r. – 20 iunie) la București. Cred că oamenii au făcut o confuzie, am văzut că show-ul a fost descris în mod eronat ca fiind un concert care promovează albumul Homo Erraticus, spunându-se că vom avea proiecțiile video și că vom cânta piesele de pe albumul cel nou. Este greșit. Nu s-a pus niciodată problema așa. Promoterul a cumpărat pachetul de bază, „best of Jethro Tull” și a refuzat șansa de a face show-ul cu proiecții video, e drept că nu putem folosi proiecțiile video în aer liber, dar la București am fi putut să o facem! Dar în Spania și în alte câteva țări au decis că vor doar show-ul de bază cu piesele cunoscute din repertoriul Jethro Tull.
În schimb, în Marea Britanie, unde am și susținut 20 de concerte, în alte concerte din Europa, care vor fi spre finalul anului, dar și în SUA, Australia și Noua Zeelandă vom susține show-ul complet cu proiecții video, cu toate elementele de teatru pentru că asta au cumpărat promoterii respectivi. Noi suntem pe raftul unui supermarket de show-uri: ne poți cumpăra fie cu pachetul de bază, fie cu pachetul care conține bonusuri.
 
În momentul în care compuneți piese, cum decideți dacă acestea vor intra pe un album Jethro Tull sau pe unul semnat Ian Anderson?
În ultimii ani am susținut concerte folosind numele meu adăugând pe afiș și numele Jethro Tull, pentru că această trupă înseamnă repertoriu, sunt 28 de oameni care au trecut prin trupă în peste 40 de ani. Dar acum, în ultimii mei ani ca artist pe scenă, prefer ca oamenii să mă cunoască după numele meu real, înainte să mă pierd peste mări, în apus…
 
Când sunteți acasă, aveți un loc preferat unde vă place să compuneți piese?
Da, am. Am nevoie de singurătate și liniște, așa că merg într-o camera unde beneficiez de o temperatură confortabilă și chiar dacă nu sună atât de bine acustic live, totuși flautul sună frumos. Îmi place să stau acolo cu laptopul, flautul și chitara și să mă apuc de treabă. Acela este locul meu preferat. Dar… știi cum este de fapt? E ca atunci când te afli într-o camera și te gândești „unde să pun patul”? Te ghidezi după instinct, să-l pui cu față spre un perete sau altul, spre o fereastră sau alta. Nu știi exact de ce îl așezi așa, pur și simplu o faci pentru că te simți bine. Același lucru se întâmplă și când cauți un spațiu potrivit pentru a cânta sau pentru a compune piese. Pur și simplu, simți că este bine.
 
Cum a fost copilăria și adolescența petrecută în Blackpool, Anglia?
Nu cred că a fost diferit dacă aș fi crescut în orice alt colț de lume. Procesul de maturizare se întâmplă oricum, nu prea contează locul unde o faci. Dar faptul că Blackpool este la malul mării a contat pentru că mi-a dat șansa să văd că am spațiu în fața mea. Și acesta este un aspect încurajator, nu te face să devii claustrofob. Poate că dacă aș fi crescut în mijlocul Londrei sau în Manchester, nu aș fi avut această senzație de libertate. Era plăcut să pot merge pe malul mării și să privesc orizontul peste marea cea gri. Toate acestea îți dau un sentiment de spațiu și optimism. Dar în ceea ce privește orașul, nu este un loc prea frumos. Nu era chiar atât de rău în trecut, dar am fost de multe ori în ultimii ani în Blackpool și nu pot spune că este un oraș în care m-aș întoarce să locuiesc. Este lângă mare, dar asta este singura parte bună. Și după cum am spus, marea este întotdeauna gri. Chiar nu e un loc drăguț
 
Care  fost primul instrument la care ați învățat să cântați?
A fost un ukulele de plastic, care avea pe el o fotografie a lui Elvis Presley, care a costat cam… o lira. Era o porcărie… era doar o jucărie și am fost foarte dezamăgit pentru că îmi strânsesem banii de buzunar pentru a cumpăra acest ukulele. Am cântat câteva acorduri la el, dar în anul următor tatăl meu mi-a cumpărat o chitară veche… sau poate mi-am cumpărat-o tot eu… nu-mi mai amintesc.  A costat doar 5 lire, era groaznică, dar măcar era un început. Cred că aveam 11 ani atunci. Dar am învățat cu adevărat să cant la chitară la 15 ani. Abia atunci am reușit să cant câteva acorduri care să semene a muzică alături de câțiva colegi de școală.
 
Iar flautul când a pătruns în viața dvs?
Aveam 20 de ani, iar în vara anului 1967 mi-am dat chitara la schimb pentru un flaut… (se aude un telefon care sună în biroul lui) Scuză-mă, nu am cum să opresc acel telefon… Așadar, am dat la schimb chitara pentru un flaut, era un model simplu la care nu era ușor să cânți. Prin decembrie 1967 cred că am reușit să scot o notă sau două la flaut și am încercat să cant și câteva secvențe muzicale. Iar în februarie 1968, cântam deja la flaut în Jethro Tull, formația începuse deja să fie cunoscută cu acest nume. Cred că atunci, la sfârșitul lui ianuarie – începutul lui februarie 1968, am început să cant mai bine la flaut, l-am luat cu mine pe scenă și l-am folosit la câteva piese.
 
De unde vine tendința dvs de a cânta într-un picior la flaut?
Vine din tendința de a cânta la muzicuță într-un picior. Nu știu de ce, nu pot explica, dar este un lucru pe care am simțit să-l fac. Pur și simplu a venit natural. Este un lucru pe care îl faci pentru echilibru… unii stau într-un picior când fac yoga, unii când învață balet, dar am descoperit mai târziu că este o poziție întâlnită des în folclorul unor popoare. Atât în America de Nord cât și în America de Sud, de exemplu, unii zei indieni sunt pictați stand într-un picior și cântând la flaut, există Regele Hindus Krishna în India care este pictat mereu stand într-un picior și cântând la flaut. Și în Germania există astfel de picturi în folclor. Așadar, este o trăsătură care există în cultura din lumea întreagă. Dar… să știți că acestea sunt doar coincidențe. Eu am aflat aceste lucruri după ce le-am căutat pe Internet, spre sfârșitul anilor ’90, atunci când începusem să mă familiarizez cu mediul online. Deci, am aflat toate aceste lucruri relativ recent.
 
Am remarcat energia extraordinară pe care o aveți pe scenă. Practicați vreun sport pentru a vă menține în formă?
Da, îmi place foarte mult să practic sporturi imaginare. Stau și mă uit la Formula 1 și îmi imaginez că sunt la volan. M-aș uita și la fotbal, dar nu-mi plac bărbații care cad degeaba și bărbații care scuipă prea mult, așa că nu prea îmi place acest sport. Pot spune asta fără teamă având în vedere că România nu participă la Campionatul Mondial și, deci, nu jignesc pe nimeni. Da… cred că sunt un sportiv imaginar. Fac totuși, acasă, două ore de aerobic aproape în fiecare dimineață, dar o fac doar pentru că știu că trebuie să urc pe scenă și că sunt plătit pentru asta. Așa că nu trebuie să mă duc la sala de gimnastică ca alții. Fac eu acasă ce pot pentru a mă menține în formă și a putea urca liniștit pe scenă. Dar nu fac o pregătire fizică constantă, mă pregătesc mental pentru că setlistul diferă de la un concert la altul și din punctul acesta de vedere este important să fiu pregătit. Dar nu-mi petrec timpul făcând exerciții fizice, jucând tenis sau alergând, pentru că este de ajuns ceea ce fac pe scenă, fac destulă gimnastică aerobică acolo.
 
Este adevărat că ați refuzat să cântați la Woodstock?
Da. Dar nu aș zice că am refuzat… Am spus doar că „prefer să nu cânt acolo, mulțumesc!” Nu am vrut să fiu asociat cu perioada hippie, iar acela a fost sfârșitul acestei mișcări. Acolo totul se reducea la droguri, vedeai oameni dezbrăcați, iar trupele care au cântat acolo erau toate hippie. Și oricum nu-mi plac festivalurile, așa că a fost ușor pentru mine să spun „nu”. Faptul că nu am cântat la Woodstock a fost o mișcare benefică pentru cariera trupei. Dacă Jethro Tull ar fi cântat acolo am fi rămas în amintirea tuturor ca o „trupă hippie” și am fi avut mult prea devreme prea mult succes. Am fi fost prea buni la Woodstock iar oamenii ne-ar fi remarcat imediat și, sincer, nu eram pregătiți pentru asta. Am avut nevoie de alți 2-3 ani pentru a fi remarcați încetul cu încetul de oameni în America. Am avut nevoie de mai mult timp. Și a fost bine că nu ne-am grăbit spre succes. Noi ne-am bucurat de succes real în America abia după ce am lansat al 4-lea album, de fapt, al 5-lea album, Thick As A Brick. Trecuseră deja 5 ani de când se lansase trupa.
 
 

Ian Anderson la Festivalul Isle Of Wight 1970

Dar ce anume v-a determinat să acceptați să cantați la Festivalul Isle Of Wight?
Păi, avea loc în Marea Britanie și nu era atât de complicat să ne deplasăm până acolo. Și apoi mai era un aspect important: pe afiș erau câteva trupe alături de care mă simțeam confortabil să cant și să fiu asociat cu acestea. Dar din anumite puncte de vedere… mă rog, a fost ok. Nu a fost atât de uriaș… e adevărat că, în ceea ce privește numărul spectatorilor (n.r. – au fost peste 600.000 de oameni) a fost un succes răsunător, dar din punct de vedere cultural nu a avut impactul uriaș pe care l-a avut Woodstock-ul. Festivalul Isle Of Wight s-a încheiat cu multe resentimente, a fost un dezastru economic. Organizatorii au pierdut bani, artiștii nu au fost plătiți, noi nu am fost plătiți pentru acel recital. A fost foarte urât, s-a scris urât, oamenii s-au purtat urât. Din punct de vedere cultural, a fost interesant să participăm la acel festival, dar nu a fost un succes. Și nici din punct de vedere artistic nu a fost un mare succes având în vedere că mulți artiști au fost supărați, festivalul a fost prezentat la nivel de amatori. A fost interesant, dar nu a fost bine. E ca un ardei iute prost, e interesant, dar nu e bun.
 
Este adevărat că ați înregistrat Aqualung într-un studio care fusese inițial o biserică?
Da. A fost o experiență groaznică. Era un studio nou construit de Isle Records din Londra. Ei au decis să transforme o biserică într-un studio de înregistrare. Așa că exista un studio mare care suna absolut teribil, echipamentul era nou, dar nu funcționa cum trebuie. La subsol exista un alt studio, care era mult mai bun, suna mult mai bine, dar din nefericire, Led Zeppelin închiriau acel spațiu mereu (n.r. – acolo au înregistrat albumul Led Zeppelin IV), așa că noi a trebuit să folosim studioul mare din holul bisericii, ceea ce a fost groaznic. A fost foarte greu să facem acel album, nici atmosfera nu a fost extraordinară și nici din punct de vedere tehnic lucrurile nu stăteau bine. Faptul că l-am terminat și că a devenit albumul Jethro Tull cu cel mai mare succes din punct de vedere al vânzărilor, este un adevărat triumf.
 
Jethro Tull a inspirat, într-un fel seria MTV Unplugged, fiind una dintre primele trupe care au cântat live în studio. Vă amintiți acel moment?
Hmm… Da… ei nu se așteptau să cântăm. Noi am adus instrumentele cu noi, și am cântat. Lor le-a plăcut foarte mult, dar să știți că la radio era un lucru obșnuit să cânți live. Cred că noi am făcut prima data asta la televizor, iar lor li s-a părut o idee bună și au decis să continue pe acest drum și au invitat și alți artiști să cânte live. Cred că momentul-cheie a fost când Eric Clapton a făcut un MTV Unplugged, atunci s-a făcut foarte multă publicitate în jurul acestei idei. Dar, desigur, atunci nu a fost vorba despre o cântare ad-hoc, cum am făcut noi, ci a fost ceva organizat cu grijă. Noi am luat doar câteva instrumente și un amplificator mic, exact așa cum obișnuiam să facem când mergeam la emisiuni de radio. Ei nu se așteptau la asta, nu am făcut probe de sunet, pur și simplu am cântat. Deci a fost o simplă cântare live, nu a fost chiar un „MTV Unplugged” în adevăratul sens al cuvântului.
 
Ați lucrat și cu orchestra și aș vrea să vă întreb care este diferența dintre „Orchestral Jethro Tull” și „A Classic Case” pe care l-ați înregistrat cu London Symphony Orchestra?
Nu l-am înregistrat eu. A fost înregistrat de unul dintre foștii membri Jethro Tull, David Palmer. El a obținut un contract cu o casă de producție germană pentru a înregistra un album cu orchestră pe muzica Jethro Tull. După ce a înregistrat „A Classic Case” m-a rugat pe mine să adaug părți cântate la flaut și la chitară acustică. Eu am acceptat și am înregistrat părțile mele, dar eu nu am fost acolo când a înregistrat orchestra. Sincer, cred că este un album plictisitor. Orchestra nu a făcut nimic cu acest album, pur și simplu și-au cântat partiturile și din punctul acesta de vedere este plictisitor pentru că puteau face ceva cu adevărat interesant. Cred că muzica rock și orchestra nu merg prea bine împreună pentru că în momentul în care începi să adaugi bateria și chitara electrică lucrurile iau o turnură urâtă. Se „omoară” unii pe alții, prea multe instrumente se luptă pe aceleași frecvențe pentru atenția spectatorului, așa că trebuie să fii foarte atent când realizezi un astfel de show. Eu am susținut multe concerte live cu orchestră, am și înregistrat albume live cu orchestră, dar cred că aranjamentul, orchestrațiile folosite de mine sunt mai interesante, iar alăturarea orchestrei și a instrumentelor rock a fost făcută cu mai multă atenție. Ceea ce fac astăzi cu orchestra mi se pare ok și îmi place să lucrez cu orchestra, dar trebuie să abordezi diferit orchestrațiile. Eu, poate că nu trebuie să-mi schimb atât de mult părțile, pentru că eu sunt un muzician care cântă acustic, dar dacă iei bateria convențională din rock și o pui lângă orchestră atunci ai toate șansele să creezi o cacofonie muzicală, vei avea un dezastru sonor. Așa că trebuie să fii foarte atent și cânți foarte ușor.
 
 
Regretați că nu ați participat la Gala Premiilor Grammy din 1989 pentru a primi premiul la categoria „Best Hard Rock/Heavy Metal Album” pentru „Crest Of Knave”?
Păi, premiul l-am primit la o categorie inaugurată chiar în acel an: Best Hard Rock/Heavy Metal Album. În mod evident, „Crest Of Knave” nu intra la această categorie. Cred că am fost nominalizați la o categorie pentru că oamenii au acceptat faptul că suntem o trupă care a trecut testul timpului, dar care nu a câștigat până atunci niciun premiu Grammy. Când în sfârșit am primit un Grammy, cred că cei 5.000 de membri ai Academiei Naționale ne-au votat pentru că ne-au considerat 5 băieți drăguți care nu primiseră până atunci un premiu. Nu avea legătură cu categoria sau cu albumul. Casa noastră de producție ne-a spus că nu are sens să facem deplasarea până la Los Angeles pentru că, oricum, Metallica va câștiga. Toți erau de părere că Metallica sunt favoriții din acel an. Așa că nu au vrut să ne plătească drumul, este costisitor să zbori până în Los Angeles și să stai la hotel 3 nopți. Așa că am rămas în studio și am continuat să lucrăm la un album nou. Faptul că ne-au dat nouă premiul a fost o alegere nepopulară. S-a huiduit mult, s-a strigat și mulți oameni au fost supărați, în special fanii Metallica. Cred că dacă m-aș fi dus și m-ar fi huiduit lumea când urcam pe scenă pentru a primi premiul, ar fi fost oarecum amuzant. Dar până la urmă cred că m-aș fi enervat rău și, probabil, este mai bine că nu m-am dus. Cred că mi-aș fi ieșit din minți până la urmă.
 
Dar aveți premiul acasă, l-ați primit?
Da… cred că fiul meu a găsit trofeul acum câțiva ani când făcea curat prin pod. Acum nu știu pe unde este, nici măcar nu este o statuetă drăguță. Este frumos și sunt onorat când câștig premii, mai ales când acestea îmi sunt acordate în urma voturilor unor specialiști în domeniul muzical, le primesc cu bucurie, dar nu simt nevoia să le pun în vitrină acasă și să mă uit mereu la ele. La fel se întâmplă și cu discurile de aur, cred că pe majoritatea le-am donat licitațiilor caritabile, i-am dat și mamei mele și apoi ea le-a dat mai departe altora…  Deci, nici pe acestea nu le mai am. Sincer, nu simt nevoia să-mi reamintesc cine sunt și ce am făcut pentru că atunci când mă trezesc dimineața nu vreau să cobor în living și să privesc discurile de aur, premiile Grammy și altele asemenea atârnate pe pereți, ci vreau să văd doar cafetiera, iar când văd cafetiera tot ce-mi doresc este să am lângă mine flautul și computerul și să-mi continui ziua. (râde) Nu am nevoie de obiecte de excelență, de premii care să-mi mângâie orgoliul. Pot să trăiesc și fără aceste obiecte.
 
În calitate de șef de trupă, credeți că trupele pot funcționa după legile democrației?
Sunt sigur că unele trupe pot funcționa după acest principiu. Dar în practică este greu să fie chiar așa. De obicei există o persoană sau două care au tendința de a domina grupul. În general este vorba despre persoanele mai creative. Nu cred că există o democrație în adevăratul sens al cuvântului. Știu că există trupe precum Yes în care se împart banii în mod egal celor 5 membri atât în ceea ce privește compoziția cât și aparițiile pe scenă. Din punctul meu de vedere, aceasta este o situație neobișnuită, dar pentru ei a funcționat câțiva ani. Oricum este neobișuit pentru că de obicei există o persoană care are o forță dominantă. De regulă, cei care nu sunt o forță dominantă se supără mai târziu pentru că nu câștigă la fel de mulți bani precum cei care compun piesele. Cred că cel mai sănătos este să existe o delimitare clară între membri formației. Pot să fiu ori liderul trupei, ori basistul. Nu aș vrea să fiu la mijloc, să mă lupt pentru un statut egal cu al altuia. Ori fac ceea ce mi se spune și depun tot efortul pentru a face acel lucru cât mai bine, ori sunt șeful și le spun eu altora ce să facă. Având în vedere că sunt născut în zodia Leului și sunt un tip dur, este normal să fiu liderul trupei. Dar trebuie să fii liderul unei echipe și să fii un om care poate aduce un sentiment de egalitate față de oamenii cu care lucrezi. Este important să nu îți dai prea multă importanță. Atunci când călătoresc cu trupa, merg la „economic class” când zbor către România, iar când cobor din avion mă urc în autocarul trupei, stăm la același hotel, avem aceleași camere. Suntem egali, nimeni nu primește tratament special. Dar ei nu sunt plătiți ca mine. Din 1974 eu sunt și managerul trupei, eu finanțez turneele, înregistrările, eu sunt cel care își asumă riscurile financiare, eu îmi asum responsabilitățile creative și economice pentru trupă.
 
În România cine va fi alături de dvs pe scenă?
Cine ajunge joi la aeroport. (Sună un telefon) Hmmm… cred că acesta este următorul meu interviu, așa că mă tem că trebuie să ne luăm rămas bun. Sunt aceiași oameni care cântă alături de mine de 12 ani. (Telefonul sună insistent) Mi-a făcut placere să vorbesc cu tine! Mulțumesc! La revedere!
 
Mulțumesc! La revedere!
 
Interviu realizat şi tradus de Iulia Radu
AUDIO (interviul a fost difuzat în cadrul emisiunii „Psihologul muzical„, Radio România Actualităţi):
http://andreipartos.ro/mike-godoroja-blue-spirit-la-psihologul-muzical-editia-613-28-06-2014-audio/

Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

  1. […] EXCLUSIV – INTERVIU CU IAN ANDERSON (JETHRO TULL) – 16.06.2014 var addedComment = function(response) { //console.log('fbComments: Caught added comment'); //console.log('fbComments: Making AJAX call to update Facebook comment count'); $.post('http://andreipartos.ro/wp-content/plugins/facebook-comments-for-wordpress/facebook-comments-ajax.php', { fn: 'addComment', xid: 'hgPHoozzGWOYnrL_post12368' }, function(resp) { if (resp === 'true') { //console.log('fbComments: Updated and cached Facebook comment count for post with xid=hgPHoozzGWOYnrL_post12368'); } else { //console.log('fbComments: FAILED to update Facebook comment count for post with xid=hgPHoozzGWOYnrL_post12368'); } }); //console.log('fbComments: Making AJAX call to send email notification'); $.post('http://andreipartos.ro/wp-content/plugins/facebook-comments-for-wordpress/facebook-comments-ajax.php', { fn: 'sendNotification', xid: 'hgPHoozzGWOYnrL_post12368', postTitle: 'JETHRO TULL LA SALA PALATULUI DIN BUCUREȘTI (20.06.2014)', postUrl: 'http://andreipartos.ro/jethro-tull-la-sala-palatului-din-bucuresti-20-06-2014/' }, function(resp) { if (resp === 'true') { //console.log('fbComments: Sent email notification'); } else { //console.log('fbComments: FAILED to send email notification'); } }); }; FB.Event.subscribe('comments.add', addedComment); […]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here