Foc de P.A.E. cu Andrei Partoș – episodul 144. Invitat: Ioan Big (4.03.2019)

Ioan Big a fost invitatul lui Andrei Partoș la Foc de P.A.E. Am discutat despre două cărți: „Autobiography” – Morrissey (editura Penguin Classics, 2013) și „La ce-i bun butonul ăsta? (o autobiografie)” – Bruce Dickinson (editura CSER, 2018). 

Video:

Comentarii despre cartea lui Bruce Dickinson:

Niko Anghel Am început să citesc cartea lui Bruce Dickinson. Mai am, dar primul lucru care m-a izbit a fost că este fan Van Der Graaf Generator și Peter Hammill. Îi menționează de mai multe ori.
Începutul sunt anii de școală și exact ca-n cazul lui Morrissey nu sunt ani frumoși. Dacă Morrissey a reușit într-o oarecare măsură să evite bătăile din școală (a luat mai mult de la profesori), Bruce Dickinson a suferit din plin din urma bullyingului. Am observat că acest subiect este abordat de foarte mulți artiști și britanici și americani. Nu știu cum era la școală în România în acei ani, nu știu dacă elevii mai mari obișnuiau să îi bată sau să-i umilească pe cei mai mici, nu știu cum se purtau profesorii… Dar, sincer, eu credeam că astăzi e greu. Eu mă plâng că mie mi-e greu. Dar sincer n-aș fi fost în stare să supraviețuiesc acelor ani de școală. Nu mă mai miră că unii au făcut depresii sau că și-au luat viața sau că și-au ratat viața.
Deocamdată, atât.

Marius Tănase Chiar mă gândeam când va reacționa Niko Anghel la ceea ce scrie Bruce Dickinson despre Peter Hammill. 🙂
M-a tulburat și pe mine povestea anilor de școală. Era foarte multă violență și din partea profesorilor și din partea celorlalți elevi. Mă contrariază faptul că și Dickinson, și Morrissey, și alți artiști ale căror biografii le-am citit, par că înfruntă singuri problemele de la școală. Foarte rar mama lui Morrissey este chemată la școală, iar în ceea ce-l privește pe Bruce doar bunicul lui l-a învățat cum să se apere când avea 4 ani. Deci l-a învățat să se apere, nu s-a dus la școală să încerce să schimbe ceva. Mi-e foarte greu să înțeleg asta pentru că… astăzi părinții îl și bat pe profesor dacă se uită necorespunzător la elev.

Alain George Lion Ce mișto descrie albumul VDGG! 🙂

Teddy Chris Thudy Cartea m-a prins, mi-a placut, dar la final am ramas cu un sentiment de gol. As fi vrut sa aflu mai multe despre el, despre ce inseamna sa fii frontman intr-o trupa de top, despre intalnirea cu alti artisti. Toate povestile despre zboruri, brevete, avioane m-au plictisit pana la urma. Pune prea mult accent pe partea asta.

Iulia Radu Am terminat de citit cartea. Scriu câteva impresii la cald și sper să aflăm și opiniile voastre după ce o citiți.
Spre deosebire de Morrissey, de Bruce Dickinson și de Iron Maiden îmi place. I-am văzut live de 4 ori și m-aș duce din nou și din nou. Este genul acela de concert de care pur și simplu nu mă satur. M-am bucurat mult când am aflat că a fost tradusă și în limba română. Abia așteptam să o citesc. Am dovorat cartea până pe la jumătate, apoi mi-a mai pierit din entuziasm. Ca fan al trupei Iron Maiden îmi doream să aflu cum a devenit Bruce Dickinson unul dintre cei mai buni frontmani din toate timpurile. Îmi doream, în mod evident să aflu mai multe despre o trupă cu o carieră ofertantă, una din trupele de metal cu cea mai bună mașinărie de PR. Din păcate, Bruce Dickinson îmi lasă impresia că expediază cariera muzicală. Momentul în care pleacă din trupă este amintit aproape în treacăt, la fel și revenirea lui. Nici despre relațiile cu ceilalți membri nu spune prea multe. În afară de câteva mici hârjoneli cu Steve Harris, la început, nu spune mare lucru.
Pune mult accent pe cariera de pilot. De altfel, de aceea m-a și pierdut puțin. Sunt foarte multe detalii tehnice (cum funcționează motoarele, modele de avioane, probleme tehnice în zbor)….
Citind cartea, am impresia că se consideră mai degrabă pilot decât artist. Noroc că știu că într-un interviu recent a declarat că se consideră entertainer în primul rând.
Un aspect pe care l-am reținut și-l consider important este faptul că scrima l-a ajutat mult. Am înțeles cât de important este sportul în viața unui om. Bruce Dickinson a practicat acest sport oriunde se afla (căuta club de scrimă și se ducea acolo), ba chiar și-a luat în turnee un partener alături de care să se antreneze. Deși am înțeles că acest sport înseamnă mult pentru el, nu punctează foarte clar în carte momentele în care a câștigat medalii la juniori sau campionatele la care a participat, nici măcar momentului de început nu-i acordă o importanță prea mare.
Sigur că mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre viața lui Bruce (muzică, pilotaj, sport, familie – are trei băieți, a fost căsătorit de două ori). Toate aceste experiențe și-au pus amprenta pe el și l-au format pe omul de astăzi.
Deocamdată atât.

Lala Popescu Tarziu in noapte am terminat si eu cartea lui Dickinson. Nu am citit comentariile anterioare pentru ca nu am vrut sa fiu influentata de ele, asa ca imi cer scuze daca repet ce s-a mai spus . Singurul termen de comparatie pe care l-am avut cand am inceput sa citesc acesta carte a fost Keith Richards (nu am citit cartea lui Clapton), si ce diferenta intre ele! Daca la Keith nu am putut sa las cartea din mana, pe aceasta m-am chinuit sa o termin. E o carte prea „curata”, si nu ma refer aici la lipsa exceselor de tot felul din biografia lui Keith, ci la intentia clara a autorului de a nu lasa sa se vada prea mult din el. In prima jumatate, cu cateva exceptii rare, lipsesc muzica si pasiunea, sau eu nu am reusit sa le gasesc. Mi-a fost greu sa fac legatura intre artistul exploziv de pe scena si persoana care ne vorbeste mai mult despre costume si scenografie decat despre trairile sale. Ma bucur totusi ca am insistat sa o termin pentru ca in a doua jumatate, incepand cu capitolele despre cariera solo si pana la final, reintoarcerea la Iron Maiden, pilotaj si problemele de sanatate, a aratat ceva mai mult din el. Au fost capitolele mele preferate. M-a uimit faptul ca a spus, in momentul in care a vrut sa-si faca o alta trupa, ca nu cunostea si alti muzicieni (alta diferenta enorma fata de Keith Richards). Dar, chiar daca l-am vazut rar pe muzicianul Bruce, am cunoscut un adevarat „Renaissance man” (stiu ca analogia este fortata, dar comparatia mi-a venit in minte cand citeam cartea si nu pot sa scap de ea). Ma bucur ca am citit-o pana la capat, pentru ca este impresionant ce a reusit omul asta sa faca. Drept concluzie, daca nu eram educata de mica sa citesc pana la capat si sa incerc sa inteleg de ce oamenii recomanda o carte, acest comentariu nu exista. Dupa cum zice si Bruce Dickinson : ceea ce faci si deprinzi in copilarie te urmareste toata viata. De astazi incep sa citesc Morrissey!

Boogie Jay Dear Bruce,
Fuck you!
Sunt fan Maiden asa cum Patricia e fan Morrissey. Am fost furios cand am terminat cartea. Tanjesc sa stiu mai multe despre Maiden. Tanjesc sa stiu perspectiva solistului despre acest grup. Bruce nu da nimic din el. Spune in treacat ca la un moment dat erau tensiuni, care era presiune pe grup… CINE punea presiune? DE CE erau tensiuni? Nu zice.
Cand a decis sa plece din trupa, zice ca i-a zis managerului care a anuntat grupul si ca nu stie ce au zis ceilalti. Cum nu stie? A scris presa pagini intregi. La finalul cartii, m-am intrebat daca Bruce a schimbat vreodata vreo vorba cu Dave Murray?! Sa nu spui tu nimic despre relatia cu ceilalti colegi, este dezamagitor. OK, esti pilot, te dai cu toate avioanele dar… Ii inteleg pasiunea, dar am ramas cu impresia ca turneele Maiden au fost in pauzele de zbor.
Bruce nu e un oarecare in trupa asta. E implicat in procesul creativ. Nu am aflat mai nimic. Povesteste la inceput ca statea mult timp la biblioteca, dar nu spune mare lucru despre cartile care l-au marcat. In afara de William Blake, despre care vorbeste mai pe larg.
Vorba Lalei Lala Popescu… nu e clar de unde dorinta de a fi solist. Nu reiese ca in copilarie muzica ar fi fost vreo pasiune.
Daca tot nu voia sa zica mare lucru, mai bine o lasa balta.
Desigur, asta nu inseamna ca nu-mi mai place Maiden si Bruce Dickinson, dar aveam nevoie sa ma racoresc.

Lala Popescu Cea mai faina reactie: Frustrarea unui fan adevarat!

Teddy Chris Thudy O sa incep cu Postfata cartii care m-a deranjat. E penibil sa spui ca nu te-ai referit la aspecte care tin de viata privata si de trupa pentru ca ar fi iesit o carte de 800 de pagini pe care n-ar fi citit-o nimeni. Parca isi subestimeaza fanii si asta ma enerveaza la culme.
Sigur ca ma asteptam la mai mult despre Iron Maiden. Asa a intrat Bruce Dickinson in viata mea. Nu m-a plimbat cu avionul si nu m-a batut la scrima. Mi-a schimbat viata cantand. Asa cum zicea si Iulia am ramas cu impresia ca a expediat fix capitolul din viata lui care ma interesa cel mai mult.
Cand Nikki Sixx spune public ca s-a culcat cu sotia ta, si tu alegi sa taci e aiurea. Nu ma asteptam sa faca Bruce vreo dezvaluire, dar speram sa gasesc in aceasta carte opinia lui despre lucrurile care au legatura directa cu el si care au fost dezbatute in presa.

Tiberiu Popescu Am citit. Mi-a plăcut, dar am rămas cu un sentiment de neterminat. Normal că mi-aș fi dorit să știu mai multe despre Iron Maiden, despre cum l-a transformat pe el faptul că a venit în trupă. M-au impresionat anii de școală, bullyingul căruia a trebuit să îi facă față, relația ciudată cu părinții, faptul că s-a mutat de la o școală la alta, că a stat la internat (dar mai ales că și-a dorit să meargă la internat ca să nu mai stea cu părinții). M-a impresionat să citesc despre concertul de la Sarajevo, din timpul războiului. Este tulburător ce am citit.
I-am citit cartea, dar acum că trag linie, nu pot să zic că-l cunosc mai bine pe Bruce Dickinson. Cel din carte nu seamănă cu cel de pe scenă. Și să vă spun drept, eu mă simt mai aproape de cel de pe scenă.

Anca Didi Sorescu Cum spunea și Lala Popescu m-a șocat faptul că Bruce spune în carte că nu cunoștea alți muzicieni, în momentul în care a vrut să își facă o trupă nouă. WTF?! A trăit sub o piatră? Pe la începutul cărții menționează de mai multe ori trupa Van Der Graaf Generator și pe Peter Hammill. Oare l-o fi întâlnit vreodată pe Peter? Nu l-a marcat în niciun fel întâlnirea? Tot în carte spune că îi plăcea Jethro Tull. Am văzut pe YouTube că a cântat cu Ian Anderson. Nu l-a impresionat întâlnirea cu idolul? Sau poate l-a dezamăgit. Știu că e fan Ronnie James Dio, dar mi s-a părut că a acceptat cu mare ușurință când managerul i-a zis că nu îl vrea pe Ronnie în proiectul cu cei trei tenori, preferându-l pe Geoff Tate. Din carte nu reiese că Bruce ar fi încercat măcar să-l convingă pe manager să insiste, să ajungă la o înțelegere cu Wendy Dio… Cartea mi-a lăsat impresia că a fost scrisă pe repede înainte și sentimentul acesta nu-mi place deloc. N-a fost o lectură ușoară. Din păcate!

Patricia Montero Mi-a lasat impresia ca a fost scrisa pe repede inainte. M-am chinuit sa o termin. M-au impresionat anii de scoala, acolo l-am simtit implicat, am vazut emotie in randurile lui.
Citind cartea mi s-a parut ca el nu se plaseaza in familia Maiden. Parca nu face parte din colectiv…. e ciudat….

Viky Tuca Acu ca am citit cartea, cred ca pot spune ca eu cand o sa fiu mare vreau sa ma fac pilot de avioane. Lasand gluma.
Eu cred ca pe Bruce muzica mai mult l-a impiedicat. E clar ca el voia sa fie pilot.
Mi-a placut pasiunea pe care o pune in randurile despre experientele de zbor, dar ca fan Maiden, cartea e o dezamagire.

 

Comentarii despre cartea lui Morrissey:

Iulia Radu Încep prin a vă mulțumi pentru comentarii și share-uri la vlogul despre biografiile artiștilor. Episodul de ieri a trecut de 4.200 de vizualizări, fapt care arată că există interes pentru așa ceva. După cum ați aflat din vlogul de astăzi, pe 28 februarie vom vorbi despre alte două cărți: Bruce Dickinson – „La ce-i bun butonul ăsta? (o autobiografie)” și Morrissey – „Autobiography”. Din dorința de a genera o dezbatere, vă provoc să scrieți aici impresiile voastre, pe măsură ce citiți cărțile, să postați interviuri sau documentare care pot completa informațiile din cărți. Vă rog să nu le postați sec, ci să spuneți ce anume v-a atras atenția la materialul respectiv.
Am să încep eu. Cum încă nu am terminat cartea lui Bruce Dickinson, am să mă refer deocamdată la Morrissey.
Subliniez de la bun început un aspect important: nu-mi place în mod deosebit muzica cântată de Morrissey, nu mă omor nici după modul în care interpretează cântecele și nici după vocea lui. Îmi place albumul World Peace Is None Of Your Business din 2014, îmi plac câteva piese mai vechi din perioada lui solo, doar câteva piese The Smiths s-au lipit (cu greu) de mine. Când am fost la concertul lui, primele trei piese mi s-au părut pur și simplu zgomotoase. N-am înțeles nimic, ba chiar intrasem în panică. Mi-era teamă că nu voi știi ce să scriu despre acel eveniment (fapt grav pentru că noi eram parteneri media – aveam chiar și sigla pe afiș). Așadar, muzical suntem în lumi diferite.
Ce anume m-a apropiat de Morrissey? Păi, am să revin la concertul de la București. După șocul primelor trei piese, am căutat cu disperare ceva de care să mă agăț, despre care să pot să scriu în cronică. Era clar că muzica nu mă atrăgea deloc, așa că am început să mă concentrez pe texte, pe ceea ce spune omul. Mărturisesc că este singurul concert de la care am plecat gândindu-mă la VIAȚĂ, la toate aspectele care țin de viața de zi cu zi (de la problemele social-politice până la cele care țin de mediul înconjurător, la soarta animalelor, dragoste, moarte). De regulă, când plec de la un concert fie fredonez un cântec în minte, fie comentez aspecte legate de organizare, fie mă gândesc la artistul/trupa care a fost pe scenă. Efectul pe care l-a avut asupra mea concertul lui Morrissey a fost absolut neașteptat: m-a făcut să vreau să fiu mai atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. Chiar și acum când îmi amintesc drumul spre casă după concert, mi se pare totul atât de fascinant. Niciodată n-am plecat de la un concert atât de bulversată, atât de contrariată. N-am crezut niciodată că un simplu concert poate trezi într-un om atâtea întrebări, că-i poate oferi o nouă perspectivă asupra vieții în general.
Am citit autobiografia lui Morrissey în ianuarie 2016 (am primit-o cadou de ziua mea și le mulțumesc încă o dată prietenilor care mi-au dăruit-o). Am citit-o în două zile. E genul de carte pe care nu o lași din mână. Îmi place foarte mult cum scrie, mi se pare că o face foarte natural, aproape fără să depună vreun efort. Mi-aș dori să scriu la fel de bine.
Mi-a plăcut că descrie amănunțit viața în Manchester din anii 60-70. M-am regăsit în unele pasaje (povestește că era pasionat de muzică de mic, urmărea toate emisiunile de radio și TV, se uita la Eurovision și își nota clasamentele, trimitea scrisori la ziare care se ocupau de muzică – pe toate acestea le-am făcut și eu când eram mică).
Unul dintre cele mai intense capitole din carte este cel dedicat fostului baterist al trupei The Smiths, Mike Joyce, care i-a dat în judecată pe Morrissey și pe Johnny Marr (chitaristul grupului) cerându-le un milion de lire daune. Joyce se simțea furat, înșelat pentru că procentele din drepturile de autor erau: câte 40% pentru Morrissey și Marr și câte 10% pentru Mike Joyce și Andy Rourke (basist). În fața judecătorului Joyce a susținut că el a crezut, a presupus că banii vor fi împărțiți în mod egal (25% pentru fiecare). Deși Joyce i-a dat în judecată pe Morrissey și Marr, în presa vremii apărea aproape în exclusivitate doar numele lui Morrissey. Marr nu a colaborat cu el în pregătirea apărării, iar Morrissey spune în carte, pe un ton amar, că a preferat „să fie prieten cu toată lumea și de fapt cu nimeni”. Deși pledoaria lui Joyce s-a bazat doar pe presupuneri, fără să aducă dovezi clare, acesta a câștigat procesul. Toată experiența aceasta l-a marcat profund pe Morrissey care explică foarte clar că doar Johnny Marr compunea piese, iar el scria textele. În ceea ce privește artwork-ul copertelor și tricourilor și tuturor obiectelor de merchendise (Joyce a încercat în instanță să scoată bani și de acolo), Morrissey spune că niciunul dintre colegii lui (nici măcar Johnny Marr) nu au fost interesați de artwork. Doar Morrissey a ales imaginile.
Povestește despre pasiunea lui față de muzica unor artiști/trupe precum Rita Pavone, Sandie Show (care a fost o dezamăgire mai târziu), The New York Dolls (pe care i-a ajutat să facă un concert aniversar care i-a reunit pe membri grupului, e drept că subliniază și faptul că nu a primit nici măcar un cuvânt de mulțumire de la ei), despre admirația pe care a avut-o față de David Bowie dar și despre modul în care a rupt legătura cu el.
Sper că, pentru început v-am spus suficient de mult pentru a vă stârni curiozitatea și a vă determina să citiți și să comentați.

Patricia Montero Eu recitesc această carte periodic. Să nu vă așteptați să găsiți cancanuri acolo. Morrissey nu a lăsat niciodată pe nimeni să pătrundă în viața lui privată. În interviuri a refuzat să comenteze, așa că presa a dezbătut pe larg subiectul ambiguității lui sexuale bazându-se doar pe zvonuri. În carte, Mozza sau Moz (așa i se spune) se referă la trei relații, fără să dea amănunte. Aflăm că a avut o relație de 2 doi ani cu Jake, există o referire vagă la o relație cu un italian (fără să spună cât timp) și o relație cu femeie (cu care chiar a discutat despre posibilitatea de a avea un copil – au renunțat după tragedia din 2001 considerând că lumea aceasta nu e un loc sigur pentru un copil).
Citind această carte, cred că Morrissey este un om sincer, sensibil, care-și cunoaște valoarea și suferă pentru că nu este apreciat așa cum ar merita. În carte povestește amănunțit despre lansarea single-urilor (din timpul Smiths și din perioada solo) și se vede că era frustrat pentru că nu ajungea pe locul 1 în topuri. Nu-l mulțumea locul 2. Este într-o luptă permanentă cu sistemul, cu industria muzicală. Nu poate să înțeleagă de ce, deși face tot ce i se cere, nu ajunge pe primul loc. Procesul cu New Musical Express este descris în amănunt. A dat în judecată revista pentru că l-au numit „rasist” și i-au răstălmăcit vorbele după ce le-a acordat un interviu. Morrissey a câștigat procesul, dar „ștampila” aceasta o poartă și în prezent.
M-a marcat capitolul în care vorbește despre anii de școală. Este catolic și a mers la o școală catolică. Brutalitatea profesorilor este înfiorătoare, sistemul școlar este groaznic. Multe nu s-au schimbat. M-a șocat evocarea momentului în care un profesor a intrat la vestiarul băieților, când aceștia se schimbau și l-a privit insistent pe Morrissey.
Relația cu presa cred că merită discutată și am să revin cu un mesaj pe acest subiect.

Boogie Jay Patricia Montero – „Morrissey este un artist care-și cunoaște valoarea”. Este o linie foarte subțire între „îmi cunosc valoarea și vreau să fiu apreciat” și dorința de a fi pe primul loc, de a fi văzut… Morrissey are un ego supradimensionat.

Patricia Montero Boogie Jay… este ilegal să vrei să fii pe primul loc? Cred că orice artist își dorește să ajungă la un număr cât mai mare de oameni. Când îi aud pe unii spunând că ei fac artă și nu-i interesează dacă au public numeros sau nu, ridic puțin sprânceana.E o ipocrizie. E normal să vrei ca arta ta să ajungă la cât mai multă lume, așa e bine să fie! În muzică asta înseamnă un loc cât mai sus în clasament. Da, este egocentrat, dar asta nu-i stirbeste din talent. Atenție! Morrissey nu este pe prima pagină a ziarelor pentru cancanuri. Vrea să fie văzut și auzit, dar nu cu orice preț. El ajunge în centrul atenției pentru că își exprimă opinia despre industria muzicală, despre probleme social politice, despre drepturile animalelor, despre monarhie…. nu a fost niciodată pe prima pagină pentru că s-a îmbătat în vreun bar și a făcut scandal, sau pentru că a fost văzut cu nu-știu-cine… mie mi se pare mare lucru să stârnești interes vorbind despre subiecte atât de sensibile și de importante.

Alain George Lion Fascinantă este și relația lui cu fanii. Sunt foarte mulți oameni care călătoresc prin lume ca să-l vadă. Înainte să înceapă un concert, fanii îi cântă numele ca pe stadion, atmosfera este de vis. Există multe site-uri create de fanii lui, în care suntdocumentate toate referințele literare făcute de artist în textele lui, în interviuri. Aveți mai jos doar un exemplu, dar mai sunt multe altele asemenea. Câți artiști au reușit să își determine fanii la astfel de eforturi? Morrissey este pasionat de filme, în special de cele vechi, din anii 40-50-60… În timpul concertelor afișează imaginea unui actor din vechea gardă și a doua zi fanii postează câte un film cu actorul respectiv și îl comentează. A declarat într-un interviu că aproape în permanență citește vreo 5 cărți deodată. A făcut de multe ori recomandări. Asta mi se pare fabulos. A reușit să creeze în jurul lui o comunitate de fani, foarte uniți, foarte loiali care sunt dispuși să îl urmeze orbește oriunde, care devorează literatură și filme, care iubește muzica și îl iubește extraordinar de mult pe el, în ciuda tuturor eforturilor depuse de presă de a-l denigra. Ceea ce admir foarte mult la Morrissey este că își asumă tot ceea ce spune și o face argumentat. Spre deosebire de jurnaliști care tot ce pot spune despre el este „rasistule”, „ești prost” fără să aducă vreun contra-argument.
Mi-ar plăcea să văd că există un alt artist care să-și incite publicul la lectură, la documentare, la căutare, la vizionare de filme… Dar nu văd niciunul. Măcar pentru asta ar trebui să-l prețuim pe Morrissey.
Aveți aici link-ul despre care v-am vorbit.
http://www.passionsjustlikemine.com/influence-liter.htm

Boogie Jay Mai am puțin și termin cartea, trebuie să recitesc niște pasaje, apoi voi reveni cu impresii.

Niko Anghel Eu sunt în curs de citire a cărții lui. Mai am puțin și termin, apoi mă ocup de Bruce.
Despre Morrissey: Am un prieten care e mare fan. De la el am aflat despre un site unde sunt strânse toate filmele la care s-a referit artistul în interviuri, în programele de turneu, pe site-ul unde mai posta mesaje. Sunt 91 de filme în această listă. Prietenul meu le-a văzut pe toate. Este în stare să le povestească pe toate. Mi se pare wow. Simplul fapt că sunt oameni care stau și citesc toate interviurile și caută astfel de referințe și citesc și fac analogii, spun de unde a fost inspirat un vers sau un titlu al unei piese (dacă vă uitați pe link-ul postat de Alain George Lion veți vedea). Asta e muncă, nu glumă!
https://mubi.com/lists/under-the-influence-with-morrissey

Anca Didi Sorescu Acum citesc cartea. Felul în care vorbește despre depresie (un câine negru care nu îl părăsește niciodată, chiar atunci când nu-i în raza vizuală, îi simte prezența undeva în spate) e tare. Nu știam că a fost depresiv de mic, de când era copil, că a luat tratament (pastile)… Cred că depresia este un subiect foarte important. Anul trecut, au apărut în presa de mainstream mai multe articole în care Morrissey era pus la zid pentru că spusese într-un interviu că „lumea nu trebuie să uite că Hitler era de stânga”. L-au taxat pentru asta. Cu câțiva ani în urmă, Robert Smith de la The Cure spusese că „Morrissey este atât de depresiv încât dacă nu se sinucide, o să își ia viața el”. Mi se pare o declarație atât de răutăcioasă și atât de gravă! Cu toate astea nimeni din presa vremii nu a taxat-o, ba chiar și astăzi este citată de jurnaliștii de la The Guardian, The Independent atunci când vor să facă mișto de Morrissey. Pur și simplu nu înțeleg, nu pot să râd la o astfel de glumă… Ba chiar m-a enervat, m-a dezamăgit Robert Smith.

Teddy Chris Thudy Muzical vorbind, nu-mi place. Ba chiar ma enerveaza. Cand ii aud pe britanici vorbind despre geniul lui Johnny Marr imi vine sa rad in hohote. Daca ala e geniu, Blackmore ce e?!
In fine, nu se considera muzician, spune ca e „non-musician” dar ca are idei clare despre cum trebuie sa sune piesa in varianta finala pentru a sublinia mesajul. Deci daca suna prost, e vina lui, asa a vrut. Cum sunt compuse piesele? Muzicienii lui ii trimit linia melodica, el face versurile apoi se vad la studio cu producatorul si se naste albumul. Asa era si la Smiths. Unul dintre chitaristii cu care a lucrat spunea ca era socat cand se vedeau la studio si cantau prima data piesele pentru ca Morrissey pune strofa acolo unde compozitorul se gandea ca o sa puna refrenul.
In carte spune ca industria nu a stiut ce sa faca cu el, nu era Alice Cooper ca sa poata fi incadrat undeva. Presa a interpretat-o ca pe o lipsa de respect fata de Alice. Mie nu mi s-a parut asa. Cred ca asta il roade si acum: faptul ca n-a gasit in industrie un partener real.

Simona Marin Ma bucur ca facem acest cenaclu. Am citit cartea lui Morrissey acum 2 ani. A fost o lectura placuta. Un baiat care iubeste muzica, este obsedat de muzica si de film si lectura. S-a refugiat in muzica si in carti. A inceput sa mearga singur la concerte de la 12 ani. Mama lui era bibliotecara. Mi-a ramas in minte ca a spus ca s-a nascut la biblioteca, la sectia criminalistica. :))
Tot ce spune despre anii de scoala te loveste. Sintetizeaza foarte bine starile, emotiile, atmosfera din scoli…. spune ca nu era de obicei tinta batausilor, desi i se mai intampla. A fost in echipa de atletism a scolii. De unde deduc ca a stiut de mic ce trebuie sa faca pentru a scapa de probleme sau pentru a trece neobservat. E o lectie de viata.
Nu-mi place muzica lui, dar imi plac textele si in 90% din cazuri sunt de acord cu ceea ce spune. Mi-e foarte greu sa inteleg campania de denigrare pe care o duce presa impotriva lui de 20 de ani.

Tiberiu Popescu Cartea se citește ușor, chiar dacă nu-ți place artistul. E ca un roman, te poți identifica cu unele situații. După ce am mai citit-o, m-am mai liniștit. Mi-a dat curaj. Este o dovadă că și tocilarii, introvertiții pot să ajungă figuri marcante, pot să stăpânească scena și să cucerească publicul. Am mai realizat că în alte țări și în alte timpuri sistemul școlar era și mai nașpa, că profesorii erau mult mai agresivi decât acum. M-am bucurat că n-am prins acele vremuri. Nu cred că le-aș fi făcut față. M-a surprins că bullyingul exista încă de atunci. Eu credeam că acest fenomen a apărut prin anii 90…Mi-a rămas în minte partea în care a spus că el nu prea era ținta bătăușilor în școală, i s-a întâmplat doar de câteva ori, dar era martor la agresiuni zilnice asupra copiilor mai mici. Trebuie să fi fost groaznic să fii nevoit să te duci zilnic la școală cu frica-n sân. Să te temi în permanență, fie de profi, fie de colegii mai mari.
Mi-a atras atenția și modul în care este descrisă familia (are multe rude). Pe tatăl lui îl descrie ca fiind un bărbat bine făcut, fire sportivă, despre mama lui spune că era și este în continuare o femeie foarte frumoasă, distinsă. Nu provine dintr-o familie bogată, e pătura de mijloc, sunt irlandezi care au emigrat în Manchester. Dar ce m-a șocat este că tatăl lui se implica doar atunci când era nevoie de forță fizică (ca să-și apere familia, adică era cu pumnii pregătiți), în rest se ducea la muncă, la pub și… mai spune că l-a dus la un meci de fotbal la un moment dat… În schimb, mama era cea care se ocupa de casă, de masă, de îngrijirea celor doi copilași (are o soră mai mare), se ducea și la serviciu. Până în momentul în care părinții au decis să divorțeze, nu existau certuri în familia lor. Dar este atât de diferit față de ceea ce înțeleg eu prin familie (ambiii părinți implicați în educație, viața de familie), încât mi-e aproape imposibil să pricep ce făcea tatăl lui în afară de a merge la muncă și la pub….
În fine, sunt multe aspecte care merită să fie punctate. Chiar e o carte care merită citită. Muzica tot nu-mi place.

Viky Tuca Faptul că am citit cartea mi-a oferit o altă perspectivă asupra lui Morrissey. Din presă, reiese că-i un idiot cu gura mare care vrea să fie băgat în seamă și care spune lucruri revoltătoare, provocatoare. Dacă punem într-un word toate titlurile printate despre el, aproape 70% conțin „Bigmouth strikes again” (care-i titlul unei piese The Smiths). Mă intrigă faptul că deși nu a dat atât de multe interviuri (comparativ cu alte vedete), presa se agață de orice spune. Are un site un publică opinii pe diverse teme. Orice spune acolo este preluat de presa mare și pus la zid. Orice spune în concerte se transformă în titlu de ziar. E clar că îi place să apară în presă, dar nu înțeleg de ce jurnaliștii nu pot să îl ignore sau să îl contrazică folosind argumente. În afară de faptul că îl fac rasist, antisemit sau zionist, fascist, jurnaliștii nu sunt în stare să spună altceva.
Eu sunt convinsă că Morrissey este foarte preocupat de tot ce se scrie despre el, chiar dacă nu o recunoaște.
Revin la carte. Citind-o mi-am dat seama că nu-i chiar un idiot. Sigur, are un ego umflat. Evident, îi place să fie în centru atenției. Dar, spre deosebire de presă, el își susține punctele de vedere cu argumente. Și de multe ori, ce spune el are substanță. Când îi citesc opinia despre un subiect, nu mă simt obligată să îi dau dreptate, nu simt că sunt dirijată înspre o anumită concluzie. Cred că marele merit al lui Morrissey este că te provoacă să te gândești mai atent la subiectul respectiv, îți oferă o altă perspectivă. Cred că asta lipsește din presa de azi. Mai nou jurnaliștii pun ștampile: ești fascist, rasist, prost, etc.
Relația lui cu presa este foarte întortocheată. Nu înțeleg încăpățânarea jurnaliștilor de a-l denigra cu orice preț, nu pot să înțeleg de ce atunci când sunt publicate cronici de disc apar în text citate din interviurile lui (că a zis că Hitler e de stânga, că a zis despre chinezi că sunt o subspecie, etc). Ce rost au astea în cronici de disc? Nu înțeleg de ce Der Spiegel i-a răstălmăcit vorbele atât de mult după ce le-a dat un interviu în exclusivitate (pentru a face acest interviu au trimis un reporter la Los Angeles). Nu înțeleg de ce instituții media cu pretenții (BBC, The Guardian, The Independent, The Telegraph) au folosit Google Translate pentru a traduce din limba germană și l-au ponegrit în baza unei traduceri proaste. După o lună Der Spiegel a publicat înregistrarea și când a fost clar pentru toată lumea că nu spusese nimic rasist, nicio publicație nu și-a cerut scuze.
Din carte reiese că Morrissey este un observator atent al lumii, un om care spune și bune și idioțenii deopotrivă, dar nimic nu justifică agresivitatea presei față de el.

Iulia Radu Despre relația cu presa se pot spune multe. Nici eu nu înțeleg unele lucruri. Din punctul meu de vedere, Morrissey a înțeles de multă vreme (cam de la început) că trăim într-o societate poluată fonic, e mult zgomot în jurul nostru, nu ne mai ascultăm unii pe alții, nu mai există dezbatere pe bune, țipîm, ne strigăm gândurile în gura mare fără să ne pese de nimic altceva. Singurul mod de a te face auzit într-o astfel de societate este să spui lucrurile într-un mod care să-i șocheze pe cei din jur. Faza cu chinezii este de acum vreo 20 de ani. În tot acest timp a fost citată aproape în toate articolele publicate despre el. De la ce a pornit? A fost întrebat într-un interviu ce părere are despre modul în care sunt respectate sau nu drepturile animalelor în China (se știe că acolo câinii și pisicile sunt jupuite de vii pentru că ei cred că astfel carnea este mai fragedă). Morrissey a spus că „având în vedere că există astfel de practici, nu poți decât să te gândești că acești oameni sunt de fapt o subspecie”. Eu nu zic că e bine că a ales să se exprime așa, dar pot să înțeleg de ce a făcut-o: a vrut să stârnească valuri și să nu treacă neobservată declarația, să se vorbească despre subiect. Și i-a cam ieșit, dacă de 20 de ani acest citat apare constant în articole. Presa l-a făcut rasist. Eu nu cred că este. Mie mi se pare grav că în 2019 există încă obiceiuri barbare, că există oameni care jupoaie animale de vii în China, că există oameni care omoară sute de balene în fiecare vară în Insulele Feroe în numele unui ritual care datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Dacă eu gândesc mult mai rău despre astfel de oameni, dar aleg să nu o spun, mă face mai puțin rasistă în ochii presei? Eu am înțeles ce a vrut să spună Morrissey atunci, am înțeles semnalul de alarmă. Nu sunt neapărat de acord cu acest mod brutal de a te exprima, dar îl pot înțelege în contextul actual.
Faza cu Der Spiegel e foarte stranie. Morrissey este sub contract cu o casă de discuri germană. Casa de discuri a aranjat interviul, a dus reporterul la Los Angeles, apoi, după publicarea materialului a tăcut mâlc. Deși era clar că presa a preluat o informație greșită, casa de discuri nu a avut nicio poziție. Morrissey a publicat un mesaj video pe canalul de Youtube al nepotului lui pentru a încerca să clarifice lucrurile și pentru a cere ziarului german să publice înregistrarea audio integrală a interviului. Lipsa de reacție a casei de discuri este foarte dubioasă. Dacă subiectele n-ar fi fost atât de importante (imigranți, Brexit), aș fi putut să cred că au provocat intenționat acest scandal. Pentru că știu că Morrissey adoră să fie în centrul atenției, iar postura de victimă i se potrivește perfect.

Viky Tuca Am uitat sa spun: mie imi place muzica lui. Mereu am zis ca punkul asa ar trebui sa fie. Cu atitudine, cu versuri bune. In carte el zice mereu ca se considera solist pop. O zice in sensul ca vrea sa aiba popularitatea specifica acestui gen. Faptul ca a adus atitudinea punk-rock in pop e de apreciat.
In ceea ce priveste presa si declaratiile lui, sunt de acord cu tine, Iulia.

Boogie Jay Gata! Am citit-o! Ok. Mi-a placut. Am si ras la niste pasaje. Are simtul umorului (recunosc ca nu ma asteptam).
Descrierea procesului cu tobosarul este tulburatoare. Se vede ca l-a afectat si ca il racaie in continuare. Faptul ca Johnny Marr nu a fost alaturi de el, desi amandoi erau dati in judecata, deci inculpati, arata ca e lipsit de caracter.
Cred ca a trait toate luptele si dramele din industria muzicala la intensitate maxima. Ma mir ca a rezistat psihic pana acum.
Anii de scoala sunt inspaimantatori. Dar sunt unele momente in care m-am regasit. Si eu m-am simtit de multe ori incorsetat, legat de maini si de picioare la scoala. Parca imi exprima unele trairi. Parca era in capul meu….

Niko Anghel Da! E foarte tare să vezi industria muzicală, relația artist – industrie prin ochii lui Morrissey. Este o confirmare a tuturor lucrurilor pe care le intuiam până în acest moment…

Marius Tănase Mi-a plăcut cartea. Recunosc. Faza cu procesul este intensă. Cred că Morrissey a fost nedreptățit și asta l-a marcat profund. Citeam un interviu da după 10 de ani de la acel proces, iar când jurnalistul l-a întrebat despre relația cu Mike Joyce și despre acel proces, parcă a retrăit totul și a început să explice că i s-a făcut o nedreptate și pur și simplu nu se mai oprea. Managerul lui se albise tot la față, jurnalistul era încurcat, iar omul își amintea toate momentele și nu se mai termina.
Mi s-a părut interesantă și relația cu părinții. E clar că este „băiatul mamei”. E clar că mama lui l-a susținut, de altfel o și admiră foarte mult. Nu mi-e foarte clar cum era relația cu tatăl lui. Povestește și momente plăcute (când au fost la meciuri de fotbal), dar și unele mai puțin plăcute (faptul că i-a spus că arată stupid când l-a văzut dansând în casă). Desigur, certuri existau cu ambii părinți.
Într-un interviu a spus: „Doing nothing gives me great pleasure. And believe me, I succeed wonderfully in it.” Și chiar cred că Morrissey este leneșul perfect. Faptul că nu s-a putut adapta la niciun serviciu (deși a încercat o grămadă) spune multe despre el. Tot ce îi plăcea să facă era să stea în camera lui, să asculte muzică și să scrie. M-a impresionat că a scris o carte despre James Dean (unul dintre preferații lui) când era doar un adolescent.
Știți care-i pericolul după ce citești această carte? Te trezești gândindu-te că ăsta e un leneș notoriu, nu e nici măcar o voce mare, nu știe să cânte la niciun instrument, cu toate astea a ajuns mare și are bani. Poate părea foarte simplu, dacă nu te uiți atent. Dar adevărul este că-i talentat, că poate exprima foarte bine emoțiile și stările prin care trece, că este un fin observator al realității și, ceea ce este și mai important, este așa cum spunea altcineva mai sus: nu mă simt obligat să fiu de acord cu ceea ce spune el, ci mai degrabă îmi oferă o altă perspectivă asupra lucrurile pe care o pot sau nu îmbrățișa.
Cartea merită citită.

Alain George Lion Wow! Despre bucuria de a-l vedea în concerte, pot vorbi o lună întreagă! Îi și cunosc pe unii dintre cei care apar în documentar!

Simona Marin Sincer, cred ca aceasta carte ar trebui sa fie citita de orice aspirant la statutul de vedeta ca sa stie cu ce se va confrunta in viitor. E de invatat din toate dialogurile lui cu casele de discuri, din discutiile cu organizatorii, cu presa, cu alti artisti, despre cum sunt alese albumele in care se va pompa sau nu bani in promovare, despre difuzarea la radio. Iti ofera un tablou clar al industriei. Este un punct de vedere interesant si nu cred ca e departe de adevar.

Simona Marin Desigur, e perspectiva unui artist dificil, cu personalitate, dar chiar si asa ilustreaza bine peisajul.

Viky Tuca Cu bune si cu rele, cu toane, cu ciudatenii, cu impulsivitate, cu regrete, cu ranchiuna, e un om cu care ma pot identifica, ma regasesc in ceea ce spune. Toti trecem la un moment dat prin toate aceste stari. Mi se pare sincer in carte si in interviuri.

Patricia Montero Ok, stiu ca nu este in carte, dar vreau sa va vorbesc putin despre relatia absolut speciala pe care o are cu fanii. Probabil ati vazut documentarul despre fanii lui, postat mai sus. Eu vreau sa va spun despre experienta mea. Prima data l-am vazut in 2012, in Brazilia. Incercam sa ma integrez in colectiv si era dificil sa imi fac prieteni noi. Aproape toti colegii mei sunt fani Morrissey. Eu nu stiam cine e, nu il ascultasem. Parintii mei sunt cu hard&heavy. Pe ei i-am intrebat mai intai cine-i Morrissey. Tata a zis: „un smiorcait”. Mama a zis: „un poet, un activist”. Habar n-aveam ce-i ala activist. Am cautat pe Google. Am gasit cateva interviuri in care vorbea despre industria muzicala. Parerile lui coincideau cu impresiile mele. Modul in care vorbeste despre politica, probleme sociale este taios si amuzant in acelasi timp. Am ascultat cateva piese si am inteles de ce a zis tata ca e smiorcait. N-as zice ca mi-a placut muzica din prima. La scoala, colegii vorbeau mult despre el. Il vazusera in concerte de 5-10 ori. Aveau prieteni in lumea intreaga pe care ii cunoscusera la concerte. La inceput mi s-au parut niste disperati, niste turbati. Apoi, am inceput sa fiu atenta la versurile lui. Cand esti nou-venit intr-o tara noua, este foarte greu. Versurile lui Morrissey m-au ajutat foarte mult! Ma regasesc in ele, parca da glas tuturor sentimentelor din mine. Cand am fost la primul concert, a fost fabulos! N-am mai vazut asa ceva pana atunci. A fost in Sao Paolo. Concertul incepea la ora 20.00 si colegele mele mi-au spus ca trebuie sa mergem de la 7.00 a.m. Nu pricepeam de ce? Ca sa prindem loc mai in fata mi-au zis ele. Tot nu intelegeam. M-am dus fara sa mai pun intrebari. In acea dimineata am ajuns la sala de concert la ora 6.51. Am primit bonuri de ordine. Aveam numarul 31. Ne-am asezat la coada. Acolo unde erau oameni care venisera cu o zi inainte, aveau saci de dormit si asteptau sa intre. Bonurile le face cel care ajunge primul. Pentru ei era vital sa fie primii care intra, sa ocupe cele mai bune locuri din fata scenei. La toate concertele la care am fost, se campeaza inainte cu o zi in fata salii. Si in Europa si in America Latina si in America de Nord. Eu nu am mai vazut asa ceva la alti artisti, la alte concerte, desi am fost la o gramada. Nu ma intelegeti gresit, fanatici sunt peste tot, dar nu ca astia. Dupa cum ati vazut pe link-urile de mai sus, exista site-uri dedicate cartilor si filmelor la care a facut referire Morrissey in cantece si in interviuri. Toate sunt indexate acolo. Eu am inceput sa ma uit la filme si sa citesc cartile care l-au inspirat ca sa ii inteleg mai bine versurile.
In timpul concertelor, fanii incearca sa dea mana cu el, unii urca pe scena si il imbratiseaza. M-am intrebat de ce o fac? Inca nu am un raspuns. Dar la cateva concerte, cand eram in fata m-am trezit intinzand mana spre el, incercand din rasputeri sa-l ating. Sa fie clar: nu e genul meu de barbat. Nu m-a atras. Am alte gusturi, in plus, e cam in varsta din punctul meu de vedere. Si cu toate astea, iata-ma in primul rand zbatandu-ma pentru un shake hands. Am repetat figura fara succes de vreo 3 ori. La al patrulea concert am reusit! Am strans mana lui Morrissey. Stiti ce m-a socat? A fost atat de personala experienta! Mi-a strans mana, o stransoare ferma, dar nu brutala. Timp de poate 10 secunde a stat mana mea in a lui si m-a privit in ochi. Am mai dat mana si cu alti artisti in timpul unor concerte, dar niciunul nu m-a privit in ochi. Si nici macar n-as zice ca a fost un shake hands, ci mai degraba un high five. Morrissey s-a aplecat, a dat mana cu mine, m-a privit in ochi and… the world stopped!

Alain George Lion M-am mutat cu familia în L.A. când aveam 10 ani. A fost o perioadă foarte grea din viața mea. Țară străină, școală nouă, sistem de învățământ complet diferit, oameni noi…. Mi-a fost foarte greu până când m-am acomodat. La școală, singura comunitate care m-a primit în sânul ei, a fost cea de mexicani. La școală erau multe bisericuțe: tocilarii, cei populari, chinezii, mexicanii, rapperii, etc. Violență cât cuprinde. Trebuia să înveți rapid regulile „junglei” ca să pleci nebătut sau nejefuit de la școală. Mexicanii m-au „adoptat”. De la ei am aflat de Morrissey, până atunci nu auzisem niciodată de el. După cum am spus, treceam printr-o depresie. Pentru mine a fost un mare noroc să descopăr muzica lui pentru că asta m-a ajutat, mi-a dat putere, m-a salvat din multe gânduri negre. N-aș putea să vă explic exact cum, dar ascultându-l nu mă mai simțeam singur. A fost un fel de terapie dacă vreți.
L-am văzut pe Morrissey de 38 de ori live. Am călătorit prin lume ca să-l văd. Mi-am făcut prieteni noi, mi-am lărgit orizontul, am citit multe cărți, am văzut filme, am ascultat mai multă muzică…. Nu mă consider un fanatic. Eu, deși știu unde locuia în L.A., nu m-am dus niciodată pe acolo, să-l urmăresc, nu m-am dus prin locurile pe unde știu că se mai ducea el… Eu nu țin neapărat să-l văd față în față. Pentru mine, concertul este mai important decât orice altceva. Acolo m-am duce mereu. Eu pe scenă vreau să-l văd. Pentru că acolo este Morrissey cel adevărat. Mulți spun că e un fake, că e doar imagine, că e un disperat după atenție. Eu cred în Morrissey cel de pe scenă. E doar imagine? Sigur că e și imagine. E showbusiness și toată lumea de acolo și-a creat o imagine pe care o apără cu dinții. De aceea nu-i înțeleg pe cei care-l acuză pe Morrissey că e fake, că e doar imagine. Dacă masca pe care o poartă este cea a omului care spune ce gândește, care e un critic aspru al lumii în care trăim, atunci pentru mine este perfect. Avem nevoie de astfel de oameni. Vrea să fie în centru atenției? Da, vrea. A și spus-o într-un interviu. Dar nu asta vrem toți? De ce să ne ascundem după degete? Toate starurile rock vor să fie adulate. Cred că e cât se poate de normal.
Revin puțin la relația cu fanii. După cum spunea și Patricia Monteromai sus, când dai mâna cu Morrissey trăiești acea clipă intens. Eu am făcut-o de patru ori și de fiecare dată, înainte să întindă mâna m-a privit în ochi și am știut că eu voi fi cel care dă mâna cu el. Chiar dacă în momentul acela alte 10 mâini se întind spre el, chiar îl ating, știu că eu sunt cel care va avea acest privilegiu. Contactul vizual este foarte important și n-am mai văzut asta la alții. De regulă artiștii întind mâna în neant și îi lasă pe toți să se bată pentru a-i atinge.
O altă acuză care planează asupra lui este că are un ego mare. Câți muzicieni n-au un ego supradimensionat? Sunt convins că, deși spune că nu-l interesează, stă toată ziua pe net pentru a vedea ce se scrie despre el.

Lala Popescu Am terminat si eu cartea lui Morrissey. Cartea in sine este foarte usor de citit (a mai spus cineva ca este ca un roman), dar, pentru mine, personajul/autorul este foarte greu de „digerat”. Incepand din copilaria dificila, dar tipica pentru copii saraci din Anglia acelor ani, cu neadaptarea la viata de adolescent si chiar de adult, Morrissey pare ca este un om nesigur pe el si care cauta tot timpul confirmarea propriei valori de la cei din jur, sau cel putin asta e parerea mea. Nu voi insista pe copilarie, pentru ca cei care au postat inaintea mea au spus multe despre acest subiect. Din acesta parte a vietii vreau doar sa redau un citat din carte: “Proprietatile magice ale zgomotului inregistrat m-au acaparat incepand cu 1965. Cantecul schimba totul si permite exprimari care altfel nu ar avea loc” Si asa a inceput pasiunea lui pentru muzica, urmand ca peste ani sa spuna “Nu mai pot sa continui sa fiu doar un membru al audientei. La 17 ani sunt epuizat de propriile mele emotii”. Si asa s-a nascut ideea de a face muzica. Mi-a retinut atentia naivitatea cu care au intrat in industria muzicala, semnand tot ce le-a fost propus, fara sa se preocupe de consecinte. Cred ca si asta vine tot din nesiguranta personala, in cazul lui Morrissey, care a privit aceste contracte ca o confirmare a valorii personale. Nu inteleg de ce a fost surprins cand “industria” s-a intors impotriva lui, el insusi considerandu-se in afara ei. Singurul moment in care a dovedit siguranta valorii personale a fost in procesul contra lui Joyce, dar si acolo alegerea colaboratorilor si modul de comunicare cu fostii colegi lasa loc la multe discutii. In rest, aproape toata cartea, copilarie, perioada Smiths, prima parte a carierei solo, este marcata de un fel de umbra. Dupa cum spune si tatal sau “ Esti obsedat de oameni morti, ar trebui sa fii interesat de viata”. Am remarcat ca tonul cartii se schimba spre final, cand, in sfarsit, observa ca publicul ii este aproape. Cum spune chiar el “Sunt iubit. Negasind niciodata iubirea unuia, am gasit-o de la mii”. Si asta il multumeste? Nu chiar. Inca mai cauta numarul 1 in topuri, inca mai observa ca publicul devine mai tanar pe masura ce el imbatraneste, inca mai cauta confirmarea de la persoanele cu care intra in contact. Dar macar e fericit, atat de fericit pe cat poate sa fie o persoana cu temperamentul lui, alaturi de fani si de trupa. Am vazut in comentariile de mai sus ca presa considera ca are un ego exacerbat. Mie nu mi-a lasat impresia asta, ci mai degraba cred ca are un “scut” creat pentru esecul pe care il asteapta mereu sa vina, de la prieteni, de la muzica, de la viata. Chiar el spune: “Ceva o sa se intample”. Stiu ca am scris cam mult, dar am si o concluzie personala: Nu sunt fan Morrissey, muzica lui nu imi place, dar nici nu imi displace. E putin cam moralizatoare si cam dark pentru mine. Cartea asta, foarte bine scrisa, nu mi-a schimbat parerea despre muzica, dar mi-a aratat artistul. Daca la Dickinson ca nu am gasit pasiunea, ei bine aici e din plin. Artistul si-a pus sufletul pe tava, fara prea multe filtre. Multumesc pentru recomandare.

Iulia Radu Lala Popescu – sunt de acord cu aproape tot ce ai scris. Apropo de relația cu industria muzicală. Eu cred că el și-a dorit mereu să facă parte din industrie, dar să fie acceptat în termenii și condițiile lui. Vrea să fie în centru atenției, vrea să fie pe locul 1 (pe astea nu le poți obține fără să fii în interior). Cred că-l macină faptul că industria n-a știut sau n-a vrut să-l valorifice și în momentul în care i-a fost clar că nu va reuși să aibă o relație constructivă cu industria a început să mizeze mult (excesiv chiar) pe ideea de outsider. Practic era singura carte pe care putea juca. El chiar a spus într-un interviu că nu este o persoană cu care se poate colabora ușor. Am impresia că a ales să-și cultive o bază puternică de fani pentru a compensa relația dificilă cu casele de discuri. Eu cred că a știut întotdeauna că pe fani se poate baza, știe că e iubit, știe că fanii sunt dispuși să îi ierte orice, dar imaginea de „outsiderul outsiderilor” trebuie să fie păstrată. Apropo de relația cu casele de discuri să nu uităm că în 2014, la doar 3 săptămâni după ce a fost lansat albumul World Peace Is None Of Your Business, a fost retras de pe piață iar casa de discuri a rupt contractul. De ce? Pentru că Morrissey cerea să fie promovat mai bine, pentru că își dorea să urce în topuri. Iar casa de discuri nu era dispusă să facă mai mult. Chiar spunea Morrissey la un moment dat: „îți pot da seama ce intenții are o casă de discuri cu un album, din suma de bani pe care e dispusă să o investească în promovare”. După ce a fost rupt contractul cu casa de discuri și albumul a fost retras de pe piață, fanii au intrat în acțiune. Există videoclipuri pe Youtube făcute de fani, au scris despre acel album . Morrissey chiar le-a mulțumit într-un mesaj postat pe site-ul lui. În multe situații (chiar și în conflictele cu presa), fanii sunt mai eficienți decât un PR plătit cu mii de euro.
În concluzie, eu cred că întotdeauna a vrut să facă parte din industrie, nu cred că și-a dorit să fie un outsider.

Lala Popescu Multumesc pentru clarificari, sunt foarte utile pentru mine. Trebuie sa recunosc faptul ca in afara de ce a scris in carte, nu am citit nimic despre Morrissey, nici interviuri, nici articole de scandal, deci cunostintele mele se opresc aici. E greu sa faci parte dintr-o industrie, fara sa accepti termenii lor. Dar eu cred ca din tot razboiul asta, au castigat fanii, si implicit el. Poate ca daca se conforma regulilor nu ar mai fi avut asa succes. Fiind un outsider, intentionat sau de conjuctura, a atras outsideri (exact cazul Patriciei, noua intr-o tara straina, sau a lui Alain George Lion, in aceeasi situatie) care astfel s-au putut integra intr-o comunitate care i-a primit cu bratele deschise si din care au avut doar de castigat. Cand ai un public care te urmeaza peste tot, care citeste cartile pe care le recomanzi si urmareste filmele pe care le propui (asa cum am vazut ca au spus cei de mai sus), sincer, industria nu prea mai conteaza.

Iulia Radu Lala Popescu Absolut de acord cu tine. Una peste alta cartea mi-a placut foarte mult, iar el mi se pare sincer in tot ce scrie, cu bune si cu rele. Nu-i putin lucru sa-ti povestesti trairile in detaliu, asa cum o face el

Patricia Montero Ai scris foarte frumos, Lala Popescu!
Ai dreptate. Este eternul nemulțumit! Vrea să fie pe primul loc mereu. Dar cine nu vrea? Este normal ca un artist să dorească să ajungă la cât mai multă lume, iar asta se reflectă în topuri.
Ceea ce mă intrigă și chiar mă enervează pe mine este pasivitatea lui în anumite momente. Uneori am impresia că este spectator la propria viață.Deși e clar că pentru el trupa The Smiths este totul, este viața lui, nu se implică în bunul mers al trupei. Asta face Johnny Marr (care e un fel de manager, booking manager, tour manager), nu se implică nici atunci când basistul și bateristul părăsesc trupa (tot Johnny se duce după ei și îi convinge să se întoarcă – le povestește pe toate exact așa în carte și mă bucur că e sincer), însuși faptul că el nici acum nu știe exact ce s-a întâmplat, de ce a părăsit trupa Johnny și s-a destrămat The Smiths. Faptul că este o fire mai retrasă, că nu stătea în timpul liber cu ceilalți, nici măcar în turnee nu se vedea cu ceilalți trei decât înainte de concert – toate astea l-au costat. Apoi discuțiile cu reprezentanții caselor de discuri… Toate replicile acelea de doi lei pe care le-a primit și pe care acum, în carte, le analizează și ne spunea ce gândea când auzea vorbele managerilor, dar nu le-a spus atunci lor. Cintindu-le pe toate, am impresia că în multe momente a așteptat ca viața să vină la el, să i se întâmple lucruri de la sine, fără să facă el nimic. Cred că regretă că nu a luat atitudine atunci.
Momentul în care l-am simțit foarte montat și hotărât să apere ce-i aparține este procesul cu Mike Joyce (bateristul). Acolo m-a dezamăgit Johnny Marr (care deși se ocupase de toate chestiunile legale, de turnee, etc, în timpul procesului n-a fost fair). Au vorbit la telefon și au stabilit să își pregătească apărarea împreună, a rămas că revine Marr cu un telefon în ziua următoare, dar n-a mai dat niciun semn. Apoi procesul aproape că s-a transformat într-unul contra lui Morrissey.

Patricia Montero În ceea ce privește presa… Uite… eu știu că lui Morrissey îi place să fie în centrul atenției, vrea să provoace vâlvă. Mai și dramatizează uneori. Nu mă deranjează. Ideea este în felul următor. El n-a dat foarte multe interviuri. Prin anii 90 o fană i-a făcut un site neoficial, iar el posta acolo articole, opinii despre ce se petrecea în lume, în muzică, exact așa cum facem noi astăzi pe Facebook. Toate acele articole ale lui au fost preluate și comentate de presă. Ca un tăvălug. Faza cu „Morrissey e rasist” a pornit de la interviul acordat revistei NME (pe care i-a dat în judecată și a și câștigat procesul – povestește despre asta în carte). De atunci și până în prezent, presa îl numește rasist, deși el a câștigat procesul, NME și-a recunoscut vina, a publicat o dezmințire…. Modul în care a fost redactat acel interviu este o rușine pentru presă.
Fascinant este că în ciuda eforturilor presei de a-l pune la pământ, fanii i-au rămas aproape. Nu cred că e rasist, nu cred că e fascist, nu cred că e idiot, nu cred că e extremist, zionist – deși jurnaliștii doar așa îl prezintă. Nu înțeleg înverșunarea presei față de el. Pur și simplu mă depășește. Era mult mai simplu dacă îl ignorau. Dacă tot îl consideră un cretin, să nu mai preia tot ce spune el, să-l lase să le publice pe site-ul lui, pe Facebook, unde dorește. De ce îi sunt preluate vorbele? De ce orice spune între două cântece în concerte, devine titlu de ziar și apoi este pus la zid în articol? De ce îi mai cer interviuri? Nu pricep….
Mi-ar plăcea să-i ia un interviu Andrei Partos, măcar așa aș știi că n-ar avea în față un inamic declarat și aș știi sigur că vorbele nu i-au fost răstălmăcite, analizate, puse sub lupă…

Alain George Lion Da! Exact! Și eu am chestia asta. Eu nu am curaj să spun ce gândesc. Adică dacă cineva îmi spune o chestie cu care nu-s de acord, sau mă jignește, eu tac deși în mintea mea, e război, e furtună, dar vorbele nu-mi ies pe gură și prefer să plec, sau pur și simplu să nu ripostez. Dar în gând, mamă-mamă câte am de zis. Când am citit cartea lui Morrissey, mi-am zis: wow! și eu fac ca el. Are dreptate Patricia Montero, e ca și când ai fi pasagerul din dreapta. Vezi tot, dar nu preiei comanda.

Boogie Jay Îmi place că e sincer și spune în carte că a fost ignorant și că nu s-a bucurat când Mick Jagger a venit să îi cunoască în culise. Abia apoi a descoperit geniul trupei Rolling Stones. În general, nu se teme să-și recunoască greșelile, ignoranța..
„It is a big moment for Johnny, but I, of course, am a nightmare of judgement, and it takes me years to understand the genius secrets of the Rolling Stones. Dismissal can be a secret form of arrogance, and I held this proudly against the Stones until the light shifted and I caught myself being utterly wrong…In any case, Mick Jagger only stayed for four songs into the Smiths’ set.”

Lala Popescu In interviul asta Zane mi-a placut mai mult decat Morrissey. A fost cam ca la maraton, a insistat, a comentat si a alunecat printre subiectele mai sensibile pentru a scoate cat mai multe raspunsuri de la Morrissey.

Tiberiu Popescu Lala Popescu Știi ce-mi place mie la Morrissey? Tonul vocii. El nu ridică tonul, nu se răstește, nu țipă, nu spune cu nervi. Deși abordează subiecte foarte serioase și sensibile, tonul vocii este mereu calm, așezat, rațional.

Niko Anghel Ieri l-am vizitat pe Luca, un prieten care merge la aceeași școală cu mine. Cu Luca am fost mereu în relații bune, fără fim neapărat cei mai buni prieteni. Luca e mai mic cu 1 an decât mine (are 18), dar suntem amândoi înscriși la un club de literatură și întâlnirea noastră de ieri avea legătură cu o temă pe care am primit-o la acest club. Când am intrat în camera lui Luca am avut un șoc. Parcă pășisem într-un templu dedicat lui Morrissey. Pe pereți sunt discuri single (Luca le cumpără în două exemplare – unul pentru a-l asculta și unul pentru a-l pune în ramă pe perete), pe ușă afișe, pe șifonier afișe, CD-uri, viniluri, tricouri, geci, cărți (cele două scrise de Morrissey, plus alte 6 scrise de fani). Pentru că abia citisem Autobiografia lui și pentru că știam că urmează să avem vlog despre asta, am profitat și l-am întrebat una alta. Așa am aflat că Luca a fost mereu o persoană mai retrasă, timidă care-și făcea prieteni mai greu. Luca a fost mereu privit ca ciudățelul clasei, a fost adesea ținta bullyingului. Pe Morrissey l-a descoperit prima dată când avea 8 ani. Părinții lui îi plăteau ore de meditații la limba engleză, iar profa care îi preda a folosit și câteva cântece The Smiths și Morrissey. Mi-a spus că de atunci a început să îi asculte muzica. Luca vorbește cu multă pasiune despre Morrissey, cred că e prima dată când îl aud vorbind timp de 10 minute fără pauză, cu pasiune. Îmi arată fotografii inedite, discuri, interviuri, articole tăiate din ziare. Îmi spune că Morrissey a dat voce gândurilor lui și că îl ajută să treacă peste toate greutățile de la școală. Luca e nelipsit de la concertele lui Morrissey din Italia. E mereu în fața scenei și zice că cea mai mare bucurie e să dea mana cu el. Luca nu e un stage-jumper, dar l-a întâlnit într-o zi pe Moz la Roma, pe stradă. Nu avea nimic la el: nici măcar telefon pentru a face o poză, nimic de scris… S-a gândit că singura soluție este să îl roage să îi des un autograf pe mână. Morrissey i-a semnat brațul și a stat cu el 15 minute. Luca i-a povestit despre problemele pe care le are la școală cu alți elevi și i-a mulțumit pentru cântecele care l-au ajutat mereu. Luca își amintește că Morrissey nu l-a ascultat de complezență, lucru care l-a impresionat foarte mult. De emoții (pentru că îl întâlnise dar și pentru că îi povestea astfel de lucruri), Luca aproape că a început să plângă. Morrissey l-a încurajat. Am tresărit când l-am auzit pe Luca spunând: „Mi-aș dori ca părinții mei să mă privească în ochi atunci când le spun ceva, așa cum a făcut-o Morrissey în acele 15 minute. Dar ei fac mereu și altceva în timp ce eu le povestesc una alta…. nu simt că îmi acordă 100% atenția lor. De multe ori, îmi face bine doar să știu că cineva mă ascultă, iar în acea zi Morrissey m-a ascultat și am simțit că îmi este alături așa cum aș vrea să o facă și părinții mei”. După ce s-a despărțit de Morrissey s-a dus în cel mai apropiat centru de tatuaje și și-a permanentizat autograful de pe braț. Părinții l-au pedepsit o lună, dar lui nu i-a păsat.
Mi-a mai spus că nu înțelege reacția violentă a presei față de el. Și mi-a arătat acest video în care Morrissey reacționa la interviul din Der Spiegel care este postat mai sus.
M-a impresionat povestea lui și recunosc că n-am mai întâlnit fani atât de dedicați unui artist. Pentru ei totul este atât de personal….
https://www.youtube.com/watch?v=3Y_Wy0FuYNI

Simona Marin Nu cunosc fani Morrissey, în afară de Alain și Patricia pe care i-am cunoscut prin intermediul emisiunii lui Andrei Partos, nu știu alte persoane care să îi asculte muzica. Dar acum că i-am citit Autobiografia, acum că am urmărit toate videourile postate mai sus și am văzut site-urile fanilor și mesajele lor….mă gândesc că depresia chiar este un pericol, mai ales în societatea în care trăim. Nu ne mai ascultăm unii pe alții, nu mai avem răbdare unii cu alții… încep să înțeleg de ce se regăsesc oamenii în versurile lui. M-a impresionat ce a scris Niko mai sus. Nu e normal să primești de la un străin (fie el și vedeta preferată) atenția după care tânjești în familie.
Pe de altă parte, citesc comentariile din presă și cred că pot spune fără să exagerez că în 80% dintre ele jurnalistul îl numește pe Morrissey „The Pope Of Mope”, „miserable poet”, „miserable lyricist”… Mă întreb de ce a ajuns depresia să capete o tentă peiorativă în presă? De ce ne inflamăm dacă cineva ia peste picior defectele fizice ale unei persoane, sau de ce considerăm că nu e ok să îi spunem unei persoane că nu o duce mintea, dar ni se pare amuzant când cineva face glume pe seama unui timid sau a unui depresiv?
Mi-ar plăcea să atingem și acest subiect mâine pentru că Morrissey vorbește și în carte despre perioada de depresie (mai ales în adolescență, în timpul școlii), despre tratamentele pe care le-a luat. Mi se pare fabulos să poți să reziști acestei boli, să ai succes (care poate fi o altă sursă de depresie), să nu te atingi de droguri (în carte zice că avea vreo 30 de ani când a văzut prima dată cum arată drogurile), să nu cazi în patima alcoolului (a zis că bea, dar nu exagerează niciodată).
Și închei cu o amintire cam tristă. L-am văzut prin 2014 pe Peter Hook de la Joy Division într-un interviu povestind amuzat ce i-a spus lui Morrissey cu mai mulți ani în urmă: „The trouble with you, Morrissey, is that you’ve never had the guts to kill yourself like Ian. You’re fucking jealous.” Apoi a răs spunând cu Morrissey a plecat fără să îi răspundă. Prezentatorul TV a râs la rândul lui, iar de atunci mulți râd când văd citatul postat online. Pe mine mă depășește. Nu văd partea amuzantă. Poate n-am umor?!

Simona Marin Încă ceva. Trebuie să spun asta. În momentul în care l-am văzut pe Peter Hook spunând faza respectivă, n-am râs, nu mi s-a părut amuzant. Nu-mi place nici muzica Joy Division, nici a lui Morrissey în mod deosebit. Dar abia acum am conștientizat cât de urât a fost acel moment, cât de urât pot gândi unii oameni. La vremea respectivă am trecut cu vederea pentru că persoanele în cauză nu prea mă interesau. Citind cartea lui Morrissey și articolele despre el mi-am amintit și m-am cutremurat.

Lala Popescu Modul in care este privita depresia in presa, si in societate in general, ar fi un subiect interesant de vlog. Dar am si eu o nedumerire referitoare la cele scrise de Niko despre prietenul lui: Este „normal” sa iti transformi casa (si viata) intr-un altar dedicat artistului? Sau sa traiesti doar pentru a asculta muzica acestuia si pentru a-l intalni? Sa vorbesti mai mult de 10 minute doar cand povestesti despre el? Ce se va intampla cu el, si altii ca el, atunci cand artistul se va opri din cantat (am vazut in unul dintre materialele de mai sus ca va face asta la un moment dat) sau cand el nu va mai fi? Nici nu stiu cum sa descriu acest fenomen, care nu este singular doar pentru fanii Morrissey. Am si eu un artist preferat, am cumparat toate albumele, am ascultat si citit tot ce am gasit despre el, am fost si la concertele din Romania, ma implic cat pot pe pagina dedicata fanilor, dar nu traiesc pentru asta, este un hobby, nu un mod de viata. Cum si de ce se ajunge de aici la ce descriu cei de mai sus? Nu vreau sa supar pe nimeni si nici nu consider ca ceea ce fac eu este mai bine decat ce fac altii, dar poate ma ajuta cineva cu raspunsul la aceste intrebari.

Patricia Montero Lala Popescu O să fie o zi foarte tristă! Știi când a plecat Zayn din One Direction și au apărut sute de filmulețe pe Youtube cu fani care plângeau? Ai video aici. Când le-am văzut, m-am gândit: uite-mă pe mine după ce o să moară Morrissey. :)))
O să încerc să îți răspund eu pentru că eu am camera cam la fel. Nu știu dacă e „normal”. De fapt, ce e normal?! Dacă e normal ca fanul unei echipe de fotbal să-și aranjeze camera în culorile clubului, atunci de ce n-ar fi ok să pui postere cu artistul preferat? Fenomenul cred că se numește fanatism. 🙂
Mie Morrissey mi-a dat un scop, mi-a întins o mână când aveam nevoie. În Brazilia este greu să supraviețuiești, chiar și drumul de acasă până la școală și înapoi poate fi o provocare. Că am început să citesc cărțile pe care le recomanda el, că m-am uitat la filemele lui preferate, că am ascultat muzică mai mult, că am intrat într-un cerc de prieteni care nu se băgau în belele – toate astea mi-au fost de folos.
Cu vorbitul despre artistul preferat. Uite, eu fac parte din fan clubul Bon Jovi. Acolo fetele sunt în stare să vorbescă despre părul sau bicepșii lui Jon o zi întreagă fără să se repete. Fac parte și din fan clubul Megadeth Brazili. Acolo fanii vorbesc despre riffuri, bere, motociclete, albumul nou, cât de prost e chitaristul care nu îl va egala niciodată pe Marty Firedman, politică… În fan clubul lui Morrissey (unde sunt mai activă și mă implic în discuții) se vorbește și despre ochii lui albaștri și despre faptul că s-a îngrășat și despre părul lui (care nu prea mai e în ultima vreme), dar nu sunt subiecte esențiale, nu vorbim toată ziua despre asta. Mai vorbim și despre interviurile pe care le dă, despre imaginile pe care le folosește pe copertele discurilor, despre filme, cărți, poezii, concerte, călătorii și politică (aici ne certăm). De aceea am zis la Andrei Partos în emisiune că Morrissey e genul cu care te căsătorești pentru că te ține interesat, te provoacă mereu, nu te plictisești.
Pentru mine, nu e un punct în minus că sunt un fan Morrissey. Dimpotrivă, e un punct forte. Am învățat și învăț în continuare multe. Și am cunoscut oameni deosebiți.
https://www.youtube.com/watch?v=PybygxicK4w

Patricia Montero Ah si inca ceva. Ce faci dupa ce moare sau se retrage artistul preferat? Dupa ce plangi 3 zile si 3 nopti, ai grija sa nu ii fie uitata creatia. E o datorie pe care o ai fata de un om care a insemnat ceva pentru tine. Pentru Morrissey, pentru Andrei Partos si pentru toti pe care ii iubesti mergi inainte si le cinstesti amintirea.

Lala Popescu Patricia Montero Esti preferata mea dintre toti cei care intervin la emisiunile lui Andrei Partos. Chiar asta imi place la tine, ai opinii si interventii pertinente la foarte multe subiecte, asta in ciuda varstei tale. Intrebarile mele nu erau despre fani ca tine, care interactioneaza cu medii diverse. In adolescenta am avut si eu camera plina de postere, nu ale unui artist/grup, ci cu tot ce gaseam despre rock (alti ani, alte posibilitati), ii inteleg pe cei care fac asta. Pe mine m-a socat cand Niko a spus ca prietenul lui nu a vorbit niciodata mai mult de 10 minute despre altceva decat Morrissey si aici am simtit nevoia sa intervin. Dupa cum spui si tu, exista atatea subiecte, muzicale sau nu, despre care merita sa conversam. Inteleg si pasiunea pentru un artist. Sigur ca „normalul” nu exista. Dar cand „mult” devine „prea mult”? Cand cel mai corect demers ar fi sa cauti un specialist care sa te ajute sa depasesti o problema pe care doar o maschezi cu pasiunea pentru un artist/club de fotbal (am mai spus, nu ma refer la Morrissey ci la oricine)? Oare asa nu tratezi doar efectele si nu cauza? Sub nici o forma nu spun ca cineva ar trebui sa renunte la ceea ce il pasioneaza. Pasiunile sunt cele care dau culoare vietii si eu fara muzica nu cred ca as putea sa traiesc.

Lala Popescu Patricia Montero Exact! Creatia este importanta si ea trebuie sa ramana!

Patricia Montero Lala Popescu Sigur ca ar fi de preferat ca oamenii sa ceara ajutor de specialitate, sa mearga la psiholog…. dar de multe ori nici nu iti dai seama ca ai nevoie de ajutor, iar cei din jur nu te ajuta, nu sunt atenti la tine. Si atunci te refugiezi in ceva. Daca ai noroc, in muzica, daca nu…. 

Niko Anghel Lala Popescu E adevarat. Luca e un tip retras, mai tacut. Spune mereu atat cat trebuie, nu face risipa de cuvinte. M-a uimit cand l-am vazut vorbind atat de entuziast despre ceva. E drept ca si eu ma aprind cand e un subiect care ma intereseaza. De exemplu, cand incep sa trancanesc despre Peter Hammill cu greu ma opresc. De regula se goleste camera pana sa apuc sa punct la prima fraza, dar asta nu ma descurajeaza.
Trist mi s-a parut ca mi-a zis ca parintii lui nu ii acorda atentie.

Viky Tuca Da! Despre depresie a zis intr-un interviu ca e ca un caine negru care sta in coltul camerei. Chiar m-as bucura sa atingem si acest subiect mai ales ca Andrei Partos este psiholog si putem afla un punct de vedere avizat.