Cronică de Iulia Radu

Vineri seară (20 iunie) Sala Palatului „gemea” de oameni fericiți, zâmbitori. Uzi până la piele (pe cei mai mulți dintre ei îi prinsese potopul pe drum), dar plini de entuziasm. Aproximativ 3.500 de suflete nerăbdătoare să se (re)întâlnească cu Ian Anderson și cu muzica Jethro Tull. Generația părinților mei a fost bine reprezentată în public, deși am văzut și persoane de 30 – 40 de ani, precum și micuți de 7 – 10 ani. La intare, pe hol, la baie, în sală, toată lumea discută despre muzica Jethro Tull. Mă rog, e mult spus „discută” pentru că nu este un dialog propriu-zis. Fiecare își „strigă” admirația față de Ian Anderson și povestește, cui dorește să asculte, cum a descoperit trupa Jethro Tull și cum o asculta în anii comunismului. „Aveam prieteni care ascultau AC/DC și alții care ascultau Jethro Tull. Mie îmi plăceau ambele trupe, dar ce discuții în contradictoriu se nășteau între cele două tabere”, spunea cineva cu năduf. „Ian Anderson este un geniu. Este un vizionar. Tull mi s-a lipit de suflet de când am pus mâna pe primul disc… Cred că în 1972… îl mai am și acum”, povestea un domn prietenilor lui. „Mi-amintesc de audițiile din anii comunismului… ne strângeam câțiva prieteni și ascultam muzică… era o stare de efervescență care nu mai există astăzi… Albumele Jethro Tull au fost mereu speciale. Nu am cuvinte să spun cât de mult a însemnat Ian Anderson pentru mine”, spunea un domn care urca grăbit scările alături de grupul de amici.
 
Dar ce s-o mai lungim? Sala „fierbea”, amintiri în stânga, amintiri în dreapta, ba chiar și unele trimiteri la albumul cel nou semnat de Ian Anderson, „Homo Erraticus”, semn că bucuria de a asculta muzică nu a dispărut în 1989, iar oamenii au urmărit cariera artistului până în prezent. Așadar, mă aflam într-o „mare” de cunoscători ai muzicii Jethro Tull. Recunosc, această constatare m-a pus puțin pe gânduri și m-a făcut să mă simt pentru o clipă stingheră. Eu „am dat cu nasul” de muzica Jethro Tull în 2007 când mi se pusese pata să mă duc la Sibiu (pe atunci Capitală Culturală Europeană). Vroiam cu orice preț să văd și eu orașul și aveam nevoie de un pretext. Concertul Jethro Tull din Piața Mare a picat la fix. Ziua de joi, 30 august 2007, va rămâne mereu în amintirea mea pentru că am asistat la un concert m-a marcat profund. Mi-amintesc tot: de la conferința de presă, la atmosfera deosebită din public, la punctualitatea nemțească a lui Ian Anderson (au început la ora 21.00 fix) și la piesele cântate, până la ploaia torențială care a picat peste Sibiu. Totul a fost la superlativ.
 
Ieri a plouat torențial și în București, așa că drumul până la Sala Palatului a fost o adevărată aventură. Probabil de aceea Ian Anderson și colegii lui Florian Opahle (chitară electrică), Scott Hammond (tobe), John O’Hara (clape), David Goodier (bas) au urcat pe scenă la ora 20.10, oferindu-le șansa și întârziaților să-și ocupe locurile în sală. Show-ul a început cu piesa „Living In The Past” și l-am revăzut pe Ian Anderson debordând de energie, cântând la flaut cu aceeași pasiune, trecând pe la fiecare coleg în parte pentru un scurt „dialog” muzical. Publicul a fost la înălțime pe toată durata concertului. Aplauzele, strigătele de bucurie și fluierăturile entuziaste izbucneau de la primele acorduri ale pieselor. Ian și-a prezentat colegii încă de la începutul show-ului, apoi a făcut-o din nou la final. Și-a exprimat bucuria de a se reîntâlni cu publicul bucureștean și a mulțumit tuturor că au venit la concert. A făcut câte o introducere pentru aproape toate piesele cântate, de exemplu despre „Sweet Dream” (inclusă pe albumul Living In The Past din 1972) a spus că nu prea obișnuia să o cânte live pentru că nu i-a plăcut deloc la vremea respectivă, dar a redescoperit-o relativ recent și a început să îi placă. Au cântat și două piese de pe cel mai recent album, Homo Erraticus, Doggerland și Enter The Uninvited care au fost foarte bine primite de public. După 50 de minute, Ian a anunțat o pauză de 15 minute, prima parte a show-ului încheindu-se cu Bourée.
 
Show-ul a fost reluat cu piesa Too Old to Rock ‘n’ Roll: Too Young to Die care a încins atmosfera în sală. Trebuie să vă spun că spectacolul nu se desfășura doar pe scenă, pe culoarele dintre rânduri, unii spectatori (trecuți bine de 50 de ani) executau cu aceiași dăruire și trăire mișcările teatrale ale lui Ian Anderson, dând dovadă de o mobilitate extraordinară. Ba stăteau într-un picior, ba picau într-o fandare, totul „asortat” cu mișcări largi de brațe, oamenii erau pierduți cu totul în muzică. În partea a doua a concertului, m-am dus în spate, lângă mixerul de sunet, am stat în picioare până la final. Lângă mine, era un domn care nu a stat locului o clipă, a dansat pe toate piesele. Avea 59 de ani și venise la concert cu fiica lui (30 de ani), care stătea liniștită pe scaun. După piesa Aqualung, când Ian Anderson și-a luat rămas bun de la noi, fata și-a îndreptat privirea spre tatăl ei și i-a zis: „Tata, hai să mergem pentru că s-a terminat”. Răspunsul a venit prompt, pe un ton hotărât: „Taci din gură! Nu mă enerva!”. Între timp, sala cerea cu insistență un bis. Domnul respectiv mai avusese câteva tentative de a-și convinge fiica să danseze cu el pe parcursul concertului. Dar fata refuzase cu îndârjire. Ajuns la momentul bisului, tatăl și-a luat fiica pe sus: „Hai, treci încoace!” S-au auzit primele acorduri ale piesei Locomotive Breath. Fata a stat puțin lângă tatăl ei, a aplaudat ușor, apoi s-a lipit cu spatele de perete, căutând un loc cât mai întunecat și sperând, în sinea ei, să nu fie luată la dans. Preț de câteva momente nu i-am mai dat atenție domnului care dansa lângă mine, fiind din nou captivată de energia transmisă dinspre scenă de Ian și colegii săi. Dar am fost trasă într-un dans nebunesc în mijlocul culoarului de domnul despre care v-am vorbit mai sus. După ce ne-am învârtit de două ori (timp în care mă întrebam cu disperare cum să fac să scap), domnul se uită în sfârșit la mine și exclamă: „Tu nu ești fiică-mea”. „Păi, nu sunt”, zic eu ușurată, după ce omul mi-a dat drumul. Puțin debusolat, omul și-a căutat fiica din priviri, a găsit-o rapid când s-au aprins luminile în sală. Fata l-a întâmpinat cu aceiași frază: „Tată, hai să mergem! S-a terminat!”. Exasperat, părintele a exclamat: „Mă, tu n-ai înțeles nimic din tot acest concert”.
 
 
E greu să vă descriu acest concert. Au fost 100 de minute trăite intens. Chiar dacă nu știam toate piesele, m-am bucurat de fiecare în parte. Am călătorit în timp, în vremea cavalerilor, regilor și domnițelor, am străbătut păduri învăluite în mister și magie, am traversat mări… am asistat la dueluri aprige între flautul lui Ian și acordurile mai dure ale chitarei lui Florian, la „dialoguri” inedite între chitara acustică a lui Ian și cea electrică a lui Florian. M-am bucurat foarte mult că a ales să cânte de pe noul album, exact piesele care mi-au plăcut și mie de la prima audiție: Doggerland și Enter The Uninvited. Din păcate, nu am văzut la vânzare albumul „Homo Erraticus”. Știu că oamenii s-ar fi bucurat să-l cumpere.
 
Închei această pseudo-cronică, cu setlistul serii (primit de la organizatori, Project Events) și cu speranța că voi mai avea ocazia să-l văd pe Ian Anderson în România.
 
– Living in the Past
– With You There to Help Me 
– Nothing is Easy
– Mother Goose
– Doggerland
– Enter the Uninvited
– Thick as a Brick
– Sweet Dream
– Bourée
– Too Old to Rock ‘n’ Roll: Too Young to Die
– Songs from the Wood
– Farm on the Freeway
– My God
– Budapest
– Aqualung
BIS
– Locomotive Breath 
 
Articole pe aceiași temă:

EXCLUSIV – INTERVIU CU IAN ANDERSON (JETHRO TULL) – 16.06.2014