Ich bin ein Berliner für Morrissey (cronică de concert, 16.08.2016)

0
26

sursa foto: Paulo Bulhões
sursa foto: Paulo Bulhões

Articol de Mary Alexe
Da, m-am urcat din nou în avion să-l văd pe Morrissey în “far-off places”, pentru că, evident, “trouble loves me” şi, mai ales, “oh, well, I’ll never learn”.
S-a întâmplat pe 16 august, la Berlin, într-o sală plină, cu o capacitate de 3.800 de locuri. Construit în 1980 mai degrabă ca un cort, Tempodrom era iniţial situat lângă Postdamer Platz şi găzduia concerte şi spectacole de teatru. Clădirea a fost ridicată în forma ei actuală nu la mare distanţă de cea iniţială în anul 2002, fiind gazdă a evenimentelor de tot soiul, de la concerte, evenimente artistice, spectacole de teatru şi până la competiţii sportive. E doar a şaptea prezenţă a lui Morrissey la Berlin după primul său concert solo aici din 1991, parte a legendarului turneu Kill Uncle, şi una dintre puţinele date europene anunţate pentru anul acesta.
După o zi berlineză superbă, norii negri şi ameninţarea de furtună ne fac şi mai nerăbdători să intrăm în sală. Cei mai credincioşi dintre mozzerieni se prezentaseră la datorie cu 24 de ore înainte. La ora 23:00, “list of the lost” număra deja 30 de nume. Nu ştiu care este recordul de campare pentru Morrissey însă, pentru concertul ce a urmat imediat Berlinului, cel din Manchester, prima persoană care a intrat în sală la ora deschiderii va fi campat timp de 39 de ore.  Câţi artişti ştiţi care să îşi atragă atâta devotament chiar şi după 30 de ani?
Emoţiile şi nerăbdarea cresc exponenţial, unii dintre noi tremură literalmente, poate de frig, poate de emoţie, poate de amândouă. Gustavo (chitaristul) apare şi vorbeşte cu câţiva, se fac poze, se schimbă zâmbete şi îmbrăţişări. Dl Manzur este exact aşa cum am tot auzit despre el: foarte amabil, cald, prietenos şi, mai ales, firesc. Asta spune multe despre el.
 
sursă foto: Paulo Bulhões
sursă foto: Paulo Bulhões

Cel de-al cincilea concert din scurtul segment european de turneu din acest an vine într-un context cumva special: după o pauză de 8 luni, de la ceea ce Morrissey sugerase a fi ultimul său concert (evident, din veşnica lipsă a unei case de discuri pentru un album nou), respectiv cel din Las Vegas de pe 2 ianuarie, amplificarea – pentru a câta oară – a zvonurilor legate de starea sa de sănătate, dar şi anunţul conform căruia cel mai recent disc al său, World Peace Is None of Your Business (2014) va fi relansat în curând.  Despre un album nou ştim în acest moment că materialul era scris de multă vreme şi, potrivit celor declarate într-un recent interviu acordat unei publicaţii din Israel, va fi înregistrat pe cont propriu, după care se va căuta un distribuitor. Dar, într-o industrie care, în zilele noastre, promovează  predominant forma şi nu conţinutul, personajul şi nu artistul, afacerea şi nu autenticitatea, nu este exclus ca subiectul unui nou material să rămână deschis pe termen nelimitat.  Deocamdată, imaginea răscolitoare a lui Renée Jeanne Falconetti, actriţa care o interpretează pe Ioana D’Arc în La Passion de Jeanne D’Arc din 1928 (puteţi vedea filmul şi pe YouTube – https://www.youtube.com/watch?v=d3Q6FVhqLY0) şi trimitere clară către textul piesei Bigmouth Strikes Again de pe legendarul album The Queen Is Dead (1986), care tronează în faţa noastră pe cortina de deschidere, este un motiv mai mult decât suficient de bucurie şi speranţă că muzica ce ne-a adus împreună aici şi acum din toate colţurile lumii (literalmente) nu va rămâne uitată într-un sertar. Ea este imaginea de pe coperta noii ediţii a albumului din 2014.
 
Din filmul introductiv de 30 de minute au ieşit câteva secvenţe şi au apărut elemente noi, cum ar fi  scena din L’Insoumis (1964) care a dat imaginea lui Alain Delon de pe coperta aceluiaşi The Queen Is Dead şi imaginile din Flesh (1968, regizat de Paul Morrissey şi produs de Andy Warhol) cu Joe Dallesandro, care apare şi pe coperta albumului de debut The Smiths din 1983. Intro-ul este şi el diferit, vocea lui Klaus Nomi din Dido’s Lament fiind înlocuită cu tobele din The Operation; tresar doar la gândul că ar putea urma o piesă de pe Southpaw Grammar (1995) din care face parte The Operation şi care este, după părerea mea, unul dintre cele mai bune discuri ale lui Morrissey şi, în orice caz, unul mult subestimat. Cui nu l-a ascultat încă îi recomand să ia măsuri! Însă gongul asurzitor din final face trecerea către Suedehead şi imediat Alma Matters, într-un setlist care este aproape acelaşi de la primul concert norvegian din acest segment de turneu şi destul de asemănător cu cel din 2015; acesta cuprinde 6-7 piese de pe World Peace Is None of Your Business (mare bucurie să aud One of Our Own, dintre piesele bonus de pe ediţia extinsă a albumului), două piese The Smiths (Meat Is Murder, manifestul etern al lui Morrissey împotriva industriei cărnii, şi What She Said), câteva din anii ’90, câteva din anii 2000, cu alte cuvinte un setlist destul de echilibrat cronologic. Ce m-ar bucura pe mine foarte tare ar fi o reîmprospătare a acestuia, mai ales când avem de-a face cu un catalog atât de bogat. Ouija Board, Ouija Board nu se numără printre preferatele mele, însă live sună atât de bine încât nu-mi vine să cred că este acelaşi cântec. O altă notă se impune despre Meat Is Murder, căci în seara asta eu am auzit cea mai bună versiune live a sa din toate concertele la care am fost sau toate înregistrările pe care le-am auzit şi/sau văzut. La fel şi Jack The Ripper, care este unul dintre cele mai bune momente ale serii şi pe care chitara sună excelent.
 
Morrissey este destul de vorbăreţ, nu sare peste comentariile obişnuite despre politicieni care sunt “adevăraţii criminali”, schimbă cuvinte din text – ah, cât îmi place asta! – (de exemplu spune “you have saved me” în loc de “you have killed me”), uneori chiar jucăuş şi binedispus. Cu toate acestea, dacă îl priveşti cu atenţie, observi că ceva nu pare a fi în regulă; un mic disconfort când încearcă să se aplece, însoţit probabil de o grimasă în spatele mâinii cu care îşi acoperă faţa, mişcări nu prea ample, uneori aproape stânjenite şi pansamentul vizibil pe piept. Nu ştim ce ascunde acest pansament (a purtat câte unul şi înainte de Berlin şi la Manchester patru zile mai târziu), care mai şi cade sau este dat jos în culise înainte de bis. Dacă ascundea sau nu o rană sau dacă Morrissey l-a purtat intenţionat pentru a atrage atenţia, e greu de spus. Cert este că subiectul este acum pe buzele tuturor şi chiar exagerat de presa britanică, The Guardian notând, de pildă, că la Manchester rana sângera vizibil prin pansament. Nu-mi amintesc însă să fi văzut aşa ceva în fotografii sau filmări şi, în plus, niciunul dintre prietenii mei prezenţi la concert nu a confirmat informaţia. Pentru cine poate nu este la curent, Morrissey a fost diagnosticat în urmă cu circa trei ani cu cancer esofagian şi urmează tratament în mod constant, iar problemele de sănătate l-au făcut să anuleze sau să reprogrameze unele concerte în ultimii ani. Însă nimic din toate astea nu i-a ştirbit din farmec şi din voce care, în seara asta, este aşa de limpede, luminoasă şi melodioasă cum nu cred că am auzit-o la concertele anterioare la care am fost; muzica te duce prin toate stările până ce intensitatea emoţională devine atât de puternică încât nici nu îţi mai pasă că îţi dau lacrimile (“and I just can’t find my place in this world”). De asta este minunat să fii acolo unde se cîntă ca şi cum acesta ar fi cel mai grozav lucru din lume.
 
La bis nu mai cântă decât o piesă, Irish Blood English Heart, şi, spre dezamăgirea unora, nu mai aruncă nici cămaşa, ceea ce evident este un alt motiv de comentarii şi speculaţii. Orice ar face sau nu ar face Morrissey poate deveni o ştire şi nici nu cred că acest lucru îl deranjează foarte tare.
Câteva note despre organizare:

  • Înainte de permiterea accesului în sală, o persoană din echipa de la intrare vine în faţa noastră şi ne informează că în curând se deschid uşile şi suntem rugaţi să intrăm pe rând, civilizat, unul câte unul, fără să alergăm spre scenă (la fel s-a întâmplat şi la Londra la Hammersmith Apollo).
  • La intrare se face percheziţie corporală la primul filtru (la al doilea se verifică biletul şi încă o dată geanta, poşeta, după caz). Îl întreb pe prietenul meu german dacă este un obicei sau se întâmplă cu precădere acum, dat fiind contextul atacurilor recente. Răspunde că aşa se procedează de regulă la marile evenimente.
  • La bar fiecărui cumpărător i se reţine un euro peste preţul băuturii cumpărate şi i se dă un jeton; la returnarea paharului de plastic, cumpărătorul fie recuperează acel euro, fie îl poate folosi pentru următoarea băutură. Astfel la sfârşitul concertului, pe jos nu vezi decât foarte puţine pahare, cel mai probabil ale celor care erau foarte în faţă şi nu puteau ieşi decât la final.
  • În sală există o echipă medicală care asistă spectatorii la nevoie. Cineva din grupul nostru a avut nevoie de ajutor, a ieşit din mulţime şi a fost însoţită de un medic în tribune, unde i s-a găsit un loc liber şi de unde a putut urmări în continuare liniştită concertul.

Nu e mare filozofie, sunt lucruri de bun simţ care, dacă sunt asigurate de organizatori, nu pot face decât să îmbunătăţească experienţa spectatorului. Sunt convinsă că şi organizatorii români merg la concerte în străinătate, aşadar nu ar strica să şi învăţăm câte ceva şi să preluăm ideile bune.
 

sursa foto: Mary Alexe
sursa foto: Mary Alexe

Cu inima plină (deşi Now My Heart Is Full nu a fost în setlist) mă despart cu oarecare tristeţe de Morrissey şi simt cum se instalează încet-încet “the post-gig blues”, de care sufăr de când mă ştiu mergând la concerte. Mergem la petrecerea de după concert într-un bar neîncăpător pentru oameni şi poveşti, apoi mai zăbovim până spre dimineaţă şi ne luăm micul dejun înainte să se crape de zi în frumosul Berlin. Insigna pe care am primit-o de la una dintre prietenele englezoaice din grupul nostru şi care rezumă minunat toată călătoria asta se află la locul ei, la fel şi Morrissey.
 
I remain, until the very last glimpse, I remain yours”. As we remain yours, Moz.
Setlist

  1. Suedehead
    2. Alma Matters                                               
    3. You Have Killed Me                                   
    4. Ganglord                                        
    5. Speedway                                     
    6. Istanbul                                          
    7. I’m Throwing My Arms Around Paris                                                 
    8. Jack The Ripper                           
    9. World Peace Is None of Your Business                                              
    10. Kiss Me A Lot                             
    11. All You Need Is Me                  
    12. The Bullfighter Dies                                 
    13. Meat Is Murder                                        
    14. Everyday Is Like Sunday        
    15. Ouija Board,Ouija Board       
    16. The World Is Full of Crashing Bores                  
    17. I Will See You in Far-Off Places                           
    18. One of Our Own                       
    19. What She Said                           
    20. Oboe Concerto                         
    21. Irish Blood, English Heart (bis)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here