Ilie Stepan, la 25 de ani de când a avut curajul să urce în balconul Operei: „Dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară“

Interviu preluat de pe adevărul.ro

Ilie Stepan este primul muzician care a cântat două piese interzise în balconul Operei din Timişoara în ziua de 20 decembrie 1989: „Hora Unirii“ şi „Deşteaptă-te, române!“. Artistul povesteşte despre viaţa în Timişoara comunistă, despre Revoluţia trăită pe viu şi despre pasiunea pentru sunete.

(…)

„Weekend Adevărul“: Pe 20 decembrie 1989, Ilie Stepan, cu plete lungi şi barbă, liderul Pro Musica, şi-a făcut apariţia în balconul Operei din Timişoara. Nu v-a fost teamă?

Ilie Stepan: A fost o nebunie de nedescris în acele zile, în Timişoara, care se proclama primul oraş liber de comunism. Oamenii nu concepeau să mai trăiască sub dictatura lui Ceauşescu. Deşi acesta nu fugise şi nici nu se ştia ce se va întâmpla. La început, mi-am învins instinctul de conservare. În noaptea dintre 20 şi 21, însă, m-am temut. Eram liderul grupului Pro Musica. În acea seară am cântat două piese interzise în balcon, „Deşteaptă-te române!“ şi „Hora Unirii“. A fost cel mai înălţător moment! Am luat împrumut de la un prieten o chitară. Încă era dictatura la putere, însă oraşul era liber! Dacă nu cădea Nicolae Ceauşescu, pe mine mă săltau primul, pentru că în balcon eram cel mai cunoscut. Cu o lună înainte, chiar am susţinut un concert la sala Olimpia. Nimeni nu ştia cine erau Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, liderii Revoluţiei din balcon.

Aţi fost pe străzi şi în zilele revoltelor?

Nu am fost. Dar ştiam ce se petrece. Am văzut ce se întâmplă la Tokés László. În acea perioadă făceam meloterapie la Clinica de Psihiatrie de la Jebel şi treceam mereu prin Piaţa Maria. Am văzut multă lume la Tokés în faţă, pe 15 decembrie. Era o zi de vineri. În 16 decembrie, am fost iar la Jebel, iar la sosire era foarte cald, aşa că ne-am oprit să bem o bere la o terasă. Atunci am văzut că atmosfera era deja tensionată. Nu ştiam exact ce se întâmplă. Am stat o perioadă pe acolo, dar, când au venit maşinile cu tunurile cu apă, am decis să plec. Nu eram pregătit pentru confruntare. Până la urmă, am luat o chitară şi, în 20 decembrie, am urcat în Opera din Timişoara. Asta ştiam să fac, asta am făcut. Fiecare a contribuit cu ce a putut mai bine la Revoluţie. Unii ştiau să se bată, alţii să vorbească. Eu am fost primul artist din balcon. Am mers cu Lică Dolga (n.r. – toboşar timişorean). Ne-am asumat un risc.

Aţi mai revenit zilele următoare în balconul Operei?

Nu am mai revenit în balcon. În noaptea aceea nu am avut curaj să mă duc acasă. Am dormit în altă parte. M-am ascuns la un prieten psihiatru. Nu era simplu. Apoi, în 22 decembrie, nu m-am mai dus. Era clar că dictatura a căzut. Nu avea rost să mă împănez cu merite. Oricum, a urmat deruta generală.

La sfârşitul lunii decembrie 1989 s-a născut cel mai frumos imn al Revoluţiei, „Timişoara“. Care este povestea lui?

Piesa „Timişoara“ a fost scrisă pe 27 decembrie 1989. Tema, melodia şi refrenul îmi aparţin, iar textul a fost scris de prietenul meu, Marian Odangiu. Toată acea încărcătură, felul cum au răspuns oamenii, totul s-a regăsit în compoziţie. O sută de mii de persoane au cântat şi au strigat „libertate“. Piesa a luat fiinţă în 10-15 minute. Este singura piesă la care nu aş putea să fac modificări. E perfectă în felul ei, ca simţire, ca feeling. L-am sunat pe Odangiu şi i-am cântat melodia prin telefon. Ne-am întâlnit pe 30 decembrie, el a făcut mici corecturi pe text şi totul a fost gata. A fost imprimată pe 8 ianuarie, în studioul TVR de la Bucureşti. Era cel mai performant studio de înregistrări din ţară. Solistul de atunci de la Pro Musica era Mario Florescu. La refrenul piesei, „Timişoara, Timişoara“, au fost invitaţi să cânte şi şase paraşutişti care păzeau televiziunea. Îmi amintesc că se circula cu parolă prin sediul TVR. Mirosea a chit, pentru că se schimbau geamurile care fuseseră sparte. Paraşutiştii au venit să bage şi ei un ochi şi i-am luat să cânte. Aveau voci normale, obosite şi au cântat cu înfrigurare.

Cum a fost Ilie Stepan în copilărie?

Am avut o copilărie fericită, asta şi datorită părinţilor mei. Amândoi erau bănăţeni. Tata a fost militar de carieră în armata regală. El s-a născut în anul 1911. Asta înseamnă că a prins ambele războaie mondiale. Pe cel de-Al Doilea l-a şi făcut. A absolvit în anii ’30 Academia de război, a fost ofiţer de artilerie, iar la 33 de ani, pe front, a fost avansat la gradul de locotent-major, apoi a fost decorat. Nefăcând politică, după război nu s-a înscris în Partidul Comunist Român. A fost trecut în rezervă şi apoi în retragere, cu o pensie foarte mică. Mama a lucrat ca asistentă medicală şi apoi fotograf. A fost fotograf autorizat pe specializare medicală. Din banii câştigaţi, care nu erau foarte mulţi, s-au străduit să am o copilărie fericită.

V-aţi născut la Caransebeş. Când aţi venit la Timişoara?

La Caransebeş am locuit doar un an. Apoi ne-am mutat la Lugoj. Din 1961, am venit la Timişoara, exact atunci când am început să merg la şcoală. Părinţii s-au mutat la Timişoara pentru că s-au gândit la mine. Am fost singurul lor copil. Deşi mai am un frate vitreg din prima căsătorie a tatălui meu. Tata a cântărit că Timişoara era un oraş mare, centru universitar. S-au gândit la cariera mea. Din păcate, nu prea s-a ales nimic din gândurile lor, pentru că eu m-am îndrăgostit de muzică.

Aţi moştenit de la cineva „urechea muzicală“?

Amândoi părinţii au avut ureche muzicală foarte bună. Mama cânta vocal foarte frumos, iar tata, tânăr ofiţer, a fost corist în corul Speranţa al bisericii din Fabric (n.r. – cartier al Timişoarei). Bunicul meu dinspre tată a plecat în America înainte de Primul Război Mondial, unde a lucrat la fabrica de automobile din Detroit, iar noaptea cânta la cimpoi pentru românii de acolo. El s-a întors până la urmă în România.

Când v-aţi îndrăgostit, de fapt, de chitară?

Tuşa finală pentru mine, ca pentru mulţi alţii din generaţia mea, a fost filmul „Tinerii“ (n.r. – „The Young Ones“, 1961), cu Cliff Richard&The Shadows, care rula pe ecranele cinematografelor din România. Aveam 9-10 ani. Atunci a fost declicul. Atunci am simţit că ăsta va fi drumul meu. Eram încă super-tânăr, dar după acest film m-am dus şi le-am cerut părinţilor mei o chitară. Acest film a fost un şoc cultural pentru tinerii din România, pentru că şi Nicu Covaci spune că tot de acolo s-a inspirat. A fost un veritabil şoc cultural şi muzical, aşa este, pentru o întreagă generaţie. A avut un succes năpraznic şi afară, dar şi la noi. Toate filmele de acest gen au avut o influenţă asupra tinerilor. Muzica era alăturată formelor rebele, cu personaje complexe, personalităţi mari, imprevizibile, surprinzătoare şi unice în peisaj. În „Tinerii“ era o formaţie de trei, cu solistul vocal Cliff Richard, un mare nume. Să nu uităm că după „Tinerii“ au apărut The Beatles şi The Rolling Stones, a apărut acea generaţie fantastică de muzicieni. Mulţi au băut apă după „Tinerii“.

Unde aţi văzut prima dată „Tinerii“?

Eram în Timişoara. Mergeam la cinematograful Victoria, din zona Bălcescu. De obicei, când erau filme din acestea foarte puternice, mergeam, măturam curtea, făceam tot felul de munci pe acolo şi ei ne dădeau drumul pe gratis. Stăteam în rândul unu sau rândul doi, ca în filmele cu Charlie Chaplin, cu gâtul în sus, pentru că ecranul era mare şi se afla foarte aproape de noi. Am văzut filmul de foarte multe ori. La „Tinerii“ a fost nebunie.

Cine v-a învăţat să cântaţi la chitară?

Profesorul Adrian Popescu, căruia îi port o mare recunoştinţă. Este omul care mi-a pus chitara în mână. El era profesor de chitară. Erau doi fraţi gemeni Popescu, veniţi din Oltenia, care au început să predea chitara la Timişoara cu foarte mare succes. Nicu Covaci, Ladislau Herdina, marele chitarist de jazz Dan Ionescu, toţi au fost printre cei care au învăţat de la el. Dan Popescu venea acasă la noi pentru ore particulare.

Bănuiesc că vă bătea gândul să mergeţi la Liceul de Muzică din Timişoara.

Nu am vrut să fac asta pentru simplul motiv că la Liceul de Muzică nu se studia chitara. La niciun nivel. Chitara nu se studia în nicio instituţie de stat din România, ci doar prin ore particulare. Până în 1989, chitara nu a fost considerată în România un instrument de nivel academic. Singura formă care se găsea în România era cartea „Metoda de chitară“, de doamna Maria Boeru. Se putea găsi pe la librării, pe sub mână. În rest, de partituri nici vorbă. Acum e simplu pentru un autodidact. Deschide Youtube-ul, tastează „Jimmy Hendrix“ şi găseşte o sută de interpretări şi variante. Atunci ascultam muzică pe vinil şi de acolo ne inspiram.

(…)

Ştiu că aţi fost un rebel în timpul liceului şi l-aţi şi întrerupt de câteva ori.

Prima dată a fost din cauza unei boli, făceam alergie la pene. Era o boală nouă. Am pierdut un an de liceu, nu a fost uşor. Apoi, un distins profesor care se uita sub fustele elevelor m-a scos într-o zi la tablă. Nu eram pregătit şi m-a făcut de râs în faţa clasei. Nu i-am răspuns atunci. Dar a doua zi m-am urcat în tren şi am plecat la Bucureşti, unde am rămas un an de zile. Am stat la prietenii mei şi am cântat. Din momentul acela, am început un drum pe care am considerat că trebuie să-l fac. Şi am ajuns un muzician căruia oraşul Timişoara i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare (n.r. – în anul 2012).

Ce influenţă a avut asupra dumneavoastră renumitul psihiatrul Eduard Pamfil?

Pe profesorul Eduard Pamfil, părintele şcolii psihiatrice din Timişoara, l-am cunoscut în timpul liceului. Era un om complex. Psihiatru, filosof, poet, eseist şi muzician. A terminat Conservatorul de chitară, în perioada interbelică, la Paris. Când profesorul a murit, am fost şi eu invitat să spun câteva cuvinte. Pot să spun că m-am perfecţionat cu el în ceea ce înseamnă chitară clasică, m-a ajutat foarte mult.

„Weekend Adevărul“: Ştiu că eraţi vecin de cartier cu Nicu Covaci. El deja devenise o vedetă. Aţi fost prieteni?

Am locuit în zona Pieţei Maria din Timişoara, unde eram vecin cu Nicu Covaci, cu Moni Bordeianu, dar şi cu ceilalţi din Phoenix. Nu eram prieteni, pentru că ei erau mai mari. Covaci e cu patru ani mai mare ca mine. Nu aveam noi curajul să ne lipim de găştile lor. Eu aveam altă gaşcă. Am copilărit cu Doru Iosif (n.r. – actor la Teatrul Naţional Timişoara şi membru fondator Pro Musica) şi cu operatorul şi regizorul Gelu Şvaiţer. Sigur că mergeam în parcul de la Flora când ieşeau Sfinţii, cum se numeau înainte, cu chitările. Mergeam şi la concertele lor. După ce am văzut filmul „Tinerii“ mă uitam fascinat pe stradă după Moni Bordeianu, solistul trupei Phoenix.

Înainte de a apărea Pro Musica aţi mai cântat în trupe?

Am mai avut trei trupe. Prima era G-Boys, o trupă de copii cu chitare. Apoi a fost Marţienii – eram deja o trupă cu trei chitare şi o tobă, iar apoi Rivoli Grup 4. Acolo m-am întâlnit oficial în muzică cu Doru Eugen Iosif, colegul meu de stradă, de clasă şi de bancă. Eram un grup inventiv pentru vremurile alea, cântam compoziţii şi cover-uri. Eu aveam o chitară transformată de mine, cu trei corzi de chitară electrică şi celelalte trei de la chitară-bas. Pe lângă compoziţiile noastre, cântam piese de Beatles, The Kings, Animals.

Cum s-a născut Pro Musica?

Eram la ora de chimie, materie pe care n-am înţeles-o niciodată. Atunci am aflat că pe 15 ianuarie 1973 se organizează un eveniment special, de ziua lui Mihai Eminescu, şi am zis că trebuie să facem ceva cu trupa. Am pregătit compoziţii în întregime după operele lui Eminescu. Acest prim concert a fost organizat pentru elevii mai multor licee, pe linie şcolară. S-a ţinut în sala festivă a Liceului Pedagogic din Timişoara. Atunci s-a născut Pro Musica. Iniţial i-am dat numele trupei Pro Musica Experimental Super Grup. După care ne-am dat seama că e o prostie şi am scurtat numele. Să zicem că se numea folk ce făceam. Socotim acest concert ca fiind ora zero a trupei. Atunci au cântat în trupă Liviu Butoi, Doru Apreotesei, Doru Piloş şi Doru Iosif. A cântat cu noi şi un cor cameral. Apoi am început să concertăm la Casa Studenţilor.

(…)

Aţi fost urmăriţi de Securitate?

Probabil că au pus ochii şi pe noi, dar nu m-a interesat. Eram aşa de dedicat muzicii! Probabil că aveau şi om infiltrat în trupă. Voi afla atunci când voi avea timp să mă duc să citesc dosarul. În mod sigur voi rămâne dezamăgit. Sper din tot sufletul să nu fie din rândul prietenilor pe care îi consider din eşalonul unu. Primeam multă lume la repetiţi. Oricine putea fi colaborator al Securităţii.

Cum funcţiona cenzura la trupe?

Cenzura era de trei tipuri: de spectacol, de radio-TV şi cenzura Electrecord. Cea de spectacol era cea mai uşoară. Cel mult trupa era suspendată dacă se întâmpla ceva. Şi noi am fost avertizaţi, cartonaşe galbele am luat multe. A doua fază era în cazul înregistrărilor de la radio şi TV. Dacă i se părea ceva suspect cuiva, dădea un telefon şi de a doua zi piesa nu mai apărea. Se ştergea banda audio sau video. Cea mai năpraznică era cenzura de la Electrecord. Dacă scăpa ceva considerat subversiv, împotriva regimului, şi se editau 10.000 de discuri, alea se vindeau. Nu mai puteau fi recuperate. Era un pericol major. Acolo era cenzura cea mai severă.

Phoenix a găsit o metodă să scape de cenzură implicând folclorul autohton. Pro Musica prin ce metodă a scăpat?

Noi am ales calea barocului. Cei de la cenzură nu au prea ştiut cum să apuce barocul. De exemplu, am avut un spectacol, „Introducere într-un concert barock“. A avut 11 vizionări din partea partidului. Apoi a fost interzis. Găseau tot felul de defecte în text. Tot timpul trebuia să facem modificări. Era simbolul barocului, iar ei nu-l înţelegeau. Nu înţelegeau nici personajele mitologice.

Cu toate astea, au apărut multe piese de acolo pe albumele viitoare.

Am salvat nişte piese din „Introducere într-un concert barock“ şi le-am strecurat pe nişte discuri. Spre exemplu, piesa „Mitul Proteu“. E un personaj, un nume baroc. O altă piesă salvată a fost „Pasărea P“. Am scăpat uşor, pentru că putea fi înţeleasă ca aluzie la Pasărea Phoenix. Ei erau fugiţi şi interzişi. Dar a fost involuntară analogia cu ei. Zona barocă nu conţinea aluzii directe împotriva regimului. Aşa a apărut şi albumul „Rockul baroc“ din 1986. Am avut aluzii şi lucruri care spun multe, dar le spuneam la un anumit nivel. Am fost foarte elaboraţi. Eram ca o băutură alcoolică fină. O bei, dar nu-i simţi impactul ca la o votcă proastă. Bei fără să simţi jumăte de litru şi, când te ridici, eşti mangă. Nu te mai ţin picioarele.

De ce a dispărut Pro Musica în 1993?

Pro Musica nu a dispărut. În viaţa unei trupe intervine şi o saturaţie, o rutină. Noi am oprit activitatea pentru că fiecare a intrat în alte proiecte. Eu am simţit nevoia să fac muzică de fuziune. Am simţit nevoia să cânt şi altceva. Am făcut Stepan Project. Nu am spus niciodată că s-a destrămat Pro Musica, era o conservare. Am vrut să revenim la 40 de ani de la înfiinţarea trupei, dar ne-am oprit din cauza unei probleme de sănătate a cuiva important din trupă. Aşa că am făcut concertul de revenire în octombrie 2014.

Cum a evoluat muzica românească în ultimii 25 de ani?

Trupele străine au adus schimbarea şi în România. Microfoanele au început să fie înlocuite de butaforie, de gips şi de playback. Din păcate, la noi dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară. Au apărut samsarii şi în domeniul muzical, avizi de bani, de îmbogăţire rapidă. Nu au nicio ideologie, niciun crez, ei calcă pe cadavre artistice. Şi-au făcut calcule simple. E mai uşor şi mult mai ieftin să scoţi o fătucă, două, trei, să organizezi un spectacol de playback cu două boxe. Ai făcut banul, le dai şi lor ceva şi asta e tot. Mituieşti tot ce se poate mitui la radio, dai bani grei să le difuzeze, le faci mari artiste, iei bani şi de acolo.

În mod evident, nu este vorba de calitate. Dar de ce place o asemenea muzică?

Răspund cu o parabolă. Soţia mea lucra ca asistentă medicală la grădiniţa de vizavi de Liceul Loga din Timişoara. Acolo veneau copiii de activişti de partid, de securişti, de miliţieni. Într-o dimineaţă a apărut un bunic care îşi aducea copilul la grădiniţă. Era un securist. „Doamna Carmen, aseară am avut la cină unt adevărat. Dar copilului nu i-a plăcut. Mi-a spus că el nu mănâncă porcăria asta. Spunea că ăsta nu e unt şi să-i dau unt ca la grădiniţă“, spunea bătrânul. La grădiniţă, copilul primea unt din ăla contrafăcut, cu jumătate apă. Copilul nu mânca untul adevărat, pentru că era obişnuit cu cel de la grădiniţă. Dacă la radio dai doar muzica asta, copilul va spune că asta e muzica adevărată, nu porcăria cealaltă. Ăsta e motivul pentru care acea muzică place: pentru că e difuzată tot timpul.

Aţi fost director muzical la Radio Vest, din Timişoara, şi aţi putut difuza muzică bună. Nu aţi fost obligaţi să difuzaţi şi „porcării“?

Am fost unul dintre acţionarii de la Radio Vest. Ca orice radio de provincie, ne duceam existenţa prin publicitate. Am primit de la Bucureşti publicitate, cu condiţia să difuzăm nişte playlist-uri impuse de ei. Îngrozitoare au fost! Este o formă mascată de a impune ce vor ei. Nişte începătoare, nişte voci de să te ferească Dumnezeu!

Care credeţi că este soluţia pentru a face oamenii să asculte muzică de calitate?

Acum câteva zile am luat un taxi. Şoferul asculta un album Pink Floyd. Am rămas mirat. Avea cam 30 de ani. L-am întrebat cum de ascultă aşa ceva. Mi-a răspuns: „Habar nu aveţi câtă muzică proastă am ascultat până am ajuns la comorile astea“. Unii nu ştiu alternativa la această muzică. Ei cred că respectivii care sunt difuzaţi înseamnă superlativul în muzică. Lupta nu trebuie să fie ratingul, ci valoarea. E o mare măgărie ca televiziunea publică să concureze cu televiziunile manelizate. Din păcate, nu se pot schimba lucrurile uşor, aşa de bine sunt sudate structurile pseudo-mafiote şi interesele financiare. Toate sunt încrengături mafioto-politice. De aici pleacă tot. Ţara şi poporul, cu care mă mândresc, trec printr-o gravă criză morală. De probleme de indentitate, de lipsă de reacţie. Este inadmisibil, când ţi se taie 25 la sută din leafă, tu să stai ca purcelul la tăiere. Fără măcar să uzitezi mijoacele democratice şi legale. Bolnavilor li se taie din banii de medicamente, pensionarii cerşesc, caută prin gunoi. De multe ori, mă bănuiesc şi pe mine că stau ca nesimţitul, că nu reacţionez la ce se întâmplă în jur.

Puteți citi interviul în întregime pe site-ul adevărul.ro