Indie(nii) industriei muzicale românești (1)

0
5

 support_independent_music
Articol de Iulia Radu

Motto: „The word ‘indie‘ is meaningless now. It’s so over-used that people think it simply means green hair” (Morrissey)

Am rămas cu câteva dileme după reacțiile venite de la artiști (culmea!) la invitația adresată de Andrei Partoș atât muzicienilor care nu sunt în heavy-rotation cât și iubitorilor de muzică: de a se întâlni pentru a discuta și a găsi soluții la problemele cu care se confruntă (puteți citi articolul aici – click – iar reacțiile de pe Facebook mai jos). Mărturisesc că nu mă așteptam ca o astfel de inițiativă să fie respinsă de unii artiști pe motiv că „ăsta-i business-ul” sau „oricum nu va merge pentru că unii vor fi mai egali decât alții și se va ajunge la certuri”. Doar pentru faptul că ne-am permis să îi invităm pe muzicieni la discuții, ne-am trezit cu adevărate cursuri de business ținute pe Facebook de „fini” cunoscători ai domeniului. Și pentru că soarta unui pacient în moarte clinică este pecetluită când în jurul lui filosofează analiștii, am decis să vedem care sunt problemele de care se lovesc artiștii (indiferent de genul abordat) în acest simulacru de industrie. Unii au dorit să-și păstreze anonimatul, alții s-au exprimat direct și veți citi declarațiile lor mai jos. Este primul episod al unui material care își propune să scoată la iveală problemele de care se lovesc artiștii în jungla showbusiness-ului autohton. Poate, cu această ocazie vom înțelege și ce înseamnă de fapt „artist independent” spre deosebire de unul care are contract sau colaborează cu o casă de discuri mare.

Vox Pop Rock
Vox Pop Rock

Subliniez de la bun început că nu sunt vreo autoritate în domeniu. Sunt un simplu iubitor de muzică, un om pasionat care ascultă radio de când se știe (fără nicio exagerare, la noi în casă a mers radioul non-stop). Rândurile de mai jos nu au pretenția unei analize a industriei muzicale românelti, ci reflectă modul în care acest business mi-a modificat, mi-a ciuntit felul în care mă raportez la muzică. Am folosit un cuvânt greu mai devreme: PASIUNE. Da, muzica m-a pasionat dintotdeauna. Ascult cu plăcere ORICE gen muzical. Cumva,  reușesc să mă bucur și atunci când ascult muzică ușoară, și când ascult pop, dance, folk, rock, hard-rock, blues, heavy-metal, punk, jazz (atât cât am înțeles). Fără să fiu fanul lui X , Y sau Z (latura fanatică îmi lipsește), am reușit să mă bucur de MUZICĂ. Am conștientizat pentru prima dată cât de important este rolul meu în această „ecuație” când am citit pe prima pagină a revistei Vox Pop Rock: „Revistă dependentă de toți fanii” (!!!). Atunci mi-am dat seama că trebuie să fac și eu ceva pentru pasiunea mea, că est o relație care funcționează în ambele sensuri: primești și oferi. Vrei să ai muzica preferată? O cumperi, ceri să o asculți la radio. Zis și făcut. Pe vremea când casetele se vindeau la tarabă, iar CD-urile erau o raritate, mergeam regulat la piață în speranța că voi găsi și muzica mea preferată. Desigur, tarabele erau pline cu artiștii momentului (majoritatea din zona pop-dance, manele și muzică populară). Am să vă dau doar două exemple de întâmplări care m-au marcat (deși au fost și multe altele): 1. Am vrut să cumpăr albumele Marinei Florea. Nu le-am găsit. Am scris la radio cerând ajutor, am scris la Electrecord, am scris chiar și la o revistă  mondenă sperând că voi fi ajutată să achiziționez niște casete sau măcar să obțin un autograf. Nu s-a putut, așa că după vreo 5 ani de căutare și așteptare, am renunțat. 2. Am vrut să cumpăr un CD cu Bon Jovi. Cei de la tarabe, mi-au spus sec: „ți-l aduc, dar te costă 800 lei”. Era o sumă prea mare pentru mine, dar cu toate acestea mi l-aș fi dorit chiar dacă la vremea respectivă nu aveam încă la ce să-l ascult. Și încă un aspect important: acest „ți-l aduc”, nu-ți garanta că vei ține în mână un material original. Așa se raporta „industria” la cumpărător (oare am fost singura în astfel de situații?!). Asta-i atitudinea care îl inhibă pe posibilul cumpărător și-l face să-și piardă interesul în cele din urmă. De ce v-am spus toate acestea?!  Pentru că uneori am impresia că în România există singura industrie din lume care NU și-a propus să VÂNDĂ nimic, ci doar să scoată niște bani rapid. Altfel, nu-mi explic cum se face că în ultimii 27 de ani, industria nu a încercat să-și cultive publicul. Atenție! Nu mă refer la muzica promovată (bună sau proastă, oricum ar fi ea). Mă refer la a cultiva cumpărătorul, dorința omului de a cumpăra un produs. În țările civilizate încă se mai vând discuri, iar vinilurile încep să fie din nou la mare căutare, dar acolo casele de discuri sunt preocupate de ideea de a-și ține cumpărătorii aproape. Încă din 2007, când a început să scadă vânzarea de CD-uri, în Statele Unite ale Americii au început să fie organizate evenimente denumite „record store day” prin care oamenii sunt încurajați SĂ CUMPERE. De câte ori au făcut casele de discuri din România astfel de acțiuni pentru a-și fideliza publicul, pentru a-i face pe oameni să înțeleagă că muzica nu este și nu trebuie să fie gratis?! Câte magazine de muzică mai există în România în 2017? Suntem printre puținele țări din lume în care nu (mai) există ideea de fan-club. Să-mi fie cu iertare, dar în alte țări (alea civilizate spre care tindem) industria se bazează și pe fan-cluburi, pe acei oameni dornici să cumpere orice obiect de merchandise, orice album re-editat, pe acei spectatori care cumpără primii cele mai scumpe bilete la concerte, pe acei oameni care epuizează stocul de bilete în 10 minute de la punerea lor în vânzare, pe acei fanatici dispuși să călătorească prin toată lumea după trupa/artistul preferat. În alte țări, la concerte, sunt puse în vânzare inițial bilete pentru membri fan-clubului. În România, ar fi un gest inutil pentru că nu mai există așa ceva. De câte ori n-am văzut la București grupuri de 10-15 bulgari, croați, sârbi, italieni, britanici, spanioli care vin cu steagul țării lor și se așează în fața scenei? Fac parte dintr-un fan-club și călătoresc împreună. Mai mult decât atât, unii artiști le oferă pachete atractive ca preț celor care vor să îi însoțească în turneu, alții pun pe lista de invitați numele acelor fani care sunt dispuși să-i urmeze peste tot. Relația artist-fan club este una solidă. În alte țări, companiile care produc instrumente muzicale sponsorizează școlile (atenție, nu doar pe cele de muzică) cu instrumente tocmai pentru a-i apropia pe tineri de muzică și pentru a-și asigura viitori clienți. În schimb, în România, când s-a pus problema scoaterii muzicii din programa școlară, doar câțiva artiști au luat atitudine pe Facebook.
Oare cum a reușit industria muzicală din România să ucidă pasiunea publicului pentru muzică și artiști? Păi, și cu puțin ajutor chiar din partea artiștilor pentru că nici ei nu și-au ținut aproape susținătorii și nu au știut/nu au fost interesați să îi fidelizeze. Mulți dintre ei nu au nici măcar un cont de Facebook, ca să nu mai spun că majoritatea n-au nici site nici pagină de Wikipedia, unde să existe toate informațiile despre cariera lor. Spune și asta ceva despre cât de mult își respectă artiștii propria carieră. Era normal ca-n 27 de ani, interesul publicului să se diminueaze și să ajungem astăzi în situația în care spectatorul devine snob și își pierde bucuria de a merge la concerte, de a da bani pe muzică (fie că vorbim de CD-uri/viniluri, fie că vorbim despre platforme de streaming unde trebuie să plătească un abonament pentru a asculta).
Dar dacă tot le place unora să vorbească despre INDUSTRIE să punem problema pragmatic. De  exemplu: cum plătesc artiștii, în 2017, impozit pe veniturile din streaming? Există muzicieni români care câștigă bani de pe astfel de platforme și care vor să plătească impozit, dar ANAF-ul nu știe cum și unde să încadreze aceste de câștiguri. Așadar, deși vor să plătească, nu o pot face din punct de vedere legal. Avem legi care să recunoască venitul obținut din streaming? Și dacă nu avem, îi putem îndemna pe oameni să câștige bani pentru care nu pot plăti impozit? A fost ridicată această problemă și la conferința „Mastering The Music Business”. Nu a știut nimeni să răspundă.
Adevărul este că nimeni nu spune la astfel de conferințe că esența acestui business este de fapt cine pe cine cunoaște. Degeaba vorbești despre cât de mult trebuie să muncești pentru a avea succes, dacă nu spui fraza cheie: cunoști pe cine trebuie, reușești. Nimeni nu spune că radiourile lucrează pe principiul „băi, eu te difuzez, dacă te difuzează și X sau Y” (da, s-au întâmplat și astfel de cazuri și veți afla în episoadele următoare). Dar dacă tu, artist, nu faci muzică potrivită pentru publicul lui X sau Y, ci pentru publicul care ascultă Z (că d-aia ai venit la el), cu ce ești vinovat?! Reiese că, de fapt, posturile de radio se vânează reciproc. În aceste condiții putem vorbi despre o diversitate în FM-ul românesc?! Pentru că așa funcționează „industria”, marii „jucători” din FM sunt mână-n mână cu producătorii și casele de discuri. După cum spunea și Florentin Milcof, într-o postare pe Facebook (click aici pentru a citi!), este nevoie de transparență în realizarea playlisturilor de la posturile de radio. Lozincuța „asta cere publicul” este deja fumată.
Dar, să nu fim ipocriți. Știm bine că există posturi de radio locale (private!), regionale, există Radio România Cultural, Radio România Muzical, Radio București, există Național FM, există Rock FM, așadar avem emisiuni (de folk, de muzică ușoară, de blues, de muzică clasică, de rock, de thrash, de heavy) care oferă artiștilor spațiu de promovare. Desigur, piața radiourilor de nișă nu este atât de dezvoltată ca în alte țări, dar nu putem spune că artiștii nu au unde să își prezinte creațiile. La fel de adevărat este și faptul că unii artiști (destul de mulți, din păcate!) uită să promoveze, la rândul lor, emisiunile care îi servesc. Ba mai mult decât atât, unii refuză invitația la radio (chiar dacă au șansa să stea pe post 1-5 ore și să își prezinte piesele) deoarece tânjesc după apariții TV. Asta e, unii consideră că e sub demnitatea lor să vină la radio, ei vor doar la TV. Așadar, există o „bubă” și la artiști atunci când vine vorba despre stabilirea priorităților.
AG Weinberger la Radio Romania 2015
AG Weinberger

Dar să le dăm cuvântul celor implicați în „industrie”.
Există și povești de succes printre artiștii independenți din România. AG Weinberger este un exemplu în acest sens. Am stat de vorbă cu el și l-am rugat să vorbească despre industrie cu bune și cu rele. Iată ce spune AG Weinberger:

„Albumul Nashville Calling a avut un buget de 60.000 USD – s-a înregistrat în Nashville, TN și Seattle, WA, s-a mixat și masterizat în Medford, MA. Acest album mi-a adus satisfacții nebănuite… s-a vîndut pînă-n prezent în cca. 78.000 de exemplare în toată lumea… câteva piese (sau părți din piese) au fost selectate în episoade de seriale americane, piesa Break The Man a fost licențiată pentru 6 luni pentru compania aeriană Virgin Atlantic, albumul a trecut de primele 3 etape ale procedurii de selectare pentru premiile Grammy în anul 2007 la 7 categorii, piesele Break The Man, Down On You și Bring A Little Smile To Me au fost incluse în playlisturile posturilor de radio Sirius FM, canalele digitale de muzică ale furnizorilor de cablu… Albumul de concert Mighty Business a avut un buget de 10.000 Euro… acest titlu a ocupat locuri fruntașe în diverse top-uri americane și a fost inclus în peste 300 de posturi de radio on air și on line din lume. A generat zeci de recenzii și articole/interviuri pe întreaga planetă. Așadar nu cred că bugetul unui album determină succesul, dar cu siguranță ajută atragerea atenției celor de care depinde cariera artistului”.

 Având în vedere că nu are în spate o echipă mare care să-l ajute, am vrut să aflu cum se descurcă. „Din punct de vedere legislativ probleme majore nu am observat… avem un cadru legal bine gândit și încurajator. Doar că se aplică și se înțelege prost de către participanții din domeniul nostru. Există câteva ‘curiozități’ totuși, în uzanță, cum ar fi termenul de ‘producător’ – care peste tot în lume înseamnă cu totul altceva decât la noi… Din aceste mici ‘interpretări’ atipice (care provin din traducerile greșite a diferitelor modele preluate cu atâta mândrie și zel arogant de cei ce voiau neapărat să pară mai americani decît americanii, care au servit în anii ‘90 la elaborarea textelor legii) s-a creat un discurs destul de amuzant pentru un observator extern și extrem de copilăresc pentru participantul domestic la fenomen. Taxele nu sunt mari și în nici un caz nu sunt prohibitive. Eu de obicei cumpăr serviciile complete de la un furnizor – care include de la plata taxelor, întocmirea actelor necesare pînă la fabricarea CD-urilor și transportul lor direct la mine acasă. Costurile nu m-au deranjat și nu m-au făcut să renunț la proiect… Distribuția o fac prin toate outlet-urile digitale existente pe planetă și la concertele mele. Nu mai am încredere în rețelele de distribuție de la noi… relația cu ei – cel puțin din experiența mea, s-a dovedit anevoioasă și lipsită de orice principiu etic – atît de important pentru a crea un capital de încredere cu un partener de business… Cu mass-media am o relație cît se poate de bună în condițiile psiho/istorico/sociale existente din România… evident că nu mă îmbăt cu apa rece și nu am așteptări exagerate… fac parte totuși din generația care a ‘inventat’ music business-ul la noi… Mă folosesc de presă doar cînd am nevoie de ea, în mod punctual și bine definit…  Nefiind un produs al mass media sunt printre puținii care își permit această atitudine suverană și demnă… eu NU am nevoie de presă ca să-mi dezvolt cariera… în același timp eu în orice moment pot deveni o știre sau eveniment de presă…”, a declarat AG Weinberger.

De asemenea, l-am întrebat ce l-a determinat să devină artist independent. „Nevoia generată de refuzul celorlalți… Libertatea de decizie, alegerea strategiilor si al repertoriului. Nu sunt foarte convins că putem vorbi de prea multe ‘case de discuri’ în România… mai degrabă i-aș denumi tarabiști care funcționează pe principiul de consignație, oferind aceeași ‘salată cu de toate’, copiind eventuala rețetă de succes al competitorului, guvernați fiind doar de latura financiară… Cei care conduc ‘afacerea’ în general nu vin din domeniul muzical/artistic… sunt niște oportuniști, care în anii ’90 stăteau pe holurile radiourilor cerșind acces la piesele difuzate pe atunci, să le poată copia pe casete audio, ca pe urmă să le vândă în piețele agroalimentare. Din aceste tarabe insalubre și-au dezvoltat afacerile, pe care le-au denumit cu atâta aroganță parvenită case de discuri… Aceasta este resursa umană care ‘gestionează’ destinele așa zisei industrii muzicale din România… O casă de discuri trebuie să prezinte câteva condiții pentru a avea dreptul să fie denumită și percepută ca atare. Trebuie să promoveze o unitate stilistică și estetică, trebuie să prezinte o strategie bine definită, trebuie să dețină și să investească resurse pentru producții și ‘tour support’, trebuie să aibă o viziune coerentă artistică… Câte astfel de case de discuri cunoașteți în România? Eu cunosc una singură: BigFoot Records… în rest, casele de producție sunt doar niște pretexte pentru discuțiile despre iahturi și proprietățile obținute din naivitatea artiștilor atrași în capcana vanității… Iar de aici până la capacitățile reale în gestionarea unei forme artistice e o cale foarte lungă… în afară de o speculă bine cosmetizată nu prea au ce oferi aceste entități economice pentru oamenii talentați care cîntă din convingere… Au creat un mediu toxic și promiscuu…”, spune AG Weinberger.

AG Weinberger este unul dintre puținii artiști care a înțeles cum funcționează business-ul și a știut să se adapteze. Ba mai mult decât atât, a reușit să obțină profit din vânzarea albumelor și pentru el și pentru partenerii de afaceri. Dar… nu este obligatoriu ca artistul să fie și un bun manager. Pot fi soliști foarte talentați (care nu sunt și compozitori) care au nevoie de sprijin pentru a avea o carieră. Iar aici  industria își arată limitele. Unde sunt impresarii, managerii profesioniști? Ce fac casele de discuri cu soliștii care au câștigat premii la Mamaia sau au apărut în talent-show-uri TV? Auzim că X a semnat cu o casă de discuri, ne bucurăm și așteptăm piesele, apoi se așterne tăcerea. Soliști talentați se bucură să semneze cu câte o casă de discuri mare și apoi se trezesc ținuți „la sertar” până când va veni momentul… Între timp, n-au voie să apară pe nicăieri, n-au voie să colaboreze cu alți artiști, compozitori neagreați de casa lor de discuri. Trec anii și publicul uită de ei. Am stat de vorbă cu o solistă care a câștigat premii importante la festivalurile din țară și am aflat că a fost nevoită să facă unele mici compromisuri. A fost ospătar, profesoară, secretară, prezentatoare TV. De la ea am aflat că i s-a oferit șansa să lucreze cu un compozitor care avea hituri în heavy-rotation la radio. I s-a spus că piesa o va costa 600 de euro (un chilipir pentru că în mod normal, te costă 5.000 de euro o piesă de la un compozitor de top). Solista a plătit un avans de 300 de euro și, după 6 luni, a primit piesa terminată în proporție de 80-90%, urmând să lucreze împreună la ultimele detalii. Nu i-a plăcut, așa că și-a cerut banii înapoi. Într-un final, i-a primit. Așa a aflat că, nefiind o solistă consacrată, a primit o piesă din „sertarul de jos”, deoarece piesele din „sertarul de sus” sunt rezervate pentru soliștii celebri deja, care apar zilnic la TV și sunt difuzați pe radio. Este doar un exemplu ca să înțelegeți cum funcționează „industria” pentru cei aflați la început de drum.

Repet, este doar primul episod dintr-o serie lungă. În final, reiau invitația făcută de Andrei:

Ce ați spune dacă ne-am aduna, să zicem la București, în toamnă, cu toți cei care consideră că nu sunt difuzați corect sau deloc, cu cei care doresc o echitate în spațiul radiofonic, un echilibru stilistic? Ba chiar și unul legat de vârsta creatorilor și interpreților. Poate găsim, împreună, soluții de echilibrare a situației care a devenit alarmantă nu numai pentru artiști, dar și pentru un considerabil număr de consumatori. Ar fi de dorit să avem și oameni din public cu idei, sugestii.

Găsiți articolul în întregime aici: http://andreipartos.ro/campanie-soft-rotation/

 
Mai jos găsiți postările de pe Facebook. Este important să citiți cu atenție comentariile pentru a înțelege cum privesc unii artiști industria.
 


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here