Interviu Heather Morris. Despre Tatuatorul de la Auschwitz, despre Cilka, despre arta de a asculta – povestiri ale speranței

INTERVIU REALIZAT DE CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU PUBLICAT PE SITE-UL LAPUNKT.RO

0
146

Interviu Heather Morris. Despre Tatuatorul de la Auschwitz, despre Cilka, despre arta de a asculta – povestiri ale speranțeiHEATHER MORRIS e autoarea a două romane cu un succes uriaș și exploziv în întreaga lume: Tatuatorul de la Auschwitz și Povestea Cilkăi. Ambele au fost, prompt și impecabil, traduse și în limba română (de Luana Schidu) și publicate, în colecția „Raftul Denisei“ la Editura Humanitas Fiction.

De ce e așa de important să scrieți/să scriem cărți din perspectiva victimelor?

Heather Morris: „Victime“ nu este un cuvânt pe care îl folosesc pentru a-i descrie pe extraordinarii supraviețuitori despre care am scris și pe care i-am cunoscut. Aceasta, tocmai ca urmare a faptului că au supraviețuit și a modului în care acești oameni obișnuiți, care au avut parte de o perioadă extraordinară, au trăit pentru a-și spune poveștile. Ei și vieților lor ne servesc drept memento, în sensul următor: dacă nu ne amintim istoria, cu tot răul și cu toată oroarea ei, suntem condamnați să o repetăm.

Când l-ați întâlnit prima dată pe Lale Sokolov? Și când v-a povestit prima dată despre faptul că a fost „tatuator la Auschwitz?

L-am întâlnit în decembrie 2003, la câteva săptămâni după moartea soției sale, Gita. Chiar în acea primă zi în care l-am întâlnit, mi-a spus că fusese Tatowierer, tatuatorul din Auschwitz.

Eu însumi am avut – cum să spun, privilegiul? emoția? – de a fi în imediata apropiere a câtorva oameni care au fost la Auschwitz. Câteodată se opreau din povestit și aveau nevoie de pauze mai lungi. Cum a fost acea zi, prima zi cu Lale Sokolov? Cum vorbea, cum privea, de ce a decis să vorbească? De ce au fost necesare sute de întâlniri în peste trei ani de zile pentru ca povestea să fie spusă?

În prima zi când l-am întâlnit pe Lale, abia dacă se putea uita la mine. Era în mod evident teribil de trist și spunea încontinuu că vrea să fie cu Gita, soția sa. A fost ca și cum moartea ei aproape că l-a obligat să găsească pe cineva, care nu era evreu, căruia sau căreia să-i spună această poveste. O poveste de dragoste, despre Rău și despre ce înseamnă a fi fost tatuatorul din Auschwitz.

Atunci, când a vorbit cu mine în acea primă zi, a fost ca și cum aș fi auzit divagațiile unui om în vârstă. Nu mi-a putut spune toată povestea. De mai multe ori a schimbat limba în care îmi povestea. Eu doar am stat și am ascultat. Mi-a zis că vrea să vorbească lumii întregi despre Gita, despre fata pe care a întâlnit-o la Auschwitz și de care, acolo, s-a îndrăgostit.

A putut să-și spună povestea doar pentru că ea nu mai era în viață. Gita nu dorise vreodată ca vreunul dintre ei doi să vorbească despre acel moment din viața lor. Gita îngropase trecutul foarte adânc în sinea sa; despre acea perioadă, nici măcar cu fiul lor nu vorbea. În următoarele câteva luni ne-am cunoscut, eu și Lale, și a început să aibă încredere că voi spune povestea lui așa cum a fost ea cu adevărat și fără judecăți.

Am cunoscut cea mai mare parte a poveștii sale în primul an al prieteniei noastre; până la moartea lui am fost prieteni foarte dragi. Lale și-a amintit în continuare lucruri pe care nu mi le spusese la începutul prieteniei.

Puteți citi interviul în întregime aici: https://www.lapunkt.ro/2020/11/interviu-heather-morris-despre-tatuatorul-de-la-auschwitz-despre-cilka-despre-arta-de-a-asculta-povestiri-ale-sperantei/

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here