Interviu IOANA SCORUȘ: Iubim sau ne îmbolnăvim?

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

ianuarie 8, 2019

317

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu și publicat pe site-ul Lapunkt.ro

Ioana Scoruș este psihanalist. A semnat rubrica „Cititornicul” din suplimentul cultural LA&I și a publicat numeroase articole, interviuri, cronici de carte și poezie în revistele Dilema, România literară, Convorbiri literare, Timpul etc. A publicat o plachetă de versuri (Iubiri imperfecte), două romane (Povestea unei sinucideri; Un an din viața Liubei B.) și o carte de interviuri (Paradoxurile psihanalizei în România). La Editura Polirom a publicat, împreună cu Ion Vianu, volumul În definitiv… (2018). La aceeași editură, urmează să apară volumul ”Freud Museum”.

C.P.: Iubim sau ne îmbolnăvim?

I.S.: Mă obligați să spun, încă de la început, ceva teribil pentru urechile profane: ne îmbolnăvim doar dacă iubirea cu care am fost iubiți nu a subîntins un spațiu optim. Prea puțină sau prea multă iubire au consecințe grave, ambele duc la patologii, chiar dacă diferite. Iubirea se învață, nu ne naștem știind să iubim. Psihanalitic vorbind, iubirea la prima vîrstă înseamnă prezența psihică a mamei (sau a persoanei care crește copilul) împreună cu portanța brațelor sale, împreună cu empatia mamei, împreună cu capacitatea ei de reverie, împreună cu capacitatea ei de îngrijorare, împreună cu felul în care-și privește copilul, împreună cu iubirea cu care îl iubește tatăl copilului, deci toate acele atribute care structurează mintea și sufletul bebelușului și, în consecință, a adultului care copilul va deveni. Este vorba, de fapt, despre sănătatea psihică a mamei – și nu vorbim aici despre sănătate sau patologie în termeni psihiatrici, ci în termeni psihanalitici, adică dintr-o perspectivă ușor relativizantă. Este unul dintre motivele pentru care psihanaliza a fost atît de deficitar înțeleasă, vocabularul ei de lucru fiind extrem de greu de pătruns, mai ales atunci cînd se confundă cu cel comun. Am convingerea că nu poți înțelege suficient de bine psihanaliza în lipsa unui învățător, ca să nu spun a unui maestru. Asta pentru că în psihanaliză nu există discipolat.

Deci, da, dacă nu iubim, ne îmbolnăvim, dar, mai întîi, dacă nu am fost iubiți cu o iubire sănătoasă, suntem candidații unei viitoarei nefericiri, care are în inima ei o patologie emoțională. Nu că viața ar fi un cîmp cu flori…

C.P.: „Am convingerea că nu poți înțelege suficient de bine psihanaliza în lipsa unui învățător, ca să nu spun a unui maestru. Asta pentru că în psihanaliză nu există discipolat. ”. Această formulare mă intrigă. Puteți dezvolta / ilustra/intriga și mai mult?

I.S.: Nu e deloc ușor, dar voi încerca să (mă) explic. A funcționa ca psihanalist presupune nu doar suma cunoștințelor dobîndite în lungii, intermediabilii ani de formare la care meseria asta (și cutumele) te obligă, ci, alături de ea dar, mai ales, dincolo ea, a funcționa psihanalitic pe fotoliul terapeutului presupune sau e de dorit să fie o funcționare (scuze pentru limbajul ăsta aspru, rugos) cu tot ce ai în tine ca ființă, cu toată deschiderea de care ești capabil. Te pui la bătaie pe tine însuți cu toate ușile deschise, te oferi, necondiționat, pacientului tău cu tot ce poți. Ei, bine, acest „cu tot ce ai”, „cu tot ce poți” trece dincolo de limitele unei relații de discipolat. În psihanaliză nu poți deveni precum maestru tău pentru că asta ar fi o formă de mimetism, de funcționare inautentică profundă. Conținuturile mentale ale maestrului tău sunt altele decât ale tale, istoria lui de viață e alta, interiorul lui e altul. De la un maestru poți dobândi cunoașterea lui, te poți bucura de bogăția relației dintre voi, dar un maestru nu este un celălalt care, oricât ar fi de admirabil, trebuie internalizat ca model. Nu doar că nu se poate, tehnic vorbind, dar nici nu e de dorit. Pacientul detectează orice urmă de fals. Nu neapărat la nivel conștient, dar inconștient, sigur. Devii, așadar, un factor disturbator, or, e ultimul lucru de care un pacient are nevoie, pe lângă suma problemelor lui care deja i-au dat viața peste cap, de vreme ce se află în cabinet. Trebuie să poți să fii tu, atâta cât ești, așa cum ești, ăsta este lucrul fundamental pe care, ca psihanalist, dacă nu-l deții, mai bine te lași. Este vorba despre a te asuma atâta cât ești și despre a fi autentic și cinstit în raport cu tine însuți și, în egală măsură, față de pacientul tău.

Odată, unei paciente i-am aruncat o întrebare retorică ce-mi venise în minte din propria mea analiză, o întrebare foarte potrivită în acel moment. Deci nu era ceva al meu, era ceva preluat conștient de la analistul meu, într-un context asemănător dar care, în noul context al unei alte analize, nu a avut niciun efect, așa cum avusese în ceea ce mă privește. Pacienta s-a sesizat imediat sub forma unei interogații nerostite. Și-a arcuit sprâncenele, m-a privit o clipă fix, apoi a trecut mai departe, nebăgând în seamă întrebarea mea retorică și inutilă. După o vreme, să fi trecut vreo trei luni, mi-a amintit de momentul respectiv, spunându-mi limpede: „În acea clipă parcă nu dumneavoastră îmi puseserăți întrebarea, parcă am auzit pe altcineva.” Avea dreptate, nu fusesem eu.

(…)

C.P.: Cum se apără un psihanalist? Trebuie, de fapt, să se apere el?

I.S.: Cu toții trăim pe lumea asta folosind, necontenit, fel și fel de apărări inconștiente, unele mai infantile, altele mai adulte. Nu există om fără apărări, chiar dacă nu e conștient de ele. La psihanalist important este ca apărările să fie mature, deci funcționale. Fără apărări, vorba lui Emil Brumaru, ne-ar zdruncina și bătaia de aripi a unui flutur.

C.P.: Ce credeți că nu trebuie să facă, sub nici o formă, cineva care practică psihanaliza în raport cu pacientul său, oricare ar fi el?

I.S.: Sub nicio formă nu trebuie să iasă din cadrul de lucru. Nu faci sex cu pacientul tău, nu aveți niciun fel de relații extra-ședințe, nu-l cunoști dinainte de-a intra în terapie. Nu te confesezi în cabinet, încerci să fii neutru și binevoitor. Toate celelalte greșeli se pot repara, dar acestea, nu.

Puteți citi interviul în întregime aici: https://www.lapunkt.ro/2019/01/interviu-ioana-scorus-iubim-sau-ne-imbolnavim/