Interviu MIRCEA MIHĂIEȘ: Leonard Cohen – Aleanul, credința

0
52

Mircea Mihaies si Leonard Cohen aDialog Lapunkt între MIRCEA MIHĂIEȘ și Cristian Pătrășconiu
Cristian Pătrășconiu: De ce îl / să-l iubim pe Leonard Cohen?
Mircea Mihăieș: Nu știu dacă în cazul lui Leonard Cohen cuvântul cel mai potrivit este „iubire”. Aș vorbi mai degrabă de fascinație. Sau mai precis, de un amestec de fascinație și seducție. De la distanța actuală, percepem mai ușor dimensiunea, originaliateta, profunzimea, complexitatea, amploarea creației sale. Cohen n-a fost niciodată complet necunoscut. Numele lui circula în anumite medii muzicale, era admirat, respectat, chiar dacă spectatorii îl ignorau. Toți cei din cercul lui — și, vai!, ce mai cerc: de la Bob Dylan și Joan Baez la Judy Collins, Joni Mitchell etc. — cunoșteau dimensiunea reală a personalității lui. În perioada nebună când locuiau ori treceau cu toții pe la Chelsea Hotel din New York se știa că melancolicul bard sosit din Canada era un geniu. Dar banii, milioanele de dolari, îi făceau ceilalți. El trăgea, cum se spune, mâța de coadă, mulțumindu-se cu firimiturile de la marile banchete. Contribuia la acest lucru timiditatea maladivă care-l împiedica să urce pe scenă cu dezinvoltura cu care o făceau Dylan, surorile Baez, Richard Fariña (cumnatul lui Joan Baez) și ceilalți post-adolescenți deveniți bogați și faimoși peste noapte. Cei câțiva ani pe care Cohen îi avea în plus contau mult atunci: părea că aparține unei generații deja apuse. Multe decenii mai târziu, soarta a vrut ca Leonard să-și păstreze până la capăt prospețimea, pe când toți ceilalți sunt datați, datați, datați… E ca și cum celebritatea timpurie nu le-ar fi îngăduit să mai crească.
L-ați cunoscut pe Leonard Cohen direct și indirect. Ce era pentru dumneavoastră Leonard Cohen în adolescență,  în studenție? Unde / cum ați dat de el?
— E o „poveste de dragoste” care se întinde pe câteva decenii… L-am auzit prima oară cântând pe la mijlocul anilor ’70. Probabil în 1975. Fusesem trimis acasă din armată, unde contactasem o hepatită de toată frumusețea. A trebuit să țin regim alimentar, mi s-au interzis eforturile fizice. Nu aveam voie să beau — nici nu prea aveam cu cine: mai toți prietenii mei erau la armată sau la facultăți, unii emigraseră în America. Iar fetele începuseră să se mărite… Așa că făceam cu asiduitate două lucruri pe care medicii nu mi le interziseseră: citeam și ascultam muzică. Astfel s-a întâmplat ca la o emisiune radio transmisă târziu în noapte, a lui Florian Pittiș, să ascult două cântece ale unei „voci” despre care nu știam absolut nimic. Șocul a fost total. Îmi amintesc și acum titlurile lor: „Joan of Arc și „Famous Blue Raincoat”. Tristețea copleșitoare, disperarea, suferința, singurătatea ce depășea umanul mi s-au întipărit pentru totdeauna în minte și în suflet. Cântecele se numără și astăzi printre favoritele mele.
Vreun an și ceva n-am mai auzit nimic de Cohen. O colegă de facultate, Ileana Grivu, la a cărei zi de naștere participam, avea toate discurile de până atunci ale canadianului — patru („Songs of Leonard Cohen”, „Songs from A Room”, „Songs of Love and Hate” și „New Skin for the Old Ceremony”). Le-am imprimat, evident, pe loc, și ani de zile le-am cărat pe la petrecerile (infinite!) la care participam. Ulterior, lucrurile au intrat oarecum în normalitate. Vreau să spun, în „normalitatea” comunistă: prietenii stabiliți în străinătate au avut grijă să-mi ajungă (prin poștă sau prin interpuși) unele din albumele lui Cohen. Iar după 1990 mi le-am cumpărat singur. Pe unele le-am primit direct de la marele artist (cu autograf!)
Pentru idioții utili de astăzi, pentru cei care cred despre comunism că a fost în fond cool: se făcea muzica de calitate în comunism? Cum se găsea ea? Ce riscai dacă insistai să o cauți?
— Comunismul nu e cool deloc. E una din cele mai mări năpaste care a lovit omenirea. E o religie a resentimentului, a urii și a exterminării fizice a celui care nu-ți împărtășește opiniile. O ideologie primitivă, agresivă, bazată pe minciună, manipulare, cult al personalității liderului, incompetență, intoleranță, fraudă și violență. Ca să revin la întrebare: nu știu în ce măsură se făcea muzică de calitate în comunism. Dar cu siguranță se asculta. Existau câteva personalități — ca să rămân în spațiul muzicii tinerilor —, precum membrii formației Phoenix, apoi Dan Andrei Aldea, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Nicu Vladimir, plus Mircea Vintilă ori Mircea Florian pe care-i ascult cu multă plăcere și astăzi. Dar ei nu erau nici pe departe vedetele zilei. Unii, de pildă Nicu Vladimir și Dorin Liviu Zaharia, trăiau complet izolați. La radiourile românești se auzeau melodiile unor epigoni ai italienilor specializați în produse dulcege de tip San Remo.
Muzica de calitate o ascultam la radiourile străine. Noi, cei din vest, posturile ungurești ori sârbești, iar în restul țării „Europa liberă”, cu extraordinarele emisiuni ale lui Cornel Chiriac, Radu Tudor ori Andrei Voiculescu. Cam așa ne-am făcut „cultura muzicală”: în contra voinței și gustului activiștilor cu cefe groase și creiere cât bobul de fasole… La ștrandul din Arad, unul dintre locurile magice ale copilăriei și adolescenței mele, se ascultau, cât era vara de lungă, în ciuda interdicțiilor, a turnătorilor și a raziilor milițienești, aproape exclusiv emisiunile „Europei Libere”… Bucuria era dublă: plăcerea de a auzi piese interzise, și sentimentul că înfrunți stupiditatea regimului securist-dictatorial. Au fost însă și momente când, în liceu, mulți elevi fuseseră exmatriculați pentru că scriau la emisiunile muzicale ale „posturilor de radio dușmănoase”, „Europa liberă” și „Vocea Americii”.
Se găsea greu, foarte greu Leonard Cohen la noi înainte de 1989?
Oficial, adică prin magazinele „comerțului de stat”, nu știu să se fi găsit vreodată înainte de căderea comunismului. Și, în general, nu puteai cumpăra „la liber” absolut niciun cântăreț și nicio formație capitalistă. Rareori, se importau din URSS discuri contrafăcute ale unora dintre vedetele internaționale. Dar numai dacă erau „progresiști” și nu criticau comunismul. Și, de obicei, după ce nu mai aveau succes în Occident.
În schimb, „piața neagră” era cât se poate de prosperă. Sau mai bine zis trocul. Principala metodă era schimbul de înregistrări. Am petrecut sute și sute de ore cărând după mine magnetofonul la diverși prieteni și înregistrând pe oribilele benzi ORWO albumele lui Led Zeppelin, Beatles, Rolling Stones, Ten Years After, Black Sabbath, Cream, Santana și alte zeități ale momentului. Orice noutate era imediat semnalată și pornea „vânătoarea”… Uneori, se întâmplau lucruri bizare. De pildă, unui cântec al lui Cohen, „Hey, That’s No Way to Say Goodbye”, îi lipseau, din cauza „lipirii” benzii de magnetofon, două versuri. Altuia, pentru că rola se terminase fără să-mi dau seama, îi retezasem finalul — „The Ballad of the Absent Mare”. Doar în 1990, când mi-am cumpărat discul în America, am auzit și ultima parte, aceea cu instrumentele mexicane de suflat…
La fel era cu cărțile. Fiecare dintre noi aveam legătură la câte un xerox, sau mai bine zis cunoșteam pe cineva care cunoștea pe cineva care putea să copieze o carte, sau măcar capitole disparate. Adeseori, efortul de a procura aceste bunuri era atât de mare (și de scump) încât obiectele artistice se încărcau de o valoare incomensurabilă…
 
Puteți citi interviul în întregime aici:
http://www.lapunkt.ro/2017/01/23/interviu-mircea-mihaies-leonard-cohen-aleanul-credinta/

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here