Leonard Cohen pe Stadionul Arcul de Triumf din București (21.09.2008)

Cronică de Iulia Radu

Am plecat către Stadionul Arcul de Triumf cu emisiunea lui Andrei în minte. În 331 fredonam în gând piesa Dance Me Till The End Of Love. Cu o staţie înainte de Arcul de Triumf mi-am amintit că habar n-am unde este stadionul acesta aşa că am întrebat o doamnă (să fi avut vreo 40 de ani). S-a uitat la mine, zâmbind în colţul gurii şi mi-a zis: „Mergi la concert, nu? Şi eu la fel. Din păcate nici eu nu ştiu exact unde este stadiounul, dar îl găsim”.

Doamna era însoţită de fiica ei: „De la mama îl ştiu pe Leonard Cohen. Are acasă toate discurile lui şi practic am crescut cu muzica lui. Îmi place Take This Waltz, de fapt îmi plac toate dar asta mi-a venit în minte acum”. De cealaltă parte, mama spune: „Prima piesă pe care am ascultat-o a fost Hey, That’s No Way To Say Goodbye. M-a fermecat pur şi simplu! Îmi plac poeziile lui, romanele lui şi muzica lui! Este senzaţional”.

N-am mers mult pentru că stadionul era mai aproape decât credeam. Lângă intrare se aflau şi eternii bişniţari. Din 5 în 5 metri te întreba careva dacă nu cumva vrei un bilet. Am ajuns şi la prima intrare. Am stat la coadă, noile mele cunoştiinţe au intrat, nu înainte de a ne ura Distracţie plăcută! Eu trebuia să merg la altă intrare.

Buuuun. Am făcut stânga împrejur şi mi-am croit drum prin mulţime. Am ajuns la intrare presei. Aici, îmbulzeală şi mai mare! Totul era blocat… temporar de un grup de oameni care aveau asupra lor ceva interzis: binocluri! Gardienii spuneau că nu este voie cu aşa ceva, oamenii se apărau: „Adică avem voie la Operă şi nu putem intra pe stadion??? Dar, nu scrie nicăieri că nu poţi intra cu binoclu!”

N-am putut să intru nici pe aici, aşa că am mai mers un pic. În sfârşit, iată-mă înăuntru! Am intrat pe la VIP. Aici oamenii mâncau, beau, discutau (bufet inclus în preţul biletului). N-am zăbovit mult, am ajuns pe gazon unde am stat de vorbă cu câţiva spectatori.

Oana (29 de ani, Bucureşti): Mi-am adus puiuţul (n.n. era însărcinată) la concert! Vreau să-l obişnuiesc cu muzica bună! Aşa au făcut şi părinţii mei cu mine. La noi în casă există un cult pentru Leonard Cohen. Îmi place Closing Time, Hallelujah, Suzanne. Toate!

Mircea (59 de ani, Bucureşti): Nu mai ţin minte exact când l-am auzit prima oară… oricum era la radio. În acest moment, am o preferinţă pentru The Gypsy’s Wife. Sper să o cânte în seara asta.

La 19.10 au intrat în scenă artiştii. Leonard Cohen şi-a scos pălăria în faţa publicului, făcând o reverenţă. Mă uitam la el încercând să ghicesc ce ne aşteaptă! Are o privire vie, inteligentă şi un farmec aparte. Deja devenisem curioasă (tot ce vă spun eu acum s-a întâmplat într-un timp foarte scurt). Imediat s-au auzit primele acorduri! Omul s-a apropiat de microfon şi, sprijinit într-un genunchi rosteşte: Dance me to your beauty with a burning violin…

E greu de povestit ceea ce am simţit eu. E ca şi când dintr-o dată cineva a răsturnat o basculantă cu mister peste mine. Sau, imaginaţi-vă o mână invizibilă care te trage într-un alt timp. Leonard Cohen, cu vocea lui misterioasă, joasă, uneori şoptită, revărsa asupra mea fel de fel de senzaţii (e ca atunci când eşti în mare şi vin valuri peste tine: de bucurie, de tristeţe, de îndoială).

După Dance Me To The End Of Love (1984), a urmat The Future (1992), apoi Ain’t No Cure For Love (1988), Bird On The Wire (1969) – la primele acorduri publicul a început să aplaude. Mi-a plăcut momentul solo al chitaristului (de altfel şi spectatorii l-au aplaudat îndelung), tot pe această piesă l-am „cunoscut” şi pe saxofonist printr-un moment de virtuozitate.

A urmat piesa Everybody Knows (1988) – se vede treaba că nu ştiau toţi pentru că unii fumau ţigară după ţigară, deși fuseseră rugați să nu o facă… Însă, spre bucuria şi surprinderea mea, absolut toţi şi-au stins ţigările atunci când au fost atenţionaţi de voluntarii Events. Şi, culmea după ce au plecat copiii, din cei 11 atenţionaţi, doar 3 şi-au aprins altă ţigară. Concluzia? Păi ar putea fi asta: unii reuşesc să îi convingă pe oameni să renunţe la fumat pentru 3 ore, fără să rămână în chiloţi roşii.

La finalul piesei, Leonard Cohen s-a adresat publicului: Thank you so much, friends! It’s an honour to play for you! Când s-au auzit primele acorduri din piesa In My Secret Life (2001) au izbucnit din nou aplauzele furtunoase! Who By Fire (1974) a început cu un intro senzaţional al chitaristului, pentru mine a fost o încântare acest om! A urmat o altă melodie aşteptată de cei prezenţi la eveniment: Hey, That’s No Way To Say Goodbye (1967). Piesa Anthem (1992) a fost prezentată de artist într-un mod inedit: a recitat refrenul.

La ora 20.05 am luat o pauză de 25 de minute. Oamenii s-au îmbulzit la cozi la casa de jetoane. Apropo, oameni buni! Am zis că nu văd bine când am citit preţul unui jeton: 8 lei, respectiv 10 lei!  Mi se pare enorm! Să dai 8 lei pe o sticla de apă la jumătate, sau pe ceva de mâncare… Cam mult!

Partea a doua a spectacolului a început cu Tower Of Song (1988) şi a continuat cu Suzanne (1967), întâmpinată cu aplauze. Una dintre preferatele mele a fost fără îndoială The Gypsy’s Wife (1979) – are versuri extraordinare! La Hallelujah (1984) muzica curgea prin mine, iar vocea lui Leonard Cohen căpătase puteri neobişnuite, pentru că aveam impresia că poate face ce vrea din mine! În jurul meu oamenii cântau o dată cu el, sau mai bine zis murmurau versurile (şi nu doar la această piesă, se ştiau toate versurile cântecelor!). Ba, unele cupluri au dansat, s-au sărutat şi s-au îmbrăţişat!

A continuat cu Democracy (1992) – spectatorii au ţinut ritmul cu palmele, era şi greu să rămâi indiferent la toată nebunia aceea, pur şi simplu ritmul piesei nu te putea lăsa indiferent! I’m Your Man (1988) a fost primită cu urale! N-aş vrea să sune patetic… dar până şi Dumnezeu a ţinut să dea un semn, aşa că a trimis o porţie de ploaie. Ocazie cu care am văzut câteva umbrele desfăcute (şi totuşi… dacă îmi amintesc bine regulile spuneau că nu e voie! mă rog…).

Aş fi ascultat Take This Waltz (1988) la nesfărşit! Prin piesa aceasta m-am trezit fix în Viena! Oamenii din jurul meu valsau în ploaie, transformând totul într-o odă a bucuriei!
Publicul a cântat şi Happy Birthday (artistul este născut pe 21 septembrie), dar au cântat în reprize şi.. pe rând. Adică, nu s-a nimerit nici măcar o dată să cânte toţi! Dar omul a înţeles şi a apreciat!

A avut trei bisuri. Primul a inclus piesele So Long Marianne (1967), First We Take Manhattan (1988).

Al doilea: Sisters Of Mercy (1967), If It Be Your Will (1984) şi Closing Time (1992).
A încheiat cu I Tried To Leave You şi Whither Thou Goest.

La 22.15 şi-a luat rămas bun de la noi: Thank you for keeping my songs alive! God bless you!

Radu (25 de ani, Bucureşti): Mi-a plăcut foarte mult concertul. Nu ascultam acasă Leonard Cohen, am venit pentru iubita mea dar nu-mi pare rău. Am rămas în minte cu First We Take Manhattan. Suna foarte bine!

George (45 de ani, Bucureşti): A cântat 3 ore!! Nu ştiu când a trecut timpul, dar mi se pare extraordinar să cânţi atâta vreme la vârsta pe care o are!

Alina (35 de ani, Bucureşti): Bravo, bravo, bravo! De trei ori bravo! A fost cel mai bun concert la care am participat. Aproape că nu-mi vine să cred cum a cântat Hallelujah! Senzaţional!

Mircea (52 de ani, Bucureşti): Este uimitor omul! Atmosfera impusă de piesele lui nu se compară cu nimic! Mă bucur că am fost aici în această seară.

Am uitat să vă spun că la sfârşit a primit… două torturi! Mari, cu lumânări. Era impresionat! Sharon Robinson a lipsit, din păcate! Poate, data viitoare! Pentru că sper din tot sufletul să existe o dată viitoare!

Articol semnat de Mircea Mihăieş în România Literară

Oare chiar l-am întâlnit pe Cohen?
Mircea Mihăieş

Mi-am încheiat articolul anterior pe-un ton resemnat-filozofic, rezumabil în felul următor: atunci când nu sunt şanse de-a ţi se împlini o dorinţă, e mai bine să nu ţi se împlinească! Sună cam à la Paulo Coelho (adică de-un kitsch mortal), dar cred că fraza conţine un lucru adevărat. M-am consolat spunându-mi că e preferabil să nu-ţi întâlneşti idolii, pentru c-ai putea fi dezamăgit. Convingerea mi s-a consolidat în anii de frecventare a lumii literare. Indivizi ce transmiteau prin scrisul lor intense, nobile vibraţii, s-au dovedit a fi de-o incredibilă bădărănie ori meschinărie. Pentru a-mi digera mai uşor eşecul, m-am îmbărbătat cu gândul că poate nu există nici o legătură între Cohen, cel din imaginaţia mea, şi omul în carne şi oase. Că, la o adică, e mai bine ca lucrurile să rămână ca înainte: să mă mulţumesc cu muzica şi textele lui.

Şi totuşi, nu mă resemnasem. Ceva-ceva îmi spunea că întâlnirea va avea loc, deşi nu ştiam cum şi când. Vestea a sosit printr-un email, la începutul săptămânii concertului de la Bucureşti. Vorba aceluiaşi Coelho: când îţi doreşti cu adevărat un lucru, întreg universul conspiră în favoarea ta! Un şir de întâmplări — asupra cărora nu insist: mailuri şi telefoane pe ruta Washington – Los Angeles – Londra – Bucureşti — au făcut ca Leonard Cohen să revină asupra deciziei impuse de staff-ul turneului: şi anume, ca în perioada concertelor să evite absolut orice fel de întâlniri.

Şi iată-mă, la patru şi jumătate fix, duminică, 21 septembrie, la intrarea de pe Mărăşti a stadionului „Arcul de Triumf”. Mă înţelesesem la telefon cu managerul turneului, Mike Scoble, un englez de-o politeţe şi căldură exemplare, să mă preia. „Port jeanşi albaştri şi am pe piept un ecuson vizibil de la distanţă.” Mă gândesc, la repezeală, ce semn distinctiv aş putea purta eu. Mă decid: „O să am cu mine o carte roşie. Nu a lui Mao, ci cartea mea despre Cohen!” Mike râde şi spune: „See you in a minute.”

Zis şi făcut: în câteva zeci de secunde apare la poartă. Lumea încă nu se adunase, aşa că ne identificăm instantaneu. Trecem de gărzi, intrăm pe culoarele ce duc spre stadion şi ajungem la doi paşi de scenă. Acolo, împreună cu orchestra, Leonard Cohen făcea proba de sunet. Tocmai cânta, cu o uşurinţă şi detaşare pe care aveam să le descopăr şi în timpul concertului, una dintre cele mai frumoase piese ale sale, „Hallelujah”. Era exact cuvântul, urmat de semnul exclamării, ce încheia emailul prin care Leon Wieseltier mă anunţa că-l convinsese pe Cohen să mă întâlnească.

Ne deplasăm în spatele scenei, unde e organizat, printre vitrine, diplome, trofee, medalii şi mingi de rugby, un fastuos bufet: observ în grabă farfurii cu somon fumé, felii cu carne rece de pui, fructe, prăjituri, sucuri naturale, băuturi răcoritoare. De jur împrejur, canapele. Stau de vorbă câteva minute cu Robert Kory, actualul său agent. Aflu — şi fac ochii mari — că e fostul soţ al lui Anjani Thomas, „vocea de fundal” a discurilor lui Cohen şi actuala parteneră de viaţă a cântăreţului. Kory e amabilitatea însăşi. Abrupt-misterios, pe jumătate complice, pe jumătate invadat de-o mândrie pe care n-o poate reprima, îmi povesteşte, teatral, cum a recuperat banii dispăruţi din conturile cântăreţului, cum a decurs turneul din vară („Cel mai mare concert a fost în Anglia, şaizeci de mii de spectatori!”) Deduc, de asemenea, că în ultimele zile a făcut intense explorări ale Bucureştiului. Se simte din felul în care vorbeşte despre vinul şi fetele noastre.

Stând cu spatele la uşă, nu observ sosirea lui Cohen. Mă întorc şi-l descopăr la un pas de mine: zâmbitor — un zâmbet de unchi poznaş, plin de energie şi bună dispoziţie, cu ochii lucind cuceritor, ochi de om tânăr şi bun —, îmi întinde mâna şi ne salutăm îndelung. Îmi mulţumeşte — el mie! — pentru onoarea pe care i-am făcut-o, îmi spune cât de mult l-a încântat cartea pe care am scris-o despre el şi că se bucură să-i facă o plăcere, întâlnindu-se cu mine, şi lui Leon Wieseltier. Încerc să-mi desprind, copleşit şi jenat, mâna. Continuă să mi-o strângă. Nu ştiu ce să-i spun. În cele din urmă, găsesc câteva fraze anemice, îi urez la mulţi ani şi îi ofer sticla cu vin adusă pentru ziua lui. O primeşte cu încântare, îi explic că m-am gândit la semnificaţia etichetei — e o sticlă de „Domeniile Coroanei” —, pentru că stadionul unde avea să cânte se află pe fostele proprietăţi regale.

E fericit şi consider că e cel mai bun moment să salut şi să plec. „Please, don’t go!”, rosteşte, şi mă prinde de braţ. „Avem atâtea lucruri să ne spunem!” Ne aşezăm pe una din canapele şi răspund ca un automat întrebărilor lui. „Cu ce te ocupi în viaţă?” Îi spun cum îmi câştig traiul. Îmi cere să-i povestesc despre mânăstirea Caşin. I se pare fabuloasă. „În timpul repetiţiilor, o priveam fascinat de pe scenă, şi cred că e cel mai frumos loc unde am cântat vreodată. Parc-aş fi în Grecia, dar şi în Franţa. Arcul de Triumf seamănă frapant cu cel de la Paris.” Mă întreabă apoi dacă în România cuvântul „ţigan” are un sens peiorativ: apare de vreo zece ori în cântecele sale şi n-ar vrea să jignească pe nimeni. Îl asigur că nu. Invoc mai multe titluri de romanţe şi cărţi (între care şi „Cânticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu).

Îmi cere să-i spun cum se pronunţă corect „Bucureşti”. La a doua rostire, cuvântul sună desăvârşit. (Vreo trei ore mai târziu, îmi zâmbesc în barbă, mândru de talentele mele de fonetician, când Cohen pronunţă pe scenă, cât se poate de corect, numele oraşului: am şi eu o contribuţie la triumful lui!) Îl învăţ alte câteva cuvinte româneşti: „mulţumesc”, „bună ziua”, „poftă bună”. Revine, obsedant, la frumuseţea mănăstirii. Îi rosteşte numele în diverse feluri. Bisilabic (Ca-şin), cu accent pe prima silabă, apoi pe a doua. Mă priveşte întrebător. „Accentul e pe ultima!” Zâmbeşte.

Încerc din nou să plec. „No, stay, please. Hai să mâncăm ceva.” Fâstâcit, inert, strivit, îl urmez împreună cu managerul şi câţiva din membrii orchestrei în sala de mese. „Catering-ul e minunat. Eu sunt vegetarian, însă îmi place să privesc felurile de mâncare”. El gustă puţin dintr-o supă cu fasole, însă cei din jur nu se sfiesc să-şi umple farfuriile până la refuz. Nu sunt tocmai un duşman al mâncării, dar mai mult de-o cafea nu reuşesc să beau.

Vorbim, ne amuzăm — vorba vine! —, încerc să-mi întipăresc în minte fiecare secundă a acestei întâlniri. Totul decurge atât de firesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Cuvintele, senzaţiile, stările trec în goană prin memoria mea, lichefiată şi lunecoasă. Nu se agaţă nici o scamă de amintire. Discuţii banale, ca între vechi cunoscuţi.

Nu cred că se spune ceva memorabil. Iar dacă se spune, eu nu reuşesc să reţin nimic. Nu simt în aer magia artei înalte, iar presupusa paranoie a mediului artistic lipseşte cu desăvârşire. În jur, doar oameni normali, obişnuiţi să-şi vadă de meserie. E o masă calmă şi relaxată, ce nu trădează în nici un fel că între noi s-ar afla o fiinţă excepţională. Îi privesc doar luminiţa din ochi, zâmbetul suav, prietenos, şi compar vocea care mi se adresează — adâncă, vibrantă, melodioasă — cu aceea de pe discuri: e identică! Mi se confirmă vechea bănuială că, de fapt, Leonard Cohen nu cântă, ci rosteşte versurile cântecelor!

La un moment dat, apare fiica sa, Lorca. Pare o fetişcană. Seamănă izbitor cu mama ei, aşa cum o ştiu din fotografii: mărunţică, delicată, zâmbitoare. Atmosfera îmi aminteşte de aceea dintr-o familie tradiţională, de la ţară, în care rolurile şi îndatoririle sunt limpede stabilite şi însuşite de toată lumea. Leonard Cohen, ca şi Robert Kory, îşi păstrează pălăriile pe cap şi în timpul mesei. Lorca se mişcă sprintenă de la un grup la altul, iese din încăpere, revine: e liantul acestei lumi în care tatăl ei reprezintă punctul fix.

Se aduce un tort. Stau la masă alături de cântăreţ şi când suflă în lumânări îmi vine — prosteşte — să suflu şi eu! Îi cântăm „Happy Birthday!” El ne mulţumeşte tuturor, făcând gestul oriental de salut cu palmele împreunate. „Mai lipseşte ceva”, spune, şi iese din încăpere. Se reîntoarce peste câteva minute cu sticla mea de vin! O desface şi, din pahare de plastic, bem în cinstea lui.

Trecuseră aproape două ore, dar nu-mi aduc aminte cum s-au scurs şi ce am vorbit. Îi văd doar luminiţele din ochi, zâmbetul de om bun. Cineva are inspiraţia să-l fotografieze cu pălăria la piept, la ieşire, când mă decid în sfârşit să plec, iar el, conducându-mă până la poartă, mă salută în chip de bun rămas. Chiar dacă aparatul nu e de mâna întâi, luminiţele din ochi s-au imprimat exact aşa cum sunt: vii, generoase, tandre, de-o mătăsoasă incandescenţă. Le contemplu acum, improbabile şi halucinante, ca pe-o nălucă a propriei mele memorii defecte.

• Despre
• Ultimele Postari

Follow me

Andrei Partos

Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

• NAUM CREȘTE… ÎN TOXICITATE! (3.12.2023) - decembrie 4, 2023
• 50 DE ANI DE CARIERĂ? (22.11.2023) - noiembrie 23, 2023
• REORGANIZAREA TERITORIALĂ IMPOSIBILĂ? 17.11 - noiembrie 17, 2023