EXCLUSIVITATI

Libertatea de a fi, mulțumită lui Radu Afrim

Articol, video și foto de Judy Florescu

octombrie 25, 2024

182

M-a întrebat Iulia Radu ce piesă de teatru clasic îi recomand și grație acestei întrebări mi-am dat seama că de 14 ani nu prea văd teatru clasic, deși regizorul ale cărei creații le admir cel mai mult a devenit un soi de clasic în viață.

O experiență teatrală nereușită poate atrage resentimente aproape permanente pentru o artă atât de fragilă și intensă, și cum timpul e prețios și sufletul nu e dispus de cele mai multe ori să acorde șanse, nu-mi amintesc să fi recomandat cuiva vreodată un spectacol de Radu Afrim – în afară de părinților mei, care, deși obișnuiți cu teatrul anilor ’70-’80, au venit special din alt oraș și au apreciat libertatea creativă din spectacolele lui.

Magia și magnetismul afrimiam sunt prezente nu doar în sălile de teatru, ci inclusiv de la afișarea datelor reprezentațiilor: La Repetiție pentru o lume mai bună și La câțiva oameni distanță de tine nu doar că se epuizează toate locurile în câteva minute, dar cererea e permanentă, iar când prinzi un bilet cu multe luni înainte, parcă ai câștigat trofeul suprem al cursei prezentului. Teatrul îți cere prezentul din toate punctele de vedere și acest exercițiu îmi e echilibrul necesar supraviețuirii. Combaterea ghinionului stupid existențial în această țară poate deveni extenuant, dar pentru norocul contemporaneității cu această eră artistică sunt extrem de recunoscătoare, pentru că doar gândul că voi trăi experiența unui dialog energetic dintre artiști și spectatori îmi oferă forța de a continua lupta în captivitatea unui sistem neprietenos culturii. Oricât de liber profesioniști suntem, nu avem cum să nu fim afectați de contextul-social politic, în care cultura și educația nu sunt niciodată domenii prioritare, dar când obțin decorații internaționale devin mândrii naționale…

Totuși, punctez o realitate îmbucurătoare – apetența publicului din toate generațiile pentru teatru, observată în peste un deceniu de alergat la casele de bilete de la cursuri, de la birouri, la cozile de la intrare și ieșirea din clădiri. Nu există publicitate pentru creația afrimiană, ea și-a făcut loc în inimile spectatorilor din generație în generație. Publicul a crescut și s-a maturizat împreună cu alegerile lor artistice, neforțate și neimpuse, dintr-un anumit timp și spațiu, o altfel de interacțiune care antrenează și dezvoltă simțurile, dar și gândurile, ideile, în cel mai frumos sens posibil, pentru că nu te obligă la nimic concret.

Libertatea artistică e o sursă inepuizabilă de inspirație și respirație: se poate și altfel într-o situație în care mi se spune că se poate doar așa. Dacă nu lupți pentru a-ți arăta felul propriu riști să te stingi în rigiditatea unor convenții, să accepți lipsurile fără căutarea altor opțiuni, când tu vrei să descoperi lumea, cheia îți e aruncată și atunci ce faci: sari în valurile nesiguranței după ea?

Întotdeauna am considerat infimă transformarea emoțiilor în cuvinte, dar în aceeași măsură am simțit nevoia de a așterne în jurnale cu stiloul ceea ce trăiesc la teatru, pentru a-mi clarifica într-un fel cele mai importante întâlniri cu viața senzorială. Când sunt la teatru, nu îmi mai e teamă de propriile visuri intangibile, ba chiar îmi găsesc curajul de a căuta resurse pentru a le concretiza. Oare de ce în toți acești ani nimic din afara spațiului artistic nu m-a încurajat spre a construi ceva frumos, bun și util, ci doar a încercat să mă demoleze emoțional și să îmi minimalizeze profesia, care știu că e insignifiantă la scara universală, dar la scară personală înseamnă aproape totul.

Teatrul e cea mai eficientă terapie în care cuvintele dramaturgilor valorificate de actori împreună cu regizorul (care deși e nevăzut el apare în fiecare scenă) mă ajută să înțeleg și să simt altfel ceea ce se petrece împrejur, dar mai ales înlăuntrul meu, ceea ce e un câștig imens pe toate planurile.

E o uimire benefică faptul că de la Avalanșa (2010) – Sala Atelier (150) și Năpasta – Sala Media (120), cele mai mici săli de la Teatrul Național București., spectacolele lui Radu Afrim au ajuns să cucerească sălile cele mai mari: Pădurea Spânzuraților, Sala Ion Caramitru (950) și Trei surori, Sala Studio (550) și e o adevărată loterie să te numeri printre norocoșii spectatori.

E absolut remarcabil acest interes crescendo pentru spectacolele care nu sunt comedii, deși au inserții de umor, temele abordate sunt grave, importante și prea puțin expuse în spațiul public. Iată că oamenii își manifestă activ și semnificativ interesul pentru un alt univers creat în timp real de artiști care au jucat roluri solicitante și fără pauză (în pandemie) și 2 reprezentații în aceeași zi – adică 8 ore de dăruire pe scenă. Iar noi spectatorii am stat mascați și cuminți la locurile noastre în timp ce mințile și inimile evadau în creativitatea artistică de pe scenă și mai ales din afara ei.

Un spectacol afrimian fie că e realizat în provincie sau în Capitală e o adevărată desfășurare de forțe creative atât din partea distribuției, precum și a echipei tehnice. Preț de câteva ore, ești părtașul / părtașa unei lumi care fie îți place sau displace (cât de vulgar să reduci eforturile artistice la banalul like-dislike ca pe youtube), această experiență nu te lasă indiferent/ă, ba chiar dacă încerci perspectiva libertății oferite de viziunea regizorală atunci orizonturile cunoașterii vor mai căpăta o nouă dimensiune. Ce mai e nou în teatru după ce tot s-a spus?

După felurite povești independente, instituționalizate, festivaliere, experimentale, iată că și un teatroholic ticsit de replici, acțiuni și decoruri, nu a devenit atât de atrofiat încât să nu mai poată fi uimit, intrigat, fascinat de arta vie așa cum a perceput-o mereu prin prisma intensității și fragilității, arta care variază de la o reprezentație la alta și nu câștigă lupta cu timpul, exact ca viața în care totul e diferit și totuși nu se schimbă nimic. Tot ce e mai valoros nu poate fi realmente păstrat nicăieri în afară de percepția proprie în comuniune cu pasiunile.

Judy Florescu,

multimedia & documentary storyteller,

Arts, Humanities & Social Sciences, University City London

College of Communication, University of the Arts London

certified video journalist (RO, ENG, FR)
cultural platform Verbs describe us

#artgoeson #culturacastildeviață