METAL ALL STARS – CREMA METALULUI, ADUSA LA UN LOC

Cronică de Mihai Comte

MAINSTREAM, DAR LA O CALITATE… – CREMA METALULUI, ADUSA LA UN LOC

Bine, nu știu câți sunt de acord cu afirmația din titlu, că Metal All Stars a adus la un loc cele mai importante nume din mainstream-ul genului, dar cred că evenimentul este nu doar foarte important, ci a și venit în cel mai bun moment.
 
De ce? Într-o țară în care, acum vreo 15 ani, mișcarea rock părea să fie într-un declin vertiginos (cine își amintește sfârșitul anilor ‘90, când rockul amenința să treacă în underground – poate e doar o părere, determinată de faptul că foarte puține nume importante veneau în România – cam o formație pe an, cel mult două, foarte puține cluburi de rock existau în orașele mari, iar în cele mici, ce să mai vorbim), comparativ cu anul 2000, putem spune că în ultimii câțiva ani suntem răsfățați cu cel puțin trei-patru concerte de mare aploare, la care numărul metalarilor este din ce în ce mai mare.
 
Prin urmare, Metal All Stars adună crema muzicii metal chiar la deschiderea ”sezonului metal”, după cum l-am numit mai sus, care anul ăsta a început oricum foarte devreme.
 
Sigur, mulți pot spune că am exagerat că vine ”crema metalului”. Da, nu au venit toți interpreții mari, dar nici nu aveai cum să îi înghesui pe toți într-o singura seara. În plus, unii dintre cei anunțați și-au retras participarea cu câteva zile înainte de concert (nu știu cât e de frumos, dar cred că cel mai înțelept e să trecem cu vederea și să nu lăsăm asta să ne întristeze seara).

Am citit câteva interviuri din presa on-line, în general vedetele au apelat la aceleași clișee – ”publicul român e minunat, abia așteptăm să cântăm la București” etc.

 
De asta m-am dus şi eu, să văd ce înseamnă să pui laolaltă nişte artişti a căror prezentare nu îşi mai are rostul, şi să îi laşi să facă exact ce iubesc ei mai mult: muzică! Şi povestea începe aici.
 
Pe scenă au urcat nume mari, dar este impropriu să spunem „formaţii”, pentru că fiecare dintre cei aflaţi pe scenă se recomandă prin propria formaţie. Formaţie ascultată şi răst-ascultată de mii de ori, ca şi melodiile care au fost cântate.
 
Primii pe scenă au fost Death Dealer, formaţie pe care nu am putut să o văd, din pricina unor mici probleme legate de ecusonul de presă şi de aşteptat în faţa porţii 20 de minute şi alte 30 de minute (în total, cam o oră) în camera de presă, la vreo 20 de metri în spatele scenei. Deci, nu pot să vă spun ce au făcut sau ce au cântat. Mulţumesc organizatorilor că nu am aşteptat mai mult.
 
Apoi, pe scenă a venit Kobra Paige. Este noua Doro Pesch, nu doar o femeie frumoasă, ci şi o voce puternică, care se pliază foarte bine pe versurile Manowar sau Iron Maiden. Nu am fost singurul admirator, din public, vă asigur…
 
Dar şi metalistele au avut ce admira. Pe scenă a urcat Brian Fair, care a făcut un spectacol excelent, nu doar datorită faimoaselor sale dreadlocks. Brian pare că are o energie inepuizantă. Nu se opreşte nicio secundă, aleargă de la un capăt la altul pe scenă, scutură în aer părul iar şuviţele se transformă într-o caracatiţă uriaşă. Din ce mi-au spus fetele din public, era cel mai aşteptat, dintre toţi care au urcat pe scenă.
 
UDO a fost următorul. M-am bucurat foarte tare să îi aud vocea neschimbată. Aceeaşi atitudine, aceeaşi prezenţă scenică, aceeaşi voce care te taie pe şira spinării. Metal Heart este un imn al heavy-metal, iar Balls to the Wall încă îmi ţiuie în cap.
 
Publicul s-a agitat cel mai tare în timpul în care pe scenă se afla Max Cavalera. De apreciat este şi faptul că a spus câteva cuvinte în limba română. Cum ar fi “România, te iubesc!”.
Am asistat la cel mai tare pogo, în faţa scenei s-a încropit un mosh pit, publicul era înnebunit! Metaliştii s-au dezlănţuit pe ritmurile Refuze, Eye for an eye şi Primitive! Atmosfera era sălbatică, parcă tot ce avem mai crud în noi a ieşit la iveală! De ce îmi place asta? Pentru că fiecare om are în el şi o parte negativă, o parte sălbatică, un demon.  Este o eliberare a energiei negative, pe care o strângi în subconştient în fiecare zi. Este violenţă controlată.
 
Totuşi, să revenim la muzica noastră. Pe scenă a apărut şi Joey Belladonna. Nici el nu s-a lăsat mai prejos, tot un personaj cu o energie debordantă. La TNT (cover dupa AC/DC, desigur), tot publicul fredona.
 

Şi, cum nu puteau fi pe scenă doar vocalişti, a venit rândul unui artist şi mai complex. Vorbesc, desigur, despre Zack Wylde. Solourile sale de chitară îl ridică în topul celor mai buni instrumentişti pe care i-am văzut. Şi, când spun solo, nu mă refer doar la un solo – aşa ceva am tot văzut. Vorbesc de solo-uri cu o tehnică deosebit de avansată, rapiditate atât de mare, încât abia apucai să vezi degetele pe grif, solo-uri rapide, cu chitara la ceafa, dar chiar şi un solo… cu limba! Atenţie, nu vorbesc doar de câteva note, ci de un solo în toată regula, cu toată performanţa care îl caracterizează pe Wylde. Doar că, în loc de pană, el folosea… limba. Tehnica abordată a dat o nouă culoare pieselor clasice ale Black Sabbath.
 
Finalul a fost întrunirea tuturor starurilor amintite mai sus. Fiecare a avut un cuvânt de spus, mai exact, o piesă. Toate au fost cunoscute şi iubite de fanii metal.
 
De asta m-am bucurat foarte mult că sezonul metal a debutat cu Metal All Stars. Dacă tot anul o să fie aşa, vom avea un an exceptional, pentru rockerimea din România!