Sandu Arion – amintiri despre Sincron (5)

0
122

sincron 1965 aContinuăm „Serialul Sincron” cu episodul cinci semnat de Sandu Arion.
La noi in tara ajungeau intotdeauna cu intarziere diferite bucati muzicale cu solisti americani sau italieni (SANREMO) si noi ne straduiam sa invatam armonii si ritmuri la moda . Era insa destul de greu sa interpretam orice ne placea pentru ca existau perioade de totala interzicere a muzicii straine, chiar in baruri sau restaurante. De fapt, intreaga istorie a muzicii rock din Romania, la „Est de Eden” a fost un lung sir de acceptari si de interdictii.
Traducerile textelor nu erau prea fericite, si sa nu uitam , ca pana nu de mult, se puteau auzi doar cantece de genul „Drag imi e badita cu tractorul”, „Macarale”sau „Bumbesti-Livezeni”, de parca nu mai „iubea” nimeni in tara – vorba lui Bula. Era limpede ca trebuia sa punem ceva apa in vin daca doream sa coexistam cu regimul si cu compozitorii consacrati asa ca ne-am axat mai mult pe bucati instrumentale. Intr-o seara, la Casa de Cultura Lenin, unde repetam, ne-a vizitat un domn gras si simpatic cu nume italian, Costoli, care ar fi vrut foarte tare sa-i lansam fiica, Manuela, in lumea muzicii usoare iar el, la rindul lui, se angaja sa ne introduca la Radio, unde zicea ca are relatii. Am repetat cu pustioaica cateva piese ale din repertoriul Ritei Pavone („Datemi un martello”) si iata-ne carandu-ne amplificatoarele noastre grele cu lampi, la „Radio”, dar nu la Radioul mare, cum credeam, ci la Studiourile de Radioficare, adica la un mic studio, situat tot pe strada Nuferilor (fosta Berthelot, fosta Popov), mai jos de cladirea centrala a Radiodifuziunii, care studio asigura programe pentru comunele din jurul capitalei – adica la Chitila, Buftea, Voluntari, Aparatorii Patriei, si altele… Si asa am facut cunostinta prima data cu un studio de inregistrari audio, nu chiar ultima expresie a tehnologiei, dar era ceva important atunci pentru noi. Oricum, nu pot spune ca nu ne-au ajutat aceste prime inregistrari pentru ca ne-a auzit ceva lume, iar pentru noi, faptul acesta a constituit un inceput, cu urmari favorabile.
Un redactor de la Radiodifuziune a auzit si el prograrnul si i-a placut, asa ca drumul ne era deschis spre Studioul 8, care la vremea respectiva era cel mai elevat studio de inregistrari muzicale din tara. Ne-am cam ciondanit noi cu unii ingineri de sunet de moda veche, care insistau sa imprime solistii mult mai sus ca nivel, decat orchestra, lucru ce nu ne convenea deloc neavand niciunul din noi voci de valoare, dar am imprimat cu ocazia asta, o serie de melodii instrumentale care au constituit baza pentru primul nostru disc la Electrecord, singura casa de discuri din tara.
Discul continea piese straine rebotezate. De exemplu, ­piesa lui Hank Marwin (Shadows) nu putea fi prezentata cu numele ei real ,care era F.B.I. In fine, treburile au inceput sa se lege. In formatie intrase intre timp si prietenul meu Dan Voinescu, chitara armonie si voce. Eu imbunatateam mereu amplificatoarele iar intr-o buna zi, la un mic spectacol, ne-a auzit Mircea Crisan, primul comic al tarii, care si-a dat repede seama ca noi vom fi cei care vom umple salile de spectacole în urmatorii ani si ne-­a angajat imediat la Teatrul C. Tanase, in spectacolul „Al 8-lea Magnific”, care s-a jucat un sezon intreg, dupa care am plecat in primul nostru turneu in tara…
Publicul spectator era din ce in ce mai innebunit dupa noi cu toate ca aparusera in aceasi perioada mai multe formatii rock, cu instmmentisti mai valorosi decat noi. Dar niciuna nu avea o asemenea lagatura directa cu publicul spectator din sala ca noi. Bebe dansa exceptional, fratii Cobirzan cantau din stal cu fetite in brate, noi celalti tineam isonul de sus de pe scena si totul era de nedescris! Lumea ne adora dar, in ochii vigilenti ai tovarasilor toata povestea aducea cu un joc periculos si imprevizibil caci multa lume adunata intr-un loc, nu poate fi usor controlata daca o ia razna. Din acest motiv la toate show-urile noastre erau prezenti intotdeauna mai multi reprezentanti ai ordinei publice, unii in uniforme, altii in civil, dar usor de recunoscut dupa tunsoare si cefele lor groase… Poate v-ar interesa sa aflati cum eram platiti? Pai,din fonduri „nescriptice”, adica un buget ciudat care nu se vedea nicaieri si care nu putea intra in fondul de pensii, dupa curn s-a dovedit ulterior, din pacate. O inventie capitalista in plin comunism. Pentru a putea fi platiti omeneste a trebuit sa ne prezentam la un examen de atestare si am primit cu totii categoria I: „instrumentist solist”, adica primeam 200 de lei de spectacol. Ni se parea destul de putin, asa ca serviciile de contabilitate ale celor ce ne angajau, au descoperit o alta metoda de a ne da ceva bani in plus: ne plateau si un numar de repetitii, care rotunjeau cumva suma. Oricum eu castigam mult mai bine decat daca as fi lucrat ca inginer la o fabrica. in plus, faceam ceva ce ne placea. Desigur, nu exista nici o comparatie cu venitul sau cu modul de trai al formatiilor similare din Vest, despre care nu dispuneam de nici un fel de informatii atunci si pe de-o parte era mai bine caci ne­-am fi amarat de pomana… Deasemenea, formatiile muzicale din localuri, unele avand muzicieni de mare valoare in componenta lor, castigau mult mai bine avand continuitate, angajamente pe sezoane intregi, dar oricum, nici noua, nu ne era rau…
Tot la teatrul Tanase am mai avut o mica aventura cu conducerea teatrului: ramasesem neplatiti cateva luni pentruca „nu se aprobase fondul nescriptic” – adica bani nostri, dupa cum spunea tov.Baluta, directorul administrativ al teatrului. Atunci am avut o ideie salvatoare. Mi-am amintit ca Dani Stoicescu, muzicianul caruia ii facusem doze de chitara si amplificatoare pentru instrumentele la care canta – mandoline, banjo, chitara si bas – avea un frate mai mare care lucra la Controlul de Stat, pe Bd Magheru, langa mine. L-am vizitat cu formatia si l-am rugat sa ne ajute. A doua zi dimineata s-au prezentat la directorul Baluta si la contabilitate doi inspectori de la Control si tovarasii s-au inverzit! Aveau si de ce, pentru ca le-au gasit nereguli ascunse de ani de zile si multi masinisti m-au binecuvantat dupa aceea, caci au primit bani neasteptati din urma. Tot atunci, alaturi de noi au aparut o serie intreaga de prieteni, chibiti, baieti care ne ajutau la transport,insotitoare de bord, etc. Imi amintesc de exemplu de Fakir, un baiat slabut si negricios, care era „seful” cu transporturile. Vazandu-l asa de firav si amarit, i-am spus odata ca inteleg sensul „exploatarii omului de catre om”, noi fiind sase galigani solizi, care nu prea ne oboseam cu caratul lazilor. Dar Fakirul era foarte smecher: Atunci cand vagonul cu artistii (adica cu noi) ajungea in statia de tren a orasului unde concertam, Fakirul iesea primul in oras, in centru, unde aduna rapid vreo 10 bastinasi solizi si le spunea ca-i baga gratis la spectacolul trupei Sincronul,daca ajutau la carat. Pentru a fi sigur de ajutorul lor si la finalul showului, adica atunci cand trebuiau carate lazile inapoi la gara, le retinea buletinele de identitate. Ingenios, nu? Dar Fakirul ne-a mai facut o boacana care nu prea ne-a placut. Ne-a fotografiat fara sa stim si in pauze vindea poze cu noi, necunoscute noua, pe care diferiti spectatori ne cereau ulterior autografe. Pentru societatea in care traiam avea o minte prea avansata. Mai tarziu presupun ca a ajuns departe sau l-au prins!…
Deasemenea, mai veneau la repetitii si mai ales la restaurante dupa spectacole si alti baieti care ulterior aveau sa devina persoane insemnate in Radio sau in TV, ca de exemplu Liviu T.Samoila, prietenul lui Bebe Fugaru, Gahi Purdea, Cornel Ionescu, Voicu Enachescu, Genu Vasiliu si multi altii care ne inconjurau cu multa prietenie si ne ajutau sa trecem peste momente grele (si au fost destule, mai tarziu)… Am trait cativa ani de succese, glorie, castiguri bunicele, ani care nu aveau sa se mai repete in vietile noastre niciodata… Tot asteptam insa cu totii sa facem si noi primul turneu AFARA, sa vedem si noi lumea, visul de aur al oricarui muzician, artist, sportiv si in general al oricarui om al muncii. Si la un moment dat s-a intamplat si asta, desigur controlat, cu iesiri mai intai in tari socialiste si apoi in „Vestul salbatic”!…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here