Soft Records reeditează albumul Sfinx, "Lume alba"

august 4, 2015

285

Soft Records reediteaza pentru prima oara pe CD, la 40 de ani de la aparitie, celebrul album din 1975 al trupei Sfinx – Lume alba, la care s-au adaugat ca bonus 4 piese ale EP-ului aparut in 1974.
Cele 13 piese ale albumului, inclusiv piesele bonus, au fost remasterizate utilizand tehnica de ultima generatie, iar coperta a fost restaurata in cele mai fine detalii utilizand macheta grafica originala.
Editia aniversara a albumului Sfinx – Lume alba este multiplicata pe numai 500 de CD-uri numerotate in formatul digipack 6 pagini.
Albumul va fi disponibil mai intai online prin MyCD astfel incat fanii sa poata obtine fara dificultate acest album aniversar incepand cu 7.08.2015 (precomenzi).
Ulterior, in limita stocului disponibil, albumul va putea fi procurat prin retelele de distributie ale partenerilor Soft Records.

Când spui SFINX te gândeşti imediat la Dan Andrei Aldea. Iar ei, colaboratorii săi, nu se vor simţi jigniţi ci, dimpotrivă, onoraţi că au putut edifica împreună acest material discografic. Pentru că el este muzicianul rock şi folk care a survolat graniţele genurilor muzicale fără nici un efort, provocând admiraţia generală cu fiecare melodie, solo ori orchestraţie. Considerat de mic un copil-minune al viorii, muzicianul a descoperit însă în adolescenţă chitara electrică, şi prin ea genul rock care explodase în acei ani într-un fenomen greu de cuantificat şi astăzi. După un parcurs şaizecist beat, grupul SFINX a fost practic reinventat de Aldea, iar primul semn viabil (oficial) s-a consumat la marele festival pop organizat de Club A în 1971, pe o scenă cu supermuzicieni şi concepte eclatante. O formulă cu o muzică cvasiacustică (pop cameral, îi spunea Aldea), un grup experimental căruia muzicianul îi duce şi astăzi dorul. Dar upgradarea componenţei a făcut posibilă trecerea spre registrul pop-rock şi progresiv, girat într-un mod original pentru întreaga muzică românească, influenţând generaţiile următoare de compozitori, instrumentişti şi melomani.
Polarizate de măiestria liderului, discul conţine deopotrivă compoziţii ale celorlalţi membri ai grupului (cu aportul instrumental – orchestral al lui Dan, în aceeaşi osmoză dovedită de aceste înregistrări); dincolo de muzică, este de remarcat şi încercarea de a fructifica poezii valoroase din lirica românească, cu risc redus de a fi cenzurate. Pentru că muzicianul Aldea nu poate uita amputările unora dintre operele SFINX-ului. Aici am găsit şi singura hibă care i s-ar putea imputa – teoretic, independent de voinţa sa – casei de discuri Soft Records în această nouă întreprindere reuşită de a retroceda tranşe din patrimoniul muzical românesc.
Într-un recent interviu, Dan Aldea făcea lumină în opera SFINX hărăzită posterităţii, exemplificând cu episoade punctuale ale luptei cu cenzura, ori ale subterfugiilor folosite pentru ocolirea acesteia, deseori aberantă: „Mă mir cum a intrat o piesă ca «Horă de băieţi»: «Iar cinstirea ţi se da / după talpă şi pingea» (în era Ceauşescului fost cizmar, n.a.) sau «Într-o ţară care-a fost / era mare cel mai prost». În schimb, se ştie bine că «Fiii soarelui» s-a numit de fapt «Cântecul blazatului», iar pentru «Ziua ta» aveam o versiune optimistă «Astăzi este ziua ta / ţi-am adus în dar o stea» şi alta pesimistă «Ce să fac cu ziua mea, / ce oare-am să fac cu ea?»… Orice ascultător care ştie va înţelege că nu de la noi vin aceste prostii, ci că aşa ne-au fost impuse…”
O altă lumină aruncă şi Mişu Cernea asupra apariţiei diverselor compoziţii: „SFINX a fost mereu la limita dintre comercial şi muzica – ştiinţă, trebuia să balansăm mereu între polii ăştia. Aveam nevoie şi de popularitate, de cotă, deci mai scoteam şi piese ca cele de pe primul album, «Lume albă». Iar acolo trebuie spus că a existat o experienţă foarte bună prin cooptarea lui Dan Bădulescu, care ne-a permis şi un repertoriu mai vast; un muzician interesant, care a ajutat mult SFINX-ul, într-o formulă cu doi chitarişti.” Aşadar pop-rockurile Călătorul şi copacul, Horă de băieţi oriNorul faţă în faţă cu progresivele Sinteze, Magelan şi Lume albă, iar printre acestea două bijuterii neclasificabile:Secolul vitezei şi Om bun. Fostul coleg de trupă Cornel Ionescu „Muzicuţă”, deopotrivă ziarist în acei ani, spunea: „…Dan a aplicat cu sălbăticie şi ce afla la Conservator; ceea ce cânta cu SFINX prin ’74–’77 era un fel de esenţă de muzică, mai ales în perioada cu Toroimac… Ce făcuse el cu «Şir de cocori», cu «Secolul vitezei» n-apucase să facă la ora aia, din partidele anglo-saxone, nici Brian May de la Queen! Unisoanele alea cu Toroimac, cvintolete, sextolete (imită coborârea chitarei, n.a.), de nu mai aveai loc nici de o lamă de ras între note, erau absolut unice.”
Cât despre Om bun, melodia fanion a folk-ului românesc, cea mai cunoscută şi cântată piesă dintre compoziţiile Dan Aldea, Dan Bădulescu interpreta la un moment dat: „Melodia a fost implicată în legitimarea muzicii tinere – concept promovat de Adrian Păunescu şi Florian Pittiş în Cenaclu. Şi textul e tot al lui Dan, iar linia melodică depăşeşte cadrul muzical medieval, servind ideii de menestrel, de bufon (tipică pentru medievalul istoric) şi deschizând şi alte porţi, altfel greu de desferecat…”
Interesant de amintit faptul că printre piesele propuse pentru EP a figurat, înainte de Ziua ta, o a doua compoziţie a luiPetre Iordache, Plumb, prea sumbră pentru a intra pe disc. Coincidenţa face ca respectiva melodie, refăcută cu tehnica acestor ani de autor şi de Cristi Gram, a apărut în 2014 sub egida aceleiaşi case de discuri pe un disc al emigranţilor. Nu pot să nu lansez atunci întrebarea (adresată şi liderului în interviul sus-citat) dacă nu cumva ar fi loc de un „restitutio in integrum”? Răspunsul rămâne suspendat, pe fundalul cuvintelor sale care îndeamnă la meditaţie: „Pentru mine, Zalmoxe a fost culmea eşecului proiectului personal al lui Dan Aldea. Atunci, în România, a fost punctul în care mi-am făcut CV-ul, întrebându-mă unde am ajuns… Pentru că eu am sacrificat totul pentru SFINX!”
Personal, ca atâţia alţii, rămân un fan necondiţionat al lui Dan Andrei Aldea şi al fiecărei secunde înregistrată de acesta, cu vocea sau cu instrumentele (pentru că – o spunea succesorul său în SFINX, Sorin Chifiriuc – oricare dintre ele reprezintă o încercare de Muzică), în particular o conectare simbiotică la cultura română.