EXCLUSIVITATI

Zbor la teatru, caniculă afară, sufocant în sală, artiștii FABULOȘI

Articol, video și foto de Judy Florescu

iulie 17, 2024

439

Timp de 12 ani am tot călătorit cu prilejuri culturale festivaliere și nu numai, dar în ultimii 2 ani posibilitățile s-au restrâns, dar ce bine că există zboruri dus-întors în aceeași zi și uite așa mai ajung să văd și eu un spectacol de teatru în alt oraș. La Iași era programată premiera spectacolului Fluturi, fluturi, cu Maia Morgenstern (pe care am văzut-o în „La ordin, Führer!„, Turda și Cluj-Napoca, „Nu sunt eu„, outdoor, Timișoara), și Marius Manole („Oscar și Tanti Roz„, „Demnitate„, Constanța).

E o adevărată provocare să-i vezi pe actorii bucureșteni jucând în afara spațiilor lor obișnuite de activitate. Mai întâi, pentru că zborul a avut întârziere și am ajuns cu exact jumătate de oră înaintea începerii spectacolului. Dacă la București erau 42 de grade pe 12 iulie 2024, la Iași erau 38, iar lipsa aerului condiționat atât în aeroport, autobuzul dintre poartă și avion în care ne-au ținut o oră, era fără aer, apoi în avion deloc aer, deja îmi era foarte rău de la aerul toxic de cald și când m-am urcat în uber intenționam să-l rog pe șofer să mă ducă la cel mai apropiat spital, nu la Cinema Victoria.

Spectacolul de teatru era producție a Ateneului Iași, dar având avanpremiera și premiera în aceeași zi, ambele reprezentații cu locurile epuizate, au ales această sală cu 900 de locuri. Am întrebat la intrare dacă au aer condiționat și plasatorul mi-a spus că nu. Canicula de afară era răcoare pe lângă atmosfera creată involuntar de 1800 de nări respirând în același timp. Evantaiul a fost singura mea salvare, dar am uitat de toate inconvenientele când s-au închis luminile, am auzit muzica și am văzut-o pe doamna Maia Morgenstern strălucind cu eleganță și rafinament, într-un rol de anti-divă, care reușește să câștige simpatia prin malițiozitate. Cel puțin aceasta a fost impresia mea de martoră la reacțiile sălii. În original piesa se numește Farfalla… farfalla, a fost scrisă de dramaturgul italian, Aldo Nicolaj, și a avut premiera în ianuarie 1967 Teatro S.Erasmo din Milano. Deși au trecut câteva decenii peste ea, povestea este extrem de actuală, cu teme precum parvenirea, subordonarea, abandonul, diferențele dintre clase sociale, singurătatea, lipsa de iubire, subiecte ce se regăsesc și în era tehnologiei de azi.

Conștientizarea că lumea nu începe cu noi, ci este o mixtură de ce a fost, este și va fi, este percepția mea asupra teatrului – arta întâlnirii mai multor lumi, de atunci și de acum, de dinainte, de pretutindeni și de nicăieri. La fiecare final de reprezentație, am senzația unei pierderi ireversibile, pentru că știu că ori de câte ori voi vedea același spectacol, nu va mai fi la fel. Un iubitor de teatru de cursă lungă puncta faptul că în anii 90 cronicile apăreau după cel puțin 3 vizionări și m-am bucurat că mai există și alți oameni care mizează pe importanța experienței întinse pe mai multe seri la teatru, nu înrămarea ei într-o reprezentație și trecerea la un alt spectacol. Ce privilegiu sublim să poți fi în sala de teatru, să vezi și asculți artiștii în carne și oase (viitorul e despre holograme) și apoi, dacă ești în stare să transformi emoțiile în cuvinte. Niciodată nu mi-a ieșit. Ce trăiesc eu prin arta vie, fie la concerte, la lansările de carte sau la teatru indoor și outdoor, e dincolo de stări și cuvinte și de aceea nu poate fi redus la un număr de semne, în timp ce senzațiile și gândurile sunt multiple.

A beneficia de norocul contemporaneității este un minunat îndemn către admirație, una dintre aptitudinile mele preferate la ființa umană. A admira nu înseamnă a imita, ci înseamnă a ne defini prin frumos, util și bine. Aflăm cine suntem prin oamenii pe care-i admirăm. De la 10 ani îi admir pe actorii de teatru pentru că mi se pare atât de solicitantă profesia lor, mereu supusă provocărilor de tot soiul, încât acum la maturitate, nu știu câți dintre cei care avem meserii non-artistice suntem dispuși să trecem prin teste ca ei.
Și totuși, îmi place să scriu despre experiențele de iubitor de cultură vie, mai ales pentru că retrăiesc evenimentele, dar și pentru a puncta necesitatea continuității acestui sector profesional. În vremuri de criză, când totul se scumpește, accesul la cultură trebuie facilitat prin promovarea lui, în special, dar și prin normalizarea mersului la teatru, la concerte ca un act de socializare, cum era în anii studenției, de exemplu. Am fost profund rănită când artiștii au fost calificați drept lucrători neesențiali, în vremuri de pandemie și război, de aceea mă bucur când văd sălile pline la fiecare spectacol sau concert pentru că interesul publicului există, în pofida dificultăților.

Marius Manole e veșnicul adolescent neliniștit în căutarea iubirii, aprecierii, înțelegerii, și chiar dacă a trecut demult de etapa aceasta a vieții, iată că este încă extrem de credibil, poate aici e vorba de harul actoricesc sau vreun elixir secret anti-îmbătrânire, nu știu, dar sunt realmente uimită de dăinuirea acestei tinereți atemporale prin artă.
I-am mai văzut împreună pe aceeași scenă pe doamna Maia Morgenstern și Marius Manole în spectacole precum „Livada de vișini”(TNB), „Mecanica inimii” (Bulandra), „Copilul lui Noe” (Metropolis), „Cei drepți”(TNB).

Ideea de cultură nu se dizolvă în mlaștina toxicității lumești, pentru că ea e esența creativă care salvează atât cât o lăsăm, ce e mai bun din umanitate. Prin energia unui spectacol avem de lucru înlăuntrul ființei noastre, iar ambianța deși incendiară la Iași, nu a împiedicat dialogul energetic dintre artiști și spectatori, unul dintre motivele principale pentru care prefer să fiu în sală. Scenografia creată de Alina Dincă Pușcașu te transportă direct în lumea divei uitate și asistate doar de slujnica ei (Alexandra Paftală). Adaptarea și regia îi aparțin domnului Toma Hogea, iar elementul de desen în nisip în timp real m-a impresionat și adus aminte cât de mult mă relaxează să creionez portrete, precum și muzica lui Tibor Cari. Pasiunile creative sunt pe viață și e foarte sănătos că nu ne părăsesc niciodată și ies la iveală când avem mai mare nevoie de ele. Coregrafia a fost realizată de Andrei Tcaciuc, iar să vezi dans la 40 de grade este o altă performanță incredibilă a actorilor din acea zi. Oare cât putem duce noi în profesiile noastre? Ce pasiuni creative ne-ar împinge dincolo de limitele zonei de confort?