„Întoarce-te în mormânt, Lazăre! Nu e nimic de văzut aici”

nick cave aArticol de Iulia Radu

Pe mine mă trec fiori de fiecare dată când aud că D&D East Entertainment & Marcel Avram organizează un concert în România. Într-un top personal al informațiilor care inhibă dorința de a merge la un concert, aceasta este pe primul loc. Deh, experiența și instinctul de conservare își spun cuvântul în cazul meu. Totuși, din când în când, nesăbuința îmi întunecă judecata și cad în păcat pentru un artist sau altul. Așa s-a întâmplat și cu Nick Cave. Încă din februarie de când am primit comunicatul de presă care anunța primul concert la lui Nick Cave în România (pe 20 februarie, mai exact), a pus stăpânire pe mine entuziasmul și mi-a încolțit în minte dorința de a fi prezentă la Romexpo. Între noi fie vorba, nu intru în categoria fanilor, abia dacă eram familiarizată cu creația acestui artist. Cu toate acestea, mi-am dorit să merg! Din curiozitate, din dorința de a descoperi muzică (mi s-a întâmplat de nenumărate ori să înțeleg mai bine, să descopăr un artist după un concert) și nu în ultimul rând pentru că Andrei Partoș a promovat acest show (atât pe site cât și în emisiune) și mi se pare absolut normal să le oferim oamenilor și impresii după eveniment.

Concertul

N-aș vrea să considerați că acest text este o cronică. Nu poate fi pentru că am plecat de acolo cu sentimente mixte: au fost momente care m-au impresionat profund, la fel cum au fost unele pe care nu le-am înțeles și altele care m-au scos din starea de concert. Experiența aceasta nici nu m-a apropiat, nici nu m-a îndepărtat de muzica lui Nick Cave.  Am să mă refer strict la amintirile frumoase pe care le-am luat cu mine după concert, iar pe cele confuze am să încerc (sau nu!) să le clarific pe viitor.

Mi-a rămas în minte bucuria imprimată pe chipul unui băiețel, care a ajuns pe scenă alături de Nick Cave în timpul piesei The Wheeping Song. Admirația cu care-l privea pe Cave, zâmbetul larg care nu l-a părăsit nicio clipă, atenția cu care-i urmărea fiecare mișcare, faptul că trăia intens piesa, modul în care i s-a luminat fața când artistul l-a luat de mână sunt imagini pe care nu le voi uita niciodată. Alura, silueta suplă, eleganța, zecile de mâini întinse spre el, în speranța unei atingeri, îi dau lui Nick Cave o aură de înger (din Rai sau din Iad, încă nu mi-e foarte clar). La București, „semințele rele” ale lui Nick Cave au fost: Thomas Wydler – baterist, percuție, backing vocals (prezent în trupă din 1985); Martyn P. Casey – basist, backing vocals (prezent în trupă din 1990), Jim Sclavunos – percuționist, keyboards, vibrofon, backing vocals (prezent în trupă din 1994); Warren Ellis – vioară, Fender mandocaster, loops, mandolină, chitară, violă, bouzouki, acordeon, flaut, pian, percuționist, orchestrator, backing vocals (prezent în trupă din 1997); George Vjestica – acoustic & electric guitars, piano, vocals (2013–present); Toby Dammit – pian, vibrafone, mellotron, keyboards (prezent în trupă din 2015).

Concertul a început la 20.45, când încă nu apucaseră să intre toți spectatorii, cu piesa „Jesus Alone” de pe albumul „Skeleton Tree” din 2016. Faptul că imaginile transmise pe cele două ecrane laterale sunt alb-negru, dă o notă de eleganță show-ului. M-a fascinat din prima clipă legătura dintre artist și public. Nick Cave își „înfinge” adânc privirea în ochii spectatorilor din primele rânduri, de parcă ar vrea să le citească în suflet, dă mâna cu ei, este atent dacă un spectator îi spune ceva (îl roagă să repete dacă nu a înțeles și îi răspunde), îi lasă să urce pe scenă (la piesa „Stagger Lee” nu mai aveai loc să arunci un ac, atât de mulți spectatori erau acolo). Rar vezi un public atât de „conectat” la show. M-am bucurat că de data aceasta parcă n-au mai fost atât de mulți oameni care filmau în timpul concertului. Au fost atenți chiar și în timpul pasajelor instrumentale mai lungi, ceea ce spune mult despre intensitatea unui concert Nick Cave. M-a uimit, de asemenea, respectul pe care-l au spectatorii față de Nick Cave. Am mai văzut oameni care au urcat pe scenă, am văzut și celebrele „stage invasions”, dar nu seamănă cu ceea ce am văzut marți la Romexpo. Publicul nu-l privește pe Nick Cave ca pe un „trofeu”, nu urcă pe scenă pentru a-l îmbrățisa/pupa și pentru a reveni apoi victorioși în rândul spectatorilor. Aici am văzut respect. Nici nu cred că am văzut vreodată public atât de ascultător, cooperant cu artistul.

Do you love me?” întreabă Cave de câteva ori, înainte de a cânta piesa cu același titlu, iar glasurile celor aproximativ 4.500 de spectatori seamănă cu un vuiet. Entuziasmul lor este molipsitor. Puțin mai târziu, Nick Cave i-a întrebat pe spectatori: „Nu cred că am mai cântat aici până acum. Am mai cântat?” Răspunsul neconvingător al publicului, l-a făcut să continue: „Mâna sus cine zice că NU!”. Marea majoritate a celor prezenți a ridicat mâna. „Mâna sus cine zice că DA!”. Surprinzător, au fost câțiva care au ridicat mâna. „OK… E multă confuzie aici!”, a fost concluzia artistului.

Rețin și momentul în care a interpretat cântecul „Into My Arms”. M-am uitat în jur și am constatat cu plăcere că absolut toată lumea cânta. Și ce frumos sunau împreună pianul, vocea lui Cave și glasul publicului.

Am și un mic regret: faptul că n-am avut ocazia să ascult live și piese precum „Dig, Lazarus, Dig!!” sau „Deanna”. Sunt cântecele care m-au determinat să îi ascult muzica.

Celor care vor să afle mai mult despre Nick Cave, le recomand cărțile lui și să îi asculte muzica.

Vă las un pasaj din cartea „Fața văzută și nevăzută a muzicii” de Costin Grigoraș (Editura Editrex, 2011):

„În notă intelectualistă, cu puternice tușe întunecate pentru formele particulare de reflectare a tragediei universale, Nick Cave și-a conturat un statut aparte în muzica ultimelor decenii. Caracterul meditativ, profetic al universului lui artistic, subordonat unor posibile tragedii apocaliptice, prezența permanentă în introspecțiile sale a unei entități supranaturale, îi conferă acestui cantautor atributele atât de rare ale originalității.

(…)

Plecând de la elemente blues, gospel și rhythm n blues, muzica lui Cave traversează o multitudine de stări, de la furia demolatoare și autodistructivă a punk-ului, până la dulcegăriile marilor șansonetiști, modelându-se după meandrele propriilor obsesii existențiale”.

În încheiere, îi mulțumim lui Lenți Chiriac pentru invitații! A fost o seară interesantă în compania unui artist special.

Organizarea

După primul comunicat trimis în februarie, a urmat o lungă perioadă de tăcere din partea celor de la D&D East Entertainment. Noroc că trecusem concertul pe lista evenimentelor de pe site așa că, văzându-l mereu acolo, nu aveam cum să uit de el. Deși artistul venea pentru prima dată în România, promovarea a fost zero. Un artist special, un scriitor, mai puțin cunoscut în România, merita mai mult respect din partea organizatorului & promotorului român. Dacă măcar în cele 4 luni pe care le-au avut la dispoziție pentru a promova acest eveniment, organizatorii ar fi avut grijă ca muzica lui Nick Cave să fie auzită la radio (nu doar celebrul duet cu Kylie Minogue) dacă ar fi publicat pe Facebook sau le-ar fi cerut partenerilor media să scrie articole despre cariera impresionantă a lui Cave, poate că publicul ar fi reacționat altfel. La începutul lunii martie, Andrei Partoș a difuzat la „Psihologul muzical” (Radio România Actualități) un Top Nick Cave (deși nu am fost parteneri media). Am propus la vot o listă de 40 de cântece din repertoriul lui. Au participat peste o mie de persoane, de unde deducem că problema nu este la public. Oamenii s-au implicat, dovedind că sunt familiarizați cu repertoriul artistului și… culmea(!) piesa în duet cu Kylie Minogue a ieșit pe locul 6. Așadar, publicul a fost din nou mai bine pregătit decât organizatorul (care părea că a auzit doar piesa „Where The Wild Roses Grow”). La începutul lui iunie, s-a pus în funcțiune și „mașinăria” de promovare a firmei D&D East Entertainment. Târziu. Mai bine tăceau (în semn de respect). Mai întâi, am aflat că se îmbogățește afișul „Rock The City”, cu alte cuvinte, evenimentul începe să semene a festival. Urmau să urce pe scenă încă 5 trupe. Una (NoruNegru) în deschiderea lui Nick Cave și celelalte patru în ziua cu Arcade Fire (Repetitor, Firma, Greetings Sugar, The Speakers). După trei zile a apărut și un pseudo-program. Inițial, am aflat că porțile se deschid la ora 16.00, iar concertele headlinerilor urmau să înceapă undeva în intervalul 20.45 – 21.15. Pentru trupele din deschidere nu existau ore. Pe 18 iunie (cu o zi înainte de concert), aflăm (de pe pagina evenimentului) că managementul lui Nick Cave a decis ca porțile să nu se mai deschidă la ora 16.00, ci la 18.30. Motivul invocat a fost căldura excesivă. Tot din pagina evenimentului, aflam că nu se pot scana biletele de pe mobil. La scurtă vreme postarea a fost ștearsă și înlocuită cu alta din care aflam că se pot scana biletele de pe telefon doar dacă acestea sunt în format PDF. Cu doar câteva ore înainte de deschiderea porților (ați reținut, 18.30, nu 16.00!!), tot din pagina evenimentului, aflam că trupa NoruNegru NU mai cântă în deschiderea lui Nick Cave. Era invocat tot managementul artistului australian. Ca să fie clar pentru toată lumea: tot managementul lui Cave aprobase trupa din deschidere. De ce s-or fi răzgândit? O fi fost tot de la căldură?! Nu vom afla, probabil, niciodată. Totuși, nu pot să nu remarc, cât de bizar este totul. Cum se face că doar în România managerii artiștilor străini se gândesc și se răzgândesc în interval atât de scurt?! Să vă mai dau un exemplu. Orice fan al artistului știe că Nick Cave îi încurajează pe spectatori să facă fotografii și să i le trimită în format mare, iar dacă îi plac, le folosește. În România, însă, organizatorul a pus reguli stricte: nu aveam voie cu niciun fel de aparat foto, iar fotoreporterii acreditați aveau la dispoziție o singură piesă pentru a găsi cadrul ideal. Deși în comunicatele de presă se vorbea despre precheziția de la intrare a spectatorilor, de scanarea biletelor, la fața locului situația a fost aproape la polul opus. BGS-ul abia dacă s-a uitat în genți, nu am văzut pe cineva să scaneze bilete (era suficient să ții biletul în mână), primeai brățara în mână și erai nevoit să ți-o pui tu pe mână (deși ideea era ca organizatorul să se asigure că ți-a prins brățara și că aceasta nu poate fi dată jos cu ușurință). La intrare nu au existat porți speciale pentru cei cu bilete în diversele sectoare. Fiecare intra pe unde dorea, iar voluntarii te așteptau cu mâinile pline de brățiri în toate culorile, fapt care a îngreunat accesul pentru că dura ceva până când îți găsea brățara potrivită.  Nu au existat jetoane, prețurile, însă, au fost la fel de piperate. Pânza verde care acoperea gardul de lângă porțile de acces în Diamond și Golden Circle obtura vizibilitatea și îți lăsa impresia că vezi clandestin concertul de după gardul de acces în perimetrul evenimentul, ca un om care nici nu a plătit bilet.

Setlist

Jesus Alone (2016)
Magneto (2016)
Do You Love Me? (1994)
From Her to Eternity (1984 – albumul de debut Nick Cave & The Bad Seeds)
Loverman (1994)
Red Right Hand (1994)
The Ship Song (1990)
Into My Arms (1997)
Girl in Amber (2016)
Tupelo (1985)
Jubilee Street (2013)
The Weeping Song (1990)
Stagger Lee (1996)
Push the Sky Away (2013)

Bis:

City of Refuge (1988)
Rings of Saturn (2016)

 

Articole pe aceeași temă:

From Him to Eternity – Non-cronica unei întîlniri îndelung aşteptate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


eight + = 11

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>