From Him to Eternity – Non-cronica unei întîlniri îndelung aşteptate

Foto: Dan Boud

Foto: Dan Boud

Articol de Mary Alexe

Dacă nu s-ar fi întîmplat viaţa, aş fi văzut Nick Cave & The Bad Seeds pentru prima dată acum cîteva luni la Roma. Dar, cum există o lege a compensaţiei de care nu sîntem întotdeauna conştienţi, m-am simţit „răzbunată” când am auzit că vor veni la Bucureşti. Asta era cu nişte luni în urmă, iar mie nu-mi vine să cred nici acum, la cîteva zile de la concert, că Nick era acolo, în faţa mea (doar a mea) şi că eu puteam să verific pe viu ceea ce simţeam de multă vreme: că mă leagă ceva foarte special şi foarte intim de el şi muzica lui. Am acest prost obicei, iau totul personal cînd e vorba de muzică.

 

Aşadar, primul concert Nick Cave and the Bad Seeds în România. Pare-se. Căci la Romexpo, „nimeni nu pare să ştie dacă am mai cîntat aici”. A fost unul dintre momentele amuzante ale serii. Prefer să cred că a fost vorba doar de amuzament şi nu de faptul că unii chiar aveau impresia că Nick a mai cîntat la noi. Deşi vorbim încă de un turneu Skeleton Tree, numărul pieselor din setlistul pe 2018 care provin din acest album a scăzut. La Bucureşti nu au fost decît patru: Jesus Alone, Magneto, Girl in Amber şi Rings of Saturn. Restul au acoperit cam toată istoria trupei, din anii ’80 cu From Her to Eternity sau City of Refuge (cîntată anul acesta după nu mai puţin de 13 ani), trecând prin anii ’90 cu piese precum The Weeping Song, Loverman (după 15 ani!), Stagger Lee, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste posibile, Into My Arms, şi două din 2013 (Jubilee Street şi Push the Sky Away). Nimic din anii 2000 (As I Sat Sadly By Her Side e complet nedreptăţită din acest punct de vedere, după părerea mea). Sînt atît de multe cele pe care mi-aş fi dorit să le aud şi care au lipsit, încît nu are sens să le menţionez,  căci aş mai încropi cel puţin încă un setlist. Cu toate acestea, mă declar mulţumită. Deocamdată.

 

Despre muzică şi muzicieni mi se pare de prisos a spune altceva decît „perfecţiune”.

 

Apoi, despre cum e Nick pe scenă iar nu sînt prea multe cuvinte. Extraordinar, misterios, frumos în supleţea şi graţia lui sumbră, macabră ar zice unii, elegant, eteric, parcă din altă lume, jucăuş… orice aş spune, pare insuficient. Felul în care comunică cu publicul (şi care nu are nicio legătură cu vorbele), schimbul de energie cu cei din faţa lui, faptul că vine atît de aproape de oameni şi îi priveşte în ochi, îi ia de mînă, îi atinge, îi cheamă spre el şi pe scenă, pe unii îi ajută chiar el să urce, îi îmbrăţişează, felul în care îi aranjează frumos şi îi dirijează, le dă indicaţii aproape regizorale şi cum ei îl ascultă fascinaţi – nu vezi des aşa ceva şi pare totul atît de firesc.

 

Înainte de concert, încercasem din răsputeri să nu-mi creez aşteptări, deşi, într-un colţiţor al minții şi al sufletului, ştiam cam ce va urma. Cel puţin asta credeam. Căci nimic nu te poate pregăti pentru aşa ceva. Tot concertul a fost un amestec de stări şi de sentimente de tot felul; te uiţi la el şi te uiţi în tine. În fine, epuizare emoţională all the way.

 

Pentru cei care poate nu ştiu, pe 14 iulie 2015, unul dintre cei patru fii ai lui Nick, Arthur, a murit în urma căderii accidentale de pe faleza din Brighton, Marea Britanie. La acel moment, albumul Skeleton Tree (apărut în septembrie 2016) fusese deja compus şi înregistrat parţial; la întoarcerea în studio, la numai două săptămîni după moartea lui Arthur, Nick a revenit asupra unor texte, lesne de înţeles de ce. Un amănunt şocant este acela că în textele iniţiale apar şi versuri care sînt, în mod clar, premonitorii, cum ar fi intro-ul din Jesus Alone („You fell from the sky/Crash landed in a field/Near the river Adur”). Înregistrarea albumului în lumina (ce cuvînt bizar în context!) acestei tragedii a făcut obiectul unui documentar regizat de Andrew Dominik, apropiat al lui Nick, şi intitulat One More Time with Feeling, pe care vi-l recomand cu toată inima. Este un film absolut extraordinar!

 

Nick Cave se află într-un moment al vieţii în care nu mai poate fi separat de Nicholas Edward Cave. În paranteză fie spus, nu am crezut niciodată cu adevărat în ideea că artiştii se pot delimita şi/sau se delimitează realmente de ceea ce sînt ei în viaţa lor, în lumea lor interioară. De ce ar face-o? Nick cel de acum (persoana aceea „necunoscută” despre care vorbeşte în One More Time with Feeling, care ajungi să fii după o durere atît de mare) este un exemplu de cum dintr-un eveniment tragic, groaznic şi catastrofal se poate naşte ceva atît de frumos şi de profund cum este Skeleton Tree. Am convingerea că acest album, procesul de creaţie, înregistrarea sa şi concertele ulterioare nu au fost şi nu sînt doar un refugiu, ci unicul lucru pe care îl putea face nu atît pentru a putea merge mai departe, cît pentru a rămâne aici, încă prezent. Iar faptul că asta i-a reuşit într-un mod magistral nu face decît să dea, dacă mai era nevoie, măsura unui om cu adevărat special şi a unui artist irepetabil.

 

Cîteva observaţii prozaice:

  • Nu ştiu despre voi, dar eu pot să jur că, la un moment dat dat, i-am văzut pe scenă pe Tom Waits, Johnny Marr şi Gianni Morandi. Cred că fac cu schimbul.
  • Nick dansează minunat şi cu aceeaşi graţie indiferent că ia la dans o doamnă sau un domn.
  • Broderia aplicată pe pian cu smoking, melting, boiling, burning este un cadou de la o fană, creaţie proprie. A rămas pe pian la fiecare concert din turneu, dar se pare că atunci cînd scena se umple de spectatori, este luată discret de cineva din staff, probabil de teamă să nu fie distrusă sau luată ca suvenir.
  • Nu vă urcaţi pe scenă sub influenţa băuturilor alcoolice, că vă pune Nicuşor la punct imediat.
  • Dacă nu aţi fost suficient de atenţi la detalii, aţi pierdut nişte chestii tare amuzante, cum ar fi Jim Sclavunos pe Red Right Hand.
  • Contrar aparenţelor, Nick Cave chiar poate să zîmbească.

 

Setlist

  1. Jesus Alone (Skeleton Tree, 2016)
  2. Magneto (Skeleton Tree, 2016)
  3. Do You Love me (Let Love In, 1994)
  4. From Her to Eternity (From Her to Eternity, 1984)
  5. Loverman (Let Love In, 1994)
  6. Red Right Hand (Let Love In, 1994)
  7. The Ship Song (The Good Son, 1990)
  8. Into My Arms (The Boatman’s Call, 1997)
  9. Girl in Amber (Skeleton Tree, 2016)
  10. Tupelo (The Firstborn Is Dead, 1985)
  11. Jubilee Street (Push the Sky Away, 2013)
  12. The Weeping Song (The Good Son, 1990)
  13. Stagger Lee (Murder Ballads, 1996)
  14. Push the Sky Away (Push the Sky Away, 2013)
  15. City of Refuge (Tender Prey, 1988)
  16. Rings of Saturn (Skeleton Tree, 2016)

 

Articole pe aceeași temă:

„Întoarce-te în mormânt, Lazăre! Nu e nimic de văzut aici”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


nine − = 6

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>