NANA MOUSKOURI LA SALA PALATULUI (5.03.2016)

Articol de Iulia Radu
E ceva nobil în felul de a fi al celor de vârsta a treia. Ceva ce nu vei vedea niciodată la generația tânără. Sunt punctuali, disciplinați, conversează mult fără să fie gălăgioși și reușesc să facă un eveniment din orice ieșire din casă. Își scot din șifonier hainele bune, păstrate cu grijă, curate, călcate, pe care nu le-au mai îmbrăcat chiar și de 20 de ani. Sunt oameni care socializează pe bune: vorbesc unii cu alții privindu-se în ochi, își amintesc de tinerețe, întreabă de prietenii comuni. Ei nu privesc spectacolul prin ecranul telefonului mobil sau al aparatului foto (cu mici excepții, asta pentru că n-am fost singurul om de 30 de ani din sală). „Este vorba despre respect. Nimic mai mult. E normal să mă îmbrac frumos, să ajung la timp și să urmăresc spectacolul. Este modul meu de a-mi arăta prețuirea față de cei care urcă pe scenă, pentru că la rândul lor, artiștii își aleg cu grijă ținutele de scenă, pregătesc cu minuțiozitate momentele artistice și dau tot ce e mai bun din ei timp de două ore. Deci… este vorba despre respect reciproc”, îmi explică Angela Croitoru, o bunicuță simpatică în vârstă de 79 de ani.
O văd pentru a doua oară pe Nana Mouskouri. Și de data aceasta sala a fost plină, iar media de vârstă a fost de 50+. La 20.05, toată lumea era în sală, pregătită de spectacol, așa că n-a fost nevoie să auzim de prea multe ori gongurile din sală. S-au stins luminile în aplauzele publicului, iar pe scenă a apărut o domnișoară (din păcate, nu s-a prezentat) care a anunțat faptul că vom fi martorii unui eveniment istoric, ne-a vorbit puțin și despre deviza sub care a fost organizat acest eveniment, „Artă contra drog”, iar apoi a introdus-o în scenă pe Nana Mouskouri. Sala s-a ridicat în picioare, în semn de respect, când artista a pășit pe scenă. Căldura cu care a fost primită la București, a impresionat-o din nou pe marea artistă. A primit foarte multe flori, dar și mici cadouri pe care oamenii le-au așezat pe scenă în fața microfonului, transformând acel loc într-un veritabil altar.
Ca de obicei, am avut voie să fotografiem doar pe durata primelor trei piese. Ni s-a pus în vedere să nu publicăm fotografii făcute după minutele alocate. Doar că fix după primele trei piese am avut parte de „momentul istoric” anunțat în deschiderea evenimentului. Constantin Bălăceanu Stolnici a urcat pe scenă, alături de Gigi Lazăr, pentru a-i oferi o diplomă de onoare Nanei Mouskouri și pentru a-i mulțumi că sprijină lupta împotriva consumului de droguri. Constantin Bălăceanu Stolnici a ținut un mic discurs în limba franceză în care a subliniat cât de important este să luptăm împotriva consumului de droguri, care afectează tot mai mulți tineri. Ideea este lăudabilă și merită susținută. Ar fi trebuit să fie punctul central al concertului, iar organizatorii, în loc să interzică fotografilor să imortalizeze momentul, ar fi fost bine să facă tot posibilul să-l evidențieze! Și dacă tot nu aveam voie să facem fotografii, puteau să trimită ei poze oficiale, ceea ce n-au făcut nici până astăzi! Păcat! Uite așa se poate pierde o idee frumoasă.
În fine, revin la spectacol. Nana Mouskouri a vorbit, parcă, mai mult cu publicul decât a făcut-o data trecută. Spectatorii i-au fost alături constant, ignorând micile scăpări (a fost un moment în care nu-și mai amintea versurile, iar vocea nu o mai ascultă ca-n tinerețe) și savurând spectacolul până la ultimul moment. A povestit multe între piese despre începuturile carierei, despre diverse colaborări, despre artiștii care au influențat-o, despre piesele pe care urma să le cânte. Poate ar fi fost bine ca organizatorii să îi sugereze să vorbească în limba franceză, având în vedere că în sală erau multe persoane de vârsta a doua și a treia și se știe că aceste generații sunt mai apropiate de limba franceză decât de limba engleză. Cred că acesta a fost și motivul pentru care sala reacționa cu aplauze doar la numele cunoscute menționate de artistă în discursul ei (Harry Belafonte și alții), însă foarte puțini au înțeles poveștile spuse pe scenă. Sau, poate, ar fi fost util un translator (la concertele lui Toto Cutugno a fost de fiecare dată, deși nu era nevoie, dar cred că de data aceasta se impunea unul).
Nana Mouskouri a mărturisit că o aprecia foarte mult pe Amy Whinehouse, ba mai mult decât atât a cântat și o piesă din repertoriul ei, Love Is A Losing Game. A mai spus că deși nu a venit prea des în România și nu cunoaște muzica noastră, a avut totuși plăcerea să colaboreze cu Vladimir Cosma (violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București), care i-a dăruit una dintre cele mai cunoscute piese, L’amour en héritage (sau Only Love). N-au lipsit din recital piese precum Try To Remember, The White Rose Of Athens (în limba germană), La vie en rose (în germană), Somewhere Over The Rainbow, Plaisir D’Amour, Je Chante Avec Toi Liberte. Publicul a insistat pentru un bis și l-a primit: Amazing Grace și Guantanamera i-au ridicat în picioare pe spectatori.
A fost o seară specială și mă bucur că am revăzut-o pe Nana Mouskouri! Felicitări organizatorilor și succes în campania de luptă împotriva drogurilor!