CHARLES AZNAVOUR – „Mania grandorii” (autobiografie) – partea a II-a

noiembrie 6, 2015

Fragment din cartea autobiografică, „Timpul de odinioară” (Editura Ararat, 2005).
Tânăr fiind, îmi doream o mașină care să corespundă cu condiția mea de „vedetă”, cum credeam că sunt. Bietul de mine! Fiind la modă mașinile enorme americane, în culori vii, m-am prezentat la concesionarul Buick de pe Rue Guersant. Probabil că nu aveam look-ul celui ce-și poate oferi o mașină de categoria aceasta deoarece vânzătorul – snob, crezând că mă dau mare – mă măsură din cap până în picioare (având în vedere statura mea nu era prea greu) și abia catadicsi să-mi dea câteva informații din vârful buzelor. În sinea mea fierbeam, dar am căutat să mă stăpânesc. Până la urmă, nu am mai putut și am plecat urmărit de privirea plictisită a vânzătorului, hotărât să îi dau o lecție. Fără să mă gândesc prea mult, am trecut pragul garajului vecin, care prezenta în vitrină un Ford superb, de culoarea albastrului mărilor din Sud și am ieșit o clipă mai târziu la volanul micii minunății, trecând prin fața vânzătorului prost crescut, mut de uimire la vederea acestei vânzări care i-a trecut pe sub nas.

După ce am instalat-o pe Evelyne la Saint Tropez, am plecat la volanul mașinii mele de star în turneu în compania lui Claude Figus, care făcea mai mult sau mai puțin oficiu de secretar, și a lui Jean Leccia, pianistul meu care îmi făcea aranjamentele cântecelor și dirija. (…) În timpul acestui turneu acumulasem multă oboseală. Autostrăzi nu existau încă în Sud, așa că am luat-o pe drumuri secundare, mici, cu numeroase viraje strânse. Din cauza oboselii nu am auzit camionul de 12 tone care venea din sens invers, încărcat de bauxită, care ne-a apărut în față la primul viraj. Conduceam amândoi cu aproximativ 60 la oră și nu am avut timp să frânăm. Astfel, moartea îmbrățișă din plin frumoasa mea capotă albastră. Cei doi însoțitori ai mei care ațipiseră în spate, au fost proiectați pe bancheta din față. Eu m-am cramponat atât de tare de volan, încât oasele de la cot mi-au ieșit prin pielea oaselor. Tabloul de bord mi-a căzut pe genunchi, și cum pe atunci mașinile nu erau echipate cu centuri de siguranță, fruntea mi s-a izbit de parbriz. Nu simțeam nicio durere, eram doar amețit. Radioul nu mai cânta, ci țârâia precum un motor gata să explodeze. În timpul șocului, ceasul meu se agățase de volan și se balansa. Era lume puțină pe drumul acela mic, dar în cele din urmă un șofer opri și telefonă imediat după ajutoare. „Nu cumva să vă mișcați”, mi-a spus el la întoarcere. Nici n-aș fi putut! Eram complet blocat! Am așteptat așa vreo 40 de minute, nebun de îngrijorare pentru spectacolul pe care nu puteam să-l susțin. În sfârșit, sosi o ambulanță. Au forțat tabla pentru a putea să mă scoată de acolo și am plecat la spitalul cel mai apropiat. După vreo 50 de km, șoferul și-a dat seama că o luase în direcția greșită. Ne-am întors. După alți 75 km, am ajuns în sfârșit la spitalul din Brignoles. Mai mulți fotografi pândeau sosirea noastră pentru a face câteva poze rănitului. Publicitatea obligă, așa că am încercat să zâmbesc, dar a fost mai degrabă o strâmbătură, și apoi am leșinat.

Câteva săptămâni mai târziu, ieșeam din spital prizonier într-un corset de ghips, cu brațele întinse în față, ca și cum vroiam să strâng pe cineva la piept. Mă aflam dintr-odată închis până la brâu într-o armură. Pe vremea aceea fumam enorm de mult și mi s-a oferit un port-țigaret foarte lung pentru că nu-mi puteam apropia mâinile de buze. Aveam nevoie de cineva să mă miște din loc, să mă scoale din fotoliu, să deschidă ușa.
(…)
Acest accident în care era gata să mor a atras atenția marelui public asupra mea și a cântecelor mele prin care le vorbeam despre dragoste, viață, cotidian. Le eram puțintel de folos. În decurs de câteva zile, am primit 3 saci poștali de corespondență de la oameni care-mi urau noroc și mă încurajau să nu deznădăjduiesc. Toate scrisorile erau drăguțe, totuși, una anonimă ieșea în evidență: „Aveai vocea spartă, astăzi au brațele. Când o să crăpi?” Când mă gândesc că există oameni în stare să scrie, să cumpere un timbru pentru a-și exprima ranchiuna, mă cuprinde uimirea.

https://www.youtube.com/watch?v=15bixDxMFOQ