AMINTIRI ÎN ZIG-ZAG DESPRE UN PRIETEN SPECIAL
Scriu total neorganizat, sub imperiul emoţional copleşitor. Voi veţi înţelege ce e de înţeles!
Ne ştiam de peste 30 de ani. Ne-am intersectat la Costineşti. El îşi amintea mai bine episodul şi mi-a povestit când ne-am întâlnit în radio, după 1990. Ne-am mai intersectat şi la Timişoara când am fost acolo cu British Rock For Romania. *La radio lucra în birou cu Florin Helmis şi Sorin Caracseghi. Eu eram cu Vineri Noaptea în Direct..Îi vizitam des pe cei trei domni. În primul rând pe Victor.* Ne plăceau aceleaşi genuri muzicale, dar el era foarte bine informat la country şi mi-a înregistrat zeci de albume. * Era foarte bun la computere şi m-a tot sfătuit să-mi iau, să mă ocup pentru că altfel nu se poate. M-am lăsat greu, dar am făcut-o. M-a iniţiat, m-a sfătuit, mi-a recomandat un om care să rezolve partea tehnică.Aşa am ajuns să am compoter ca lumea.* După 1994 când am plecat din RRA am ţinut legătura. Când am ajuns la Romantic, îmi spunea cum stau cifrele de rating. Nopţile de vineri concuram cu fosta emisiune, realizată atunci de Lucica Popescu Moraru singură sau cu diverşi colaboratori. Spre satisfacţia mea la Romantic stăteam adesea mai bine decât RRA ( pe Bucureşti!).* M-a ajutat cu partea vizuală a proiectului când am dat concurs în 2002. M-a susţinut cu sfaturi, opinii. S-a bucurat sincer când a aflat că am câştigat cu trei proiecte.* Datorită lui deţin azi mare parte a ediţiilor înregistrate la RRA. Mi-a asigurat un început de arhivă, pentru că era generos, pentru că-i plăcea ce făceam amândoi, pentru că el considera că emisiunile trebuie păstrate pentru cei ce vor fi după noi. Şi avea mare dreptate. A iniţiat-o şi pe Iulia în tainele postărilor pe site-ul SRR. De câţiva ani ea se descurcă singură. *Comentam evenimente interne şi externe, muzicale şi sportive, bârfeam la telefon cu orele. Ne şi certam. Pasionaţii aşa păţesc. Orgoliile înving adesea raţiunea. *Era cel mai atent şi mai corect ascultător pe care l-am avut vreodată. Lăuda şi critica fără rezerve. Dacă toţi relizatorii ar fi avut parte de un prieten ca Victor Spirache, multe programe ar fi crescut în calitate.* Avusese şi el o experienţă de radio privat, la Europa FM. În 2000 parcă…I-a folosit , deşi nu era încântat de lipsa libertăţii de a alege muzica. Iar pentru un adevărat iubitor, colecţionar de muzică, e inacceptabil să joci la impuse. *Din momentul în care un accident i-a creat probleme serioase de deplasare, greutatea corporală nu s-a mai putut ţine sub control şi asta l-a determinat să rămână acasă şi să muncească de acolo. Rămân la părerea că Matinalele lui erau la nivelul celor realizate de Paul Grigoriu, al cărui admirator a fost multă vreme. Fiind obligat să facă altceva, nu i-a fost uşor, dar muzica l-a salvat şi a oferit Radioului emisiuni de cea mai bună calitate. Şi nu mă refer doar la cele muzicale ci şi la cele jurnalistice (când mai putea beneficia de materiale oferite de corespondenţii RRA din străinătate). A suferit mult când a fost nevoit să renunţe şi la acel format. Nu-i uşor să construieşti acasă o emisiune de câteva ore, cu semnale, cu efecte, cu intervenţii, cu mixaje impecabile. Şi nu s-a lăsat , a continuat …Iată ce scrie pe FB şi fosta PDG a Radioului public, Maria Ţoghină „RIP… Naprasnica veste! Un jurnalist exceptional, un mare realizator de emisiuni, de anvergura lui Paul Grigoriu, dar din alta generatie si cu alta specializare…Daruiti cu har de la Dumnezeu, destine diferite, aceeasi dragoste: radioul!”. Sunt total de acord, cu precizarea că Victor îmi era apropiat sufleteşte. Şi nu numai mie. Ajuta cu drag pe toată lumea. Ştefan Naftanailă poate spune mai multe. Victor, ca şi mine, vine din afara lumii jurnalistice şi muzicale. Am ajuns amândoi aici, făcând alte facultăţi, el una tehnică, eu umanistă. N-avem Conservator-ul, cum se cere în Radio pentru a fi redactor muzical. Asta ne-a unit şi ne-a făcut să citim mai mult, să ascultăm mai mult. *Talentul de vorbitor la microfon , vocea, meticulozitatea cu care-şi pregătea emisiunile nu i le-a dat nimeni, a venit cu ele … Bunul simţ era de acasă, ca şi bunul gust în selecţia muzicală.* Ştiu că a fost decorat, ştiu că era foarte apreciat de mai multe runde de conduceri ale SRR. * Mi se pare de neimaginat că a plecat. Este cu exact 10 ani mai mic decât mine. Sunt convins că Adriana, soţia lui, precum şi Andrei, fiul lor (un foarte talentat fotograf), vor avea grijă ca munca lui să rămână undeva, să ajungă la generaţiile care vin pentru că au ce învăţa. * Mă bucur că acum câteva luni am făcut pasul necesar pentru reconciliere, că reluasem legăturile şi comentariile. Nu ne vorbeam, nu ne mai scriam dintr-o prostie măruntă. După un schimb de replici copilăreşte pe FB. * Săptămâna trecută, de exemplu, mi-a făcut o minuţioasă cronică după ediţia în care a fost invitat Radu Paraschivescu, iar la Paris se derula acţiunea teroristă. Cred că am vorbit o oră…* Paradoxal, în toţi aceşti ani, el nu m-a vizitat, nici eu n-am fost la el acasă. Aşa era scris, să avem o relaţie umană specială, directă o vreme şi apoi telefonică şi radiofonică…* Au fost nopţi de vineri când a sunat pentru a comenta, pentru a mă corecta sau informa! * Eu nu cred cred în abordarea „nimeni nu-i de neînlocuit„! Sunt convins că oamenii de valoare, de calitate nu pot fi înlocuiţi. Şi Victor Spirache este unul dintre ei! Dumnezeu să-l odihnească şi să le dea putere celor dragi pentru a răzbi în viaţă!
P.S. Iubea enorm filmul şi fotografia. Îmi recomanda filme şi mă certa că nu le văd, sau că nu le comentez.
Am găsit câteva confesiuni legate de relaţia cu Victor pe Facebook, pe care vă propun să le citiţi pentru că sunt autentice şi emoţionante:
Laura Lezis:
Dumnezeule! Cat imi pare de rau!
Lui Victor Spirache ii datorez placerea si bucuria de a merge pe teren pentru a realiza „bijuterii” pentru radio. Nu difuza orice fel de reportaj!
Aveam emotii de fiecare data cand apasam acel „send” al mailului in care era atasat reportajul meu. I-am zis asta si mi-a spus ca daca mai gandesc asa nu mai lucrez cu el. Asta nu e atitudine! Vrea sa il sun cand trimit mailul si sa ii spun asa „Spiracehe, iti rup gura cu ce iti trimit acum! Ia asculta aici! ”
Este unul dintre oamenii cu care am avut mereu dialoguri constructive fie ca vorbeam despre radio, filme, probelemele din viata sau situatii dificile.
Ii spuneam mereu ca este o enciclopedie muzicala, radea si zicea modest ca nu este asa.
Lucrand pentru el, m-am autodepasit. Reportajele facute pentru el raman bijuteriile mele. Si acum imi tremura sufletul stiind ca am muncit pentru ele si stiind ca m-a laudat.
Vorbind cu el, am aflat alte unghuri pentru a rezolva probleme, a gasi solutii si a aborda orice.
Ascultandu-i emisiunile mi-am imbogatit cultura muzicala. Iar muzica m-a ajutat enorm. Prin muzica de calitate eu am simtit ca devin alt om.
Avea o voce foarte frumoasa si placuta.
Emisiunile lui aveau respectul fata de meserie, aveau calitate, aveau lipici. Nopti intregi am stat treaza sa le ascult si uneori discutam pe facebook in direct smile emoticon
Emisiunea lui era una dintre putinele pe care le mai ascult la posturile de radio romanesti.
Avea o vorba pe care nu o voi uita niciodata, era un fel de secret al meserie: radioul este un organism viu! Daca voi mai lucra candva in radio, emisiunile mele asa vor fi vii!
Nu l-am intalnit niciodata si totusi este si va ramane un om drag sufletului meu.
Atat de drag mi-a fost sa lucrez cu el incat pentru reportajele emisiunii lui m-am trezit la 5 dimineata ca sa ajung la 6:30 la un spital sa fac un interviu, am stat 8 ore pe teren la un concurs de masini, si am facut reportaje pe gratis luni bune dupa ce radioul imi incheiase contractul.
Cei care au lucrat in Radio Romania cu el au fost norocosi!
Scriu despre el asa de mult pentru ca imi e greu sa pun punct si sa spun ramas bun!
Imi e greu sa imi inchpui ca de acum incolo Asculta Noaptea nu va mai aduce nimic nou in afara de ce e postat online.
Multumesc pentru muzica! Multumesc pentru cultura! Multumesc pentru exemplul oferit! Si ce ma bucur ca le-am spus cu fiecare prilej avut!
Ramas bun!
Dan Creţa:
Victor Spirache prieten drag… te-ai dus! imi vine atat de greu sa ma gandesc ca nu mai esti…
Daca ma gandesc la ce a fost… mi-ar placea sa cred ca prietenia noastra a fost una in stil country, la fel ca muzica buna pe care o iubeai atat, o prietenie sincera si barbateasca, condimentata cu umorul tau unic si inconfundabil, o calitate de care isi vor aminti mereu cei care te-au cunoscut. “Nu faci tu ce vrei aici, da?!!!!” – asa te rasteai la mine la nici un minut dupa ce intram in spatiul tau. O replica pe care am folosit-o si eu cu altii pentru a constata ce efect nemaipomenit are. Smulgea intotdeauna un zambet confuz, dar garantat. Vrand-nevrand, faceai cumva de fiecare data sa simt cat de drag iti sunt si cat de mult ma apreciai atunci cand ma criticai parinteste si prieteneste. Imi spuneai ca te simti oarecum responsabil pentru mine dupa ce mi-ai influentat viata in feluri neasteptate si nestiute. Chiar asa, cine stie unde as fi fost acum? Adevarul e ca tu m-ai adus la alt nivel. Cu un sfat, cu o vorba buna, cu prezenta ta. Cu un cuvant potrivit spus atunci cand trebuia ca sa-mi fie bine. Datorita tie am ajuns acolo unde nici nu speram (desi poate ca visam) – la radioul public. In serviciul natiunii, dupa cum spuneai. M-ai facut sa ma simt special si important, nu numai pentru tine, ci mai ales pentru ascultatorii nostri. Pe care tu i-ai iubit enorm, oricat de cinic te pretindeai. Fiindca ti-a pasat de toate si de toti. Fiindca ai avut un suflet mare care dadea pe dinafara si se revarsa umpland celelalte suflete din preajma…
Ne-am impartasit bucuriile, temerile, gusturile, frustrarile, convingerile si sperantele, dragostea de muzica, de filme, de tenis, de viata, toate trairile despre care merita sa vorbim. Gaseam la tine foarte firesc luciditate, fantezie, inspiratie… Mi-ai fost si mentor si prieten si frate mai mare si stiam mereu ca pot sa ajung oricand la tine pentru cele mai grozave momente si cele mai sincere clipe.
Acum… nu mai pot… insa din cand in cand voi incerca sa imi imaginez ca vorbim ca altadata, ca ma surprinzi si ma inspiri asa cum ai facut-o intotdeauna!
- Șoșoacă și Becali îmi dereglează televizorul! – Video - mai 31, 2025
- ANCA GRATEROL, VEDETĂ ÎN GERMANIA! NOTE DUMINICALE 25.05. - mai 25, 2025
- SĂPTAMÂNA MEA PE FB. 5-11.05 - mai 13, 2025
Românii își plâng apropiații dispăruți pe 30 octombrie, francezii îi plâng pe cei uciși pe 13 noiembrie iar noi, cei câțiva prieteni, îl plângem și îl regretăm pe Victor. Îl plâng și îl regret pentru felul sincer, afectuos și cu adevărat prietenesc în care-mi vorbea, mă certa, mă lăuda, mă sfătuia. Așa cum spunea Andrei, mai rar un astfel de prieten care-ți spune adevărul în față! Chiar dacă doare un pic, îl prefer oricând unuia ipocrit, lingușitor sau răuvoitor. De la Victor am prins drag de country music și îmi aduc aminte cu mare plăcere de practica pe care am făcut-o în emisiunea lui, \\\”100% Country\\\” , prin 1997, doi ani mai târziu având și eu, propria mea emisiune, \\\”Country Music FM\\\” la Radio România Tineret. Cred că sunt printre puținii dacă nu, chiar singurul care-l vizita acasă, cel puțin o dată pe lună. De fiecare dată, mă purtam cu el ca și când nu ar fi avut nimic, îl tachinam, îl provocam, îl contraziceam. Râdeam împreună destul de mult, pentru că avea un simț al umorului debordant, contagios, care mi se potrivea mănușă. Și despre ce nu discutam! Muzică, sport, politică, viață socială și iar muzică! Cu toată infirmitatea sa, era la curent cu tot ce se întâmpla în lume, în muzică și avea o poftă de viață, incredibilă pentru un om aflat într-o asemenea situație! Nu mai vorbesc de calitățile sale de om de radio! Voce, dicție, intonație, selecție muzicală, toate de top. Ce să mai zic de conținut! Întotdeauna, spunea tot ceea ce trebuia și cât trebuia! Îmi va lipsi Victor dar sunt fericit că am avut un asemenea prieten.
As vrea sa reproduc aici un mesaj de la Victor Spirache, singurul mesaj care a putut sa-mi ofere consolare dupa ce a murit unul dintre parintii mei, in urma cu cativa ani. Sper sa le foloseasca si altor oameni indoliati dupa pierderea celor dragi. Si tuturor celor care sufera dupa disparitia lui Victor.
„Eu i-am pierdut pe amândoi. Pe tata la 57 de ani (in ’91) iar pe mama la 74 (in 2007). Impactul în cele două cazuri, situațiile, stările, trăirile au fost total diferite. Pentru că, de fapt, i-am iubit diferit.
Acum, deși au trecut niște ani, nu s-a schimbat nimic în privința simțămintelor mele. Pentru că, vrei să crezi sau nu, îi simt cu mine parcă mai mult decât atunci când trăiau. Nu în sensul unor clișee perimate, nici în sens religios sau ca rezultat al unor eventuale probleme psihice, ci așa, pur și simplu. În fracțiuni de secundă mă consult cu taică-meu sau îi pun câteva momente de muzică maică-mii, renunț la fel de fel de acțiuni după ce îmi dau seama că unul sau altul nu le-ar vedea cu ochi buni, etc. Și la fel și cu bunica mea.
Uite, când a murit tata, înainte de a-l înmormânta am stat o noapte întreagă cu el în capela cimitirului. Numai eu și el. Nici nu-ți dai seama cât de mult m-a ajutat asta. Pentru că așa am avut timp să conștientizez că, de fapt, chestia aia întinsă în fața mea, îmbrăcată în costum negru și cu vată în nas, era corpul lui. Doar corpul lui, fără viață. Un corp MORT. Ca la biologie, ca la anatomie. Domn’e, nu mai era nimic de făcut. Corpul lui clacase! Cedase! Știi, acum mi-a venit în cap o comparație cu un film HD într-un container mkv. Ei bine, containerele astea, fisierele, se mai deteriorează. Uneori mai pot fi reparate, dar în cele mai multe cazuri nu. Cu toate astea, filmul sau melodia respectivă nu mor. Tot așa simt și cu părinții și bunica mea. Spiritele lor, sufletele lor, energia lor, habar n-am exact ce anume, au rămas. Și așa am în continuare parte de ei. Iar foarte interesant este faptul că nu e vorba doar de așa-numitul „trăit din amintiri”, bazat pe fotografii cu ei sau filmulețe, etc., ci de, hai să le numim… contacte actuale, „la zi”. Acuma să nu-ți imaginezi că-i văd ca pe niște fantome care bântuie apartamentul, nu, în niciun caz 🙂 Sunt însă convins că m-ai înțeles cât de cât. Iar dacă vrei părerea mea, cred că asta nu depinde decât de creierele noastre. Dacă îi vrem sau nu în continuare cu noi. Să se bucure de reușitele noastre sau să ne aline greutățile.”