Cristian Pătrășconiu: „Omul cu care am intrat în dialog e mai important decât mine”

Cristian Pătrășconiu, provocat la conversație de Robert Șerban Articol preluat de pe site-ul Conversativ

octombrie 18, 2020

Cristian Pătrășconiu (fotografie din arhiva personală)

În primăvara acestui an, numele tău, dragă Cristi, a apărut pe coperta a patru cărți, toate publicate de către Editura Universității de Vest. Două antologii de texte, unde ești coordonator (Treizeci, anii de după și Marea Unire. Prima sută) și două cărți de interviuri (Comunismul de apoi și De taină), unde ai pus laolaltă dialoguri cu diferite personalități, realizate de tine între anii 2014 și 2020. E anul Pătrășconiu!

În anul covidului, da, e un an bun pentru mine – însă e așa, cu aceste patru cărți care mă bucură foarte mult (și anul încă nu s-a terminat…), pentru că sunt, și aici, în aceste cărți, împreună cu oameni minunați. Am mai spus-o, o să o spun de fiecare dată când va fi vorba despre acest volume – nu sunt cărțile mele, sunt cărțile noastre, al tuturor celor care mi-au făcut onoarea și bucuria de a participa la proiectele care subîntind aceste volume.

Cărțile care antologhează interviuri cu personalități aduc laolaltă oameni diferiți, uneori atât de diferiți, încât sunt inamici pe față ori se detestă în tăcere. Ți s-a întâmplat să vezi scântei din astfel de alăturări? Dar împăcări?

De regulă, când imaginez arhitectura unui volum care adună mai mulți oameni, încerc, pe cât se poate, să evit alăturări care ar putea provoca turbulențe. Formula ”pe cât se poate” e foarte potrivită aici; nu am cum să știu toate liniile de conflict din trecutul celor care ar putea sta, la o adică, împreună, într-o carte. Ca să revin direct la întrebare: au existat două situații – care însă nu au legătură cu volumele de anul acesta, ci cu unul anume despre doctrinele de dreapta de la noi (mă refer la ”Repere intelectuale ale dreptei românești”) –, în care urmărările au fost, așa-zicând, mai cu scântei. Am ”navigat” bine, în cele din urmă, cele două situații – am, din nou, relații relativ cordiale cu cei doi mai vechi interlocutori din carte…

Împăcări, nu – nu m-am întâlnit cu asemenea situații până acum; cum ți-am zis –, încerc să nu pun într-o carte oameni despre care știu că sunt certați între ei. Pe cât posibil…

Ai fost aproape de lumea politică, în urmă cu mai mulți ani. Nu-mi poți spune că e o lume de vis, fiindcă o cunosc și eu (ca mai toată lumea) și nici nu cred că ai avut norocul să nimerești chiar într-o oază. Ce amintiri ai despre acea lume?

Nu e o mănăstire de maici ”lumea politică” – confirm și eu, împreună cu tine. Nici nu aveam așteptări în acest sens și cred că oricine le-ar avea, ar fi, ca să fiu politicos, profund nerealist. Am multe amintiri – și de tot felul: de la naivități incredibile, până la cinisme greu de imaginat, de la momente de generozitate adevărată, până la meschinării jalnice, josnice ale unor oameni care au o imagine publică mult prea bună în raport cu ceea ce sunt ei în realitate, în momentele în care nu au o cameră tv ațintită pe ei. Multe dintre experiențele mele care au legătură cu lumea politică sunt amare; le iau însă acum – și trebuie să spun că nu a fost așa chiar de la bun început – ca pe niște lecții importante, tonice, de viață.

Care dintre intervievații tăi a fost cel mai dificil? De la cine ai scos cuvintele cu cleștele? Ai un top patru?

Aș răspunde, cumva, ”din lateral” aici. E mai dificil cu acei interlocutori – intelectuali – care se comportă ca niște politicieni, ținând cu obstinație o linie de discurs indiferent de nuanțele sau de direcția întrebărilor mele. Nu ar fi vorba neapărat de ”a scoate cu cleștele” cuvintele de la aceștia, ci de a-i aduce, pe cât e posibil, la tematica dialogului. Am avut situații de acest gen – nu multe și, dacă stau să mă gândesc bine, cam toate cu interlocutori străini. Uneori mai las și la transcriere să se vadă mica mea iritare – prin vreo replică seacă sau prin repetarea de două, de trei ori, sub altă formă, a uneia și aceleiași întrebări. Însă cel mai bine se ”vede” (se simte, de fapt – acesta este verbul cel mai potrivit) pe dictofon –, cum pufăi, uneori, cum mormăi, cum bat nervos cu degetele în masa pe care e aparatul de înregistrare. Situații de acest gen au fost însă excepții, nu regulă. A, și mai e ceva: la începutul unui dialog pot fi situații în care interlocutorii mei să fie obosiți; e ceva uman, ceva firesc – cel mai adesea, remontăm din mers și ajungem, relativ rapid, în situația în care între noi doi se instalează minima încredere, care implică minima deschidere pentru a fi, cum se cuvine, în dialog.

Puteți citi interviul în întregime aici: https://conversativ.ro/interviuri/cristian-patrasconiu-omul-cu-care-am-intrat-in-dialog-e-mai-important-decat-mine/