Lupta pentru fiecare reușită oricât de insignifiantă a fost parte din educația mea, care nu mi-a încurajat pasiunile pentru muzică și desen, ci m-a obligat să fiu creativă în medii neprietenoase artei, pe care o am ca prieten de nădejde în situații limită și nu numai. Nimic nu mă motivează mai tare în patria lui NU SE POATE în afară de lupta pentru a reliefa frumosul, utilul și binele din orice greutate și dificultate întâmpinată.
În dorința mea permanentă de a mă reconecta cu mediul academic, am corespondat cu un secretariat în vederea înscrierii la un al doilea masterat în engleză la o altă universitate, față de aceea la care am absolvit acum 12 ani, doar că de această dată, m-a împiedicat sediul aflat lângă fosta agenție de publicitate unde am făcut naveta 2 ani (birou-master).
În nici un caz o nouă navetă, timpul e neprețuit! Așa că pentru noul an universitar am ales tot un curs din U.K. care fiind pe un fus orar diferit se pliază perfect pe serile mele culturale. Dacă un job îl poți schimba în funcție de necesități, asupra experienței educaționale nu poți interveni și nu mă refer la procesul de învățare care este individual, ci la însemnătatea calității de student ca parte dintr-un colectiv îndrumat de un profesor. Sunt ani din viață pe pierdere, mai degrabă decât pe câștig, iar ca absolventă a Universității București – licență și master, dar și a unor cursuri de jurnalism, multimedia și cinema britanice am observat diferențe uriașe de mentalități și înțeleg perfect de ce pleacă tinerii din țară și nu vor să revină unde demolarea încrederii în propria creativitate se resimte de la primul și ultimul pas în clădirile pe care le priveam aspirațional drept temple ale ideilor, care prin teama de a fi neconform s-au transformat în temnițe.
Vreau să-mi amintesc doar de senzația ridicării diplomei de masterat, nu corvoada unei licențe cu 5 probe în 2 limbi străine, în timp ce specializarea mea era obligată să studieze în 3 – foarte bine, dar un orar aglomerat nu a a permis aprofundarea nici unei materii – din 90 în anul I am rămas 30 (ca la liceu) în ultimul an. Deși l-am trăit între agenție și radio, masteratul a fost cea mai frumoasă perioadă și cred în continuare în importanța educației realizată de specialiști ai domeniului lor, de aceea consult fiecare profil de profesor înainte să mă înrolez și la un banal curs online unde ți se cer proiecte, participare și implicare – toate descrise în suportul de curs înainte să te înscrii. Universitățile din Ro au multe de învățat din învățământul din alte țări, iar ceea ce e trist e că mulți profesori au experiența studiilor în străinătate și nu o pot aplica în sistemul în care lucrează… DE CE?
Tot în eficientizarea raportului dintre drumuri și opțiuni profesionale, am descoperit un anunț într-un loc cultural aproape de inima mea studențească, pe a cărui activitate o documentez de la începuturile mele jurnalistice pe video, așa că într-un puseu de entuziasm validat de calificări academice recente precum diplomele de la University of the Arts și University College London, recomandări profesionale pe termen lung ce pot fi probate la un apel distanță, plus alte documente (de care nu am avut nevoie pentru delegația din septembrie 2018 din Franța, și nici pentru stagiul de la Londra 2019), m-am dus într-un suflet să-mi depun dosarul (fără șină, doar capsat) la fața locului. Am fost recunoscută drept jurnalist și absolvent de Limbi Străine, dar în mod paradoxal cele 3000 de materiale (scrise și filmate) despre artă și cultură au fost catalogate drept insuficiente (mereu e loc de mai bine, nu?), iar colaborările profesionale (dovedibile cu contracte pe drepturi de autor) nu au fost luate în considerare.
Dacă nu aveți carnet de muncă, atunci nu ați lucrat, mi se spune cinic. cu dovezile muncii în față de peste un deceniu, pentru care mi-am sacrificat sănătatea – coloana fiindu-mi definitiv afectată de la căratul echipamentului video – oare de ce nu sunt mai mulți jurnaliști video de teren – nu e chiar așa de solicitant sau nu există locuri de parcare în preajma evenimentelor culturale? Am simțit umilința recunoașterii și anulării în aceeași clipită, fiind sufocată de toxicitatea aerului din acea incintă, în semn de protest am refuzat să mai las dosarul, mi-am strâns actele, am urat o zi bună și am ieșit. În soarele revigorant al dimineții tomnatice, de altfel destul de caldă, mi-am amintit de ce încă din adolescență normalitatea o constituia emigrarea încă din facultate, ceea ce a devenit un trend astăzi.
De ce să rămâi captiv unui loc unde motivația e tocmai de-motivația? De câtă energie e nevoie să repari tot ce se prăbușește în tine cu avanlanșele de demoralizările și deprofesionalizări? Cum te fortifici pe dinăuntru în timp ce zi-lumină îți demonstrezi, atât cât poți, competențele și eficiența în domeniul în care activezi? Exact cum spunea un scriitor pe care-l admir enorm – tinerii pleacă din țară pentru că imediat ce demonstrează că sunt buni sunt lichidați, în loc să le fie oferite oportunități de dezvoltare, în beneficiul tuturor părților implicate.
Opțiunea de a performa într-un cadru profesional optim nu este un deziderat absurd, ci o normalitate într-o societate civilizată, la care contribui cu resurse proprii, exact cum este și acest site, care merită susținut atât pentru calitatea conținutului, precum și pentru realizatorii săi a căror pasiune pentru profesiile lor dedicate ideilor și interacțiunii cu publicului, iar genul acesta de energie creativă mă impresionează cu fiecare emisiune, vlog și articol. Felicitări, Andrei & Iulia! Prin urmare, inclusivitatea în toate formele de muncă e o necesitate către evoluție. Revoluția e în fiecare prin aptitudinile sale!
cultural platform Verbs describe us
- Ministerul Educației și CNA-ul nu pot dormi de grija horoscopului - iunie 26, 2025
- Psihologul Muzical (ediția 1184 – 21.06.2025): Baba Novak, Top Nonconformist „Songs with heart, corazon, cuore, coeur, herz, inimă în titlu” (partea a II-a) - iunie 26, 2025
- Mike Godoroja & Blue Spirit lansare album Viata-Iubire, Armonie, Zbor la Sala Radio 22 iunie 2025 - iunie 25, 2025
