AL BANO LA SALA PALATULUI (12.06.2011)

0
54

ALBANO LA SALA PALATULUI (12.06.2011)
ALBANO LA SALA PALATULUI (12.06.2011)

Articol de Iulia Radu
M-a impresionat Al Bano. Ca artist. Ca om de show. Ca om… pur şi simplu. E prima dată când văd pe cineva care ţine în mână aproximativ 4.000 de oameni, cântă minunat, discută cu publicul şi rezolvă diverse probleme ale spectatorilor. Şi credeţi-mă, nu a fost deloc o seară de duminică liniştită!
Am ajuns la Sala Palatului devreme. Lume multă pe scări, în holul de la intrare. Din când în când auzeam gongul care cheamă spectatorii în sală. Dar, cum nimeni nu se grăbea să-şi ocupe locul, am mai zăbovit la o şuetă în hol cu vechi prieteni. La 19.55 eram înăuntru. Am fost plăcut surprinsă să constat că sala era aproape plină. Public în vârstă (50+), mai multe doamne decât domni, aşa cum era de aşteptat. Totodată, am văzut şi prichindei prin sală. O domnişoară (să fi avut vreo 12 ani) tremura de emoţie şi trăgea de părinţii ei: „Haideţi mai repede la locurile noastre. Vreau să-l văd pe Al Bano, nu înţelegeţi?!” Tatăl ei a întrebat organizatorii (Fundaţia Culturală Phoenix) dacă micuţa poate urca pe scenă pentru a-i oferi idolului ei o icoană. „Sigur că da!”, a venit răspunsul prompt. Ceea ce a şi făcut spre finalul concertului. Mi-e greu să vă redau în cuvinte bucuria întipărită pe chipul celei mici după ce a coborât de pe scenă.
 
20.20. Publicul deja dădea semne de nerăbdare. Când s-au stins luminile aplauzele s-au înteţit. Uşor-uşor şi-au făcut apariţia pe scenă instrumentiştii şi cele 3 fete din backing vocals. Eu am alergat în faţa scenei pentru a face câteva fotografii. Iată-l şi pe Al Bano. Îşi începe recitalul cu Nel sole. Eu am un zâmbet mare pe faţă. Ascultându-l îmi dau seama că mi-ar fi părut rău să ratez acest concert.
După prima piesă, Al Bano ne salută şi citeşte un mesaj scris în limba română pe o coală de hârtie. E bucuros să se afle la Bucureşti, să ne revadă. După ce termină de citit, oferă hârtia unei doamne din primul rând. Bucuroasă, femeia o împătureşte şi o ascunde în geantă. Ţine în braţe două cărţi despre Al Bano şi îl priveşte pe artist cu ochii în lacrimi. Speră să poată obţine la final, un autograf pe ele. Suntem abia la a doua piesă (Angeli) când un zgomot nefiresc îmi atrage atenţia. În stânga scenei oamenii vociferează de zor. Lucru sesizat şi de Al Bano, dar având în vedere că nu a înţeles despre ce este vorba, şi-a continuat liniştit recitalul cu Mattino. A vrut să vină mai aproape de spectatori, aşa că a coborât în partea dreaptă a scenei. Ce a urmat, a fost de neimaginat. În viaţa mea n-am văzut aşa ceva la un concert.
Un domn (pe la 50-60 de ani) a venit direct la Al Bano spunându-i (cu emoţie şi cu nervi în acelaşi timp) că a venit special să-l vadă, că îl apreciază enorm, dar că nu îl poate vedea din cauza TVR-ului care şi-a amplasat macaraua în mijlocul spectatorilor, opturându-le vederea. Evident, spectatorul nervos (care tremura la propriu de supărare) vorbea în limba română, iar artistul doar deducea care ar fi problema lui. Imediat au sărit cu gura alţi năpăstuiţi de soartă (şi/sau de TVR) care i-au povestit cum stau lucrurile în limba italiană. „Am plătit bani mulţi să vă vedem şi uitaţi-vă ce ni se întâmplă”, strigau oamenii. Al Bano părea un pic amuzat de situaţie. S-a dus la o angajată a postului public de televiziune şi a rugat-o să nu mai folosească „girafa” ca să nu strice seara spectatorilor. A văzut pe masa ei o revistă, era VIP-ul. A luat-o în mână şi a început să citească titlurile. Şi-a dat seama că este vorba despre o revistă mondenă, şi a zis cu mult umor: „Nu mai citiţi reviste pornografice în timpul concertului meu, vă rog frumos”. Sala a izbucnit în râs şi problemele păreau rezolvate. „Girafa” a rămas nemişcată până spre finalul concertului, iar Al Bano a revenit pe scenă alături de colegii săi, continuându-şi recitalul. Toată lumea părea fericită. Culmea este că, după concert, am aflat de la organizatori că acelor spectatori le-au fost oferite bilete în altă parte a sălii, tocmai ca să poată vedea concertul bine. Dar oferta a fost refuzată de plătitorii de bilet.
Cât a durat această stare de bine? Păi, nu mult. Preţ de o piesă. Se pare că oamenii cu urechi sensibile se strânseseră cu toţii în partea stângă a scenei. Acolo oamenii urmăreau concertul cu degetele în urechi. Jur că e primul concert la care văd aşa ceva. Vreo 20 de persoane „tăbărâseră” pe cei doi gardieni, cerându-le cu furie să vorbească cu cineva şi să fie dat volumul mai încet. Evident, Al Bano nu avea cum să nu sesizeze acest tărăboi. Aşa că recitalul a fost oprit din nou. „Ce se întâmplă?”, zice îngrijorat solistul. „E prea tare!”, „Am surzit”, „Ne spargeţi timpanele”, strigau cei care aveau locuri în partea stângă. Eu am rămas interzisă. Mă uitam în jurul meu şi nu-mi venea să cred că se poate întâmpla aşa ceva la un concert. Artiştii nu înţelegeau care este problema… Un domn mai curajos şi mai nervos aleargă până în buza scenei. Al Bano îl vede şi se apleacă spre el, omul pune mâna pe microfon şi zice tare în limba italiană: „Daţi volumul mai încet, e prea tare şi nu mai putem rezista”. Şoc pe faţa lui Al Bano: „În 40 de ani de carieră nu mi s-a întâmplat aşa ceva! Eu încerc să fac un spectacol aici. Eu nu sunt tehnician, nu sunt sunetist”, zice el vizibil deranjat de reacţia sălii. Face câţiva paşi de-a lungul scenei şi începe să cânte fără amplificare. Spectatorii izbucnesc în aplauze. „Dar sunteţi conştienţi că nu pot face tot spectacolul aşa…”. Italianul priveşte fix spre pupitrul de sunet şi îşi roagă omul să dea volumul mai încet. Apoi, pe tot parcursul recitalului, mi s-a părut că îi era frică să ia notele înalte. Să nu cumva să îi deranjeze pe spectatori. Periodic verifica starea oamenilor: „Vă e bine?” „Vă simţiţi bine?”, „Vă mai încurcă „girafa”?”, „Se aude cum trebuie?”, „Staţi bine cu colesterolul? Da? Mă bucur mult! Sănătatea este extrem de importantă!”. La fiecare întrebare sala reacţiona cu aplauze furtunoase, semn că lucrurile erau bine.
 
Dar… era prea frumos să fie adevărat, nu-i aşa? După alte câteva piese a fost rândul lui Al Bano să aibă o nemulţumire: fumul prea mult „aruncat” pe scenă. Adevărul e că eu eram la doi metri de el şi abia dacă-l zăream. I-a rugat pe cei de la tehnic să „bage mai puţin” sau să-l oprească pur şi simplu. De emoţie, probabil, tehnicienii au făcut exact invers! Iar remarca italianului a făcut deliciul publicului: „Dacă eu vă rog să-l opriţi, voi băgaţi mai mult?” Ironia a avut efect. În mai puţin de două minute nu mai exista nici urmă de fum.
Buuuuuuuuuuun! Acum că îl vedem, îl (mai şi) auzim (cât de cât)… ce mai poate merge rău? Păi, de exemplu, „moare” clapa. Da! Un cablu bătă-l vina! A durat ceva până să vină Constantin din echipa tehnică pentr a remedia situaţia. Între timp, Al Bano a vorbit cu sala, a glumit pe seama celor întâmplate până în acel moment, ba chiar (văzând că nu vine nimeni) s-a oferit să repare cablul, eventual să cânte de sub clapă, doar să meargă înainte cu spectacolul. Ipoteza ne-a amuzat pe toţi. Acela a fost momentul în care a „răsărit” pe scenă destoinicul Constantin (care purta un tricou Whitesnake de la turneu Good To Be Bad care a trecut şi prin Bucureşti). Defecţiunea a fost reparată, Al Bano l-a întrebat cum îl cheamă şi apoi i-a mulţumit din suflet pentru amabilitate.
Vă spun sincer, că acesta ar fi putut să fie unul dintre cele mai bune concerte ale acestui an. Dar nu a fost aşa, şi nu din vina artiştilor. În urma acestui concert, am rămas cu multe semne de întrebare în ceea ce priveşte publicul. Eu ştiu că acasă, în sufrageria ta, poţi să asculţi muzică în surdină. N-am ştiut că poţi pretinde acelaşi lucru şi la Sala Palatului. N-am înţeles de ce să ceri socoteală unui artist pentru modul în care au fost amplasate camerele TV prin sală. De ce să nu te adresezi organizatorului sau direct televiziunii? Dacă te nemulţumeşte volumul sunetului, de ce să-l tragi de mânecă pe artist? De ce să nu te duci acasă şi să faci o plângere a doua zi? Dacă tot te consideri nedreptăţit… De ce să strici şi starea celorlaţi dacă tu ai o seară proastă? Şi apropo de ceilalţi… N-am văzut nicio reacţie faţă de spectatorii care au întrerupt concertul de două ori. Oare pe nimeni nu a deranjat aceste întreruperi?
 
Albano şi Paula Seling la Sala Palatului
Albano şi Paula Seling la Sala Palatului

 
Nu regret că am mers! Al Bano a avut un concert de nota 10! Paula Seling a fost la înălţime! Al Bano a lansat chiar şi o provocare: „Vă dau un premiu de 100.000 de euro dacă o puteţi imita pe Paula. Are cineva curaj?” Evident, a rămas cu banii! Mi-au plăcut foarte mult şi cele două coveruri incluse în program: No Woman, No Cry şi The House Of The Rising Sun.
La final (după vreo 2 ore şi jumătate-cât a durat concertul), oamenii s-au îmbulzit în faţa scenei pentru a da mâna cu artistul, pentru a-i oferi flori, nu au ratat şansa de a face fotografii cu Al Bano şi de a-l ruga să le semneze biletele, cărţile, albumele, fotografiile pe care le aduseseră cu ei de acasă. A fost o seară de care aveam nevoie. Aproape uitasem cât de mult îmi place muzica italiană!
Vă las mai jos şi setlistul serii:
1. Nel Sole
2. Angeli
3. Mattino
4. Bianca di luna
5. Nostalgia Canaglia
6. Maria
7. Volare
8. Tu sempre
9. Chopin
10 . Ci sara – duet cu Paula
11. Sempre sempre – cu Paula
12. Funiculi
13. Ragazzo che sorride
14. La canzone di Maria
15. Amanda e libera
16. 13 storia d’oggi
17. Ave Maria
18. Il mio concerto
19. Va pensiero
20. Il paradiso dove
21. Liberta – cu Paula
22. Felicita – cu Paula
23. Sharazan – Cu Paula
24. E la mia vita
25. Nessun dorma

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here