Pompilia Stoian a lansat albumul „Prieten drag” (Eurostar) la Teatrul „Constantin Tănase” (22.10.2026)

Sunt voci pe care le recunoști cu ochii închiși și priviri pe care nu le uiți nici după o viață. Pompilia Stoian le are pe amândouă.

Există artiști care rămân în memoria publicului chiar și atunci când viața îi poartă departe de lumina reflectoarelor. Artiști ale căror cântece continuă să trăiască, să fie ascultate și iubite, uneori chiar de oameni care nu le cunosc povestea.

Pompilia Stoian este unul dintre acești artiști. Plecată din România în anii ’60, a lipsit multă vreme din peisajul muzical românesc, dar vocea ei nu a fost uitată. Iar „Prieten drag”, unul dintre marile șlagăre ale muzicii ușoare românești, a fost declarat Cântecul secolului XX.

Mă gândesc uneori la vocile care au definit muzica românească înainte de 1989 și chiar în primii ani de după Revoluție. Erau voci cu personalitate, cu timbre distincte, cu o identitate artistică imposibil de confundat. Nu aveai nevoie ca prezentatorul de la radio să îți spună cine cântă. Recunoșteai artistul după primele note, după o inflexiune, după felul în care rostea un cuvânt. Fiecare voce avea propria poveste, propriul caracter, propria amprentă sonoră.

Astăzi, într-o industrie muzicală în care producția digitală și anumite formule de succes tind să uniformizeze sunetul, această individualitate pare uneori mai greu de găsit. Desigur, există și acum voci remarcabile, dar parcă prea des întâlnim aceeași manieră de interpretare, aceleași efecte, aceeași estetică vocală. Și ajungem să ne întrebăm unde s-a pierdut acea diversitate care făcea ca fiecare artist să fie, înainte de toate, el însuși.

Pompilia Stoian aparține acelei generații de interpreți pe care îi recunoști dintr-o mie. Vocea ei nu are nevoie de prezentare. Are identitate, expresivitate și acel ceva imposibil de fabricat într-un studio: personalitate.

Am avut bucuria să particip la lansarea albumului „Prieten drag”, un eveniment care a fost mai mult decât o întâlnire cu muzica. A fost o întâlnire cu amintirile, cu prieteniile care rezistă timpului și, mai ales, cu o artistă care păstrează o extraordinară lumină interioară. Teatrul „Constantin Tănase” a fost gazdă primitoare ca de fiecare dată.

Pompilia Stoian are acel dar rar de a lumina încăperea prin simpla sa prezență. Este caldă, elegantă, senină, iar bucuria cu care îi întâmpină pe cei din jur este molipsitoare.

Aproape toți colegii de breaslă care au venit să îi fie alături au amintit, cu o emoție aparte, de ochii ei. Acei ochi albaștri-verzui, cu o privire profundă, când luminoasă și jucăușă, când gravă și misterioasă, care au fascinat generații. Privind-o pe Pompilia Stoian, înțelegi imediat de ce. Există o expresivitate care nu poate fi învățată, o forță tăcută care trece dincolo de frumusețea fizică. Și mi se pare minunat că, după atâtea decenii, oamenii nu își amintesc doar vocea Pompiliei Stoian, ci și felul în care îi privea. Ca și cum artista ar fi avut două moduri la fel de puternice de a comunica emoția: prin cântec și prin privire.

Poate că generațiile tinere îi cunosc mai puțin numele. Dar tocmai de aceea asemenea întâlniri sunt importante. Pentru că muzica românească are o istorie care merită nu doar păstrată, ci și povestită mai departe. Iar artiștii care au scris-o merită să fie descoperiți și de cei care nu au avut șansa să îi asculte în anii lor de glorie.

Și mai este ceva. Într-o lume în care succesul se măsoară adesea în vizualizări, clasamente și apariții, întâlnirea cu Pompilia Stoian ne amintește că adevărata valoare a unui artist se măsoară și în ceea ce rămâne după trecerea anilor: un cântec, o emoție, o amintire și dragostea oamenilor.

Poate că nu întâmplător albumul se numește „Prieten drag”. Pentru că, uneori, un cântec devine un prieten care ne însoțește o viață întreagă.

I-am revăzut cu plăcere pe Sergiu Cioiu, Petre Geambașu, Stela Enache, Marina Florea, Natalia Guberna, Marian Stere, Radu Gheorghe, Octavian Ursulescu.