Din jurnalul unui ninja (128): Shinden Fudō-ryū – Lecția despre răbdare, curgere și modestie

noiembrie 14, 2026

Când te trezești în zorii zilei unui nou seminar care are tema Shinden Fudō-ryū, știi ce urmează. Ai mai gustat în trecut din tehnicile și vibrația deosebită a acestei școli. Știi că nu o să îți iasă bine. Știi că drumul e anevoios. Știi că nu e imposibil. Și știi că ești pe cât de singur, pe atât de împreună cu mulți oameni care își doresc la rândul lor să își depășească propriile limite. La fel ca tine. Nu știi însă când sau dacă vei ceda. Când sau dacă creierul tău va afișa eroarea „404 – Page not found”, lăsându-te într-o confuzie totală.

Seminarul este, în esență, un șir lung de certitudini și necunoscute, o ocazie excelentă de a lucra cu oameni diferiți (unii mai duri în modul în care aplică tehnicile, alții mai soft, unii mai experimentați, alții aflați la început de drum). E un rollercoaster de emoții. La început te bucuri, îți iei peste picior propriile stângăcii. Apoi te miri. De tine, că ai avut îndrăzneala să vii la seminar așa stângaci, nepregătit cum ești. De răbdarea celorlalți, care încă nu te-au dat afară din sală. Apoi te urăști sincer. Pentru că te frustrează propria incapacitate de a-ți coordona corpul. Dar întotdeauna, și subliniez ÎNTOTDEAUNA, la finalul unui seminar/antrenament, după ce agitația interioară dispare, constați că ești mereu pe plus. Că ai mai urcat o treaptă. Pentru că, poate, nu răspunsurile în favoarea sau în defavoarea propriei persoane, pe care ți le formulezi în minte în cele câteva ore ale evenimentului, sunt cele care contează cu adevărat. Orice răspuns de pe lumea asta are o valoare parțială de adevăr. Ceea ce contează cu adevărat să cauți sunt ÎNTREBĂRILE MAI BUNE. Acestea te duc înainte, de fapt. Întrebările care se nasc în noi sunt combustibilul determinării interioare de a continua fix atunci când drumul este anevoios.

Din exterior, seminariile pot părea mereu la fel. Dar trăite din interior sunt mereu diferite. Deseori, în timpul seminariilor, apar gânduri care te mobilizează, mai degrabă decât să te tragă înapoi. Alteori ești inert și continui să practici fără să ai ceva anume în minte. Sunt cazuri în care îți croșetezi povești a căror posibilă realitate te-ar bucura. Dar întotdeauna ceva se lipește ireversibil de tine. Și nu e nici sentimentul că ești puternic, nici vreo infatuare gratuită. Cu cât exersezi mai mult, cu atât devii mai modest, în identitatea ta umană. Pentru că știi prețul. Înțelegi durerea (a ta și a colegului de antrenament). Și pricepi altfel (mai profund, mai personal) ambiția și determinarea de a evolua. O dezbraci de ideea nocivă de a te compara cu alții și începi să te vezi pe tine așa cum ești, cu bune și cu rele.

Seminariile sunt un bun prilej de căutare interioară. Și chiar sunt momente în care simt nevoia unei oglinzi, mai strâmbe sau mai drepte care să-mi arate realitatea de moment. Bună sau rea? Habar n-am. Dar, așa cum spunea Shakespeare (în Hamlet, actul II, scena a II-a), „nimic nu este bun sau rău în sine, ci gândirea noastră îl face astfel”.

Îmi place să ajung devreme la seminarii și la antrenamente. Să fiu prima în sală, să gust puțin din liniștea dinaintea furtunii. Să mă așez într-un colț de sală și să aștept niște oameni mari care, prin experiența lor în domeniu, îmi transmit idei care să mă trezească în fiecare dimineață cu chef de a le dezvolta. La auzul cărora să se miște lucruri în interiorul meu. Oameni, colegi, la care mă uit cu admirație. Și către care tind. Oameni pe care îmi doresc să-i cunosc. Și oameni pe care îmi doresc să-i impresionez, cumva. Prin ceea ce fac. Și apoi prin ceea ce sunt. Sau viceversa. Oameni-model, cu discursuri și învățături rupte din cărțile de odinioară. Oameni al căror mod de a se antrena și de a pune în practică toate cunoștințele acumulate îmi doresc să mă urmărească ani și ani de-a rândul. Când poate voi fi și eu mare, la rândul meu. Și voi putea duce mai departe ceea ce mi-au spus ei cândva.

Dar oricât de fascinantă este călătoria interioară pe care o presupune un seminar/antrenament, nimic nu se compară cu provocarea practică. Iar Shinden Fudō-ryū scoate untul din tine! Unul dintre motivele pentru care sunt atrasă de această școală este tocmai că mă provoacă (într-un mod elegant, aș putea spune) să-mi depășesc limitele. Am râs mult la acest seminar. De cele mai multe ori, de mine. Am revăzut prieteni dragi (unii veniți special pentru seminar tocmai din Suedia și Germania).

Prima care a aterizat la București a fost Christel. Chiar la timp pentru a prinde și antrenamentul de marți. Bucuria revederii și a unui antrenament împreună e greu de pus în cuvinte. După câteva ore, au ajuns în România și Carolina, Sebi și Alex. Mi-ar fi plăcut să fie mai multe antrenamente comune, dar cele trei au fost aur. Astfel de ocazii care adună la un loc oameni diferiți uniți de o pasiune comună (dezvoltarea personală prin practicarea artelor marțiale) nu trebuie ratate. Nu doar pentru tehnicile repetate, ci pentru șansa de a lucra cu oameni diferiți. Și pentru bucuria revederii. Marți, la antrenament, am repetat, printre altele, Jumonji Kata și Satani Nage. Greu! Dar revelator. Nu mi-a ieșit, dar la final am rămas cu sentimentul că sunt pe drumul cel bun.

Joi după-amiază, am făcut o plimbare cu colegii din Suedia prin Grădina Botanică. Am povestit, am râs, ne-am bucurat de o zi excelentă de toamnă. La un moment dat, ne-am oprit la umbra unui copac bătrân și am transformat plimbarea noastră într-o sesiune ad-hoc de Taiji & Qigong și Ninjutsu. Am să păstrez această amintire într-un loc aparte din sufletul meu pentru că Sebi, Carolina și Christel au avut gentilețea și răbdarea să-mi arate și să mă lase să încerc un exercițiu simplu de respirație și conectare cu partenerul pornind din priza pe două mâini. La un moment dat, simțeam cum încep să pun forță și parcă umerii mei tensionați aproape că-mi astupau urechile, și atunci i-am șopțit Carolinei: „It’s not working!”. 🙂 Râzând, Carolina mi-a șoptit înapoi: „Keep trying!” 🙂 Și bine am făcut că am continuat. Mă bucur că mi-a ieșit prima parte a exercițiului: conexiunea cu partenerul de lucru. Am reușit să simt picioarele celui din fața mea. Am simțit că îi afectez echilibrul. Ceea ce, pentru mine, este un pas uriaș. Partea a doua nu mi-a ieșit. Dar orice pas, oricât de mic, este important. 🙂 Așa că le mulțumesc colegilor mei pentru răbdare și pentru disponibilitate. Uneori, progresul nu se vede în ceea ce reușești să faci. Se simte în ceea ce începi să percepi.

Vineri, la antrenament, am gustat puțin din Shinden Fudō-ryū doar atât cât să ne deschidă apetitul, curiozitatea pentru seminarul de sâmbătă. Cel puțin, așa am simțit eu.

Sâmbătă a fost o zi pe care o voi marca cu roșu în calendarul propriu. Bacoviană, intensă, revelatoare. Din multe puncte de vedere. Ninjutsu ne învață să ne raportăm altfel la greșeli. La trecut. La viitor. Chiar și la prezentul atât de apăsător. Și, uneori, ne ajută să ne apărăm și de noi înșine. Ninjutsu este despre „aici și acum”. Și dacă îți reușește asta, e de ajuns. Azi mie mi-a ieșit în bună măsură. Și sunt foarte fericită. Uneori pare inutil să știi să înoți într-un ocean, când îți este frică să pui piciorul într-un râu. Oceanul, în nemărginirea lui, e atât de cumpătat, de tern. În vreme ce râul „fierbe” în freamătul pietrelor pe care le ia cu sine. Râul te poartă cu el în vâltoarea lui amețitoare. Râul este Shinden Fudō-ryū.

Azi, am profitat și am lucrat cu colegi diferiți, unii cu care nu mai lucrasem niciodată. La un moment dat, însă, am ajuns față în față cu Darie care mi-a spus: „Hai, colega, să lucrăm!” Eu: „Hai!! Dar… nu te-ai săturat de mine?!” Darie nu a zis nici da, nici nu, semn că nu voia neapărat să mintă 🙂 așa că am lucrat puțin împreună, apoi l-am lăsat și am pornit în căutare de alte „victime”. Mi-au fost parteneri de antrenament Christel, Sebi, dar cel mai mult am lucrat cu Carolina (ea a tras bățul scurt). 🙂 N-am nici cea mai vagă idee cum și când au trecut 5 ore. Am râs mult, ne-am conștientizat greșelile și am încercat să le corectăm. Este unul dintre puținele antrenamente în care nu m-am pierdut printre gânduri. N-am purtat războaie mentale cu mine. Nu mi-am tocit energia în emoții păguboase care îmi complică, de regulă existența. Se întâmplă de multe ori la antrenamente să mi se învârtă toată viața în cap. Nu și azi. Astăzi, am fost setată pe practică. Cel mai probabil, cuvântul pe care l-a auzit cel mai des Carolina de la mine a fost „again!” 🙂

Am ascultat cu mult interes vorbele lui Sensei Cristian Laiber pentru că seminarul a fost, ca de fiecare dată, și o incursiune în istoria școlii pe care o practicăm. Una dintre cele mai puternice mărturisiri pe care ni le-a împărtășit Sensei a fost faptul că el a început târziu să predea Shinden Fudō-ryū pentru că a simțit nevoia să aprofundeze stilul, să îi înțeleagă ritmul, cadența, flow-ul care îi dă o identitate aparte. Nu-i o școală ușoară, te provoacă în mii și mii de feluri.

M-a impresionat profund și m-am gândit mult la vorbele lui. Pentru că veneau de la un om cu peste 30 de ani de experiență în practicarea artelor marțiale. Un om care, deși acumulase deja o experiență considerabilă, a simțit nevoia să mai caute, să mai cerceteze, să mai înțeleagă înainte de a transmite altora ceea ce știa. Pentru mine, o asemenea declarație valorează enorm. Mai ales pentru un începător care se poticnește, care se îndoiește, care se întreabă dacă nu cumva învață prea încet, dacă nu cumva ceilalți au înțeles deja lucruri pe care el încă încearcă să le descifreze. Este extraordinar să descoperi că omul pe care îl privești ca pe un model nu a ajuns acolo pentru că a avut mereu toate răspunsurile. Ci și pentru că a avut răbdarea să le caute. Și pentru că a avut curajul de a recunoaște că unele răspunsuri încă nu erau suficient de limpezi. În acele momente, profesorul nu îți oferă doar o lecție despre o școală de arte marțiale. Îți oferă, prin propriul exemplu, o lecție despre perseverență, responsabilitate și modestie. Și despre vulnerabilitate.

Am convingerea că există o formă de putere interioară care se manifestă tocmai prin libertatea de a-ți recunoaște limitele într-un anumit moment. Să nu simți nevoia să pari atotștiutor. Să poți spune, cu voce tare, că ai avut nevoie de timp. Că ai căutat. Că ai aprofundat. Că nu te-ai grăbit să te așezi în postura celui care îi învață pe alții. Pentru că vulnerabilitatea asumată poate fi o expresie a puterii. Și a libertății. Și a conștiinței de sine. Să-ți dai voie să fii ceea ce poți fi, atât cât poți fi, în etapa în care te afli, fără să confunzi acceptarea propriilor limite cu renunțarea la dorința de a le depăși. Mi se pare unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le putem face nouă înșine.

Iar pentru cineva aflat la început de drum, să audă toate acestea de la un profesor cu zeci de ani de experiență înseamnă să primească o confirmare prețioasă: nu trebuie să înțelegi totul astăzi. Nu trebuie să-ți iasă totul mâine. Dar trebuie să continui să cauți, să exersezi, să observi, să pui întrebări și să fii sincer cu tine. Poate că tocmai acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care ni le poate transmite un profesor: nu doar ceea ce știe, ci și felul în care a învățat să ajungă la ceea ce știe. Și, uneori, o asemenea lecție rămâne cu tine mult după ce ai uitat ordinea pașilor dintr-o tehnică.

Câteva lucruri mi-au devenit clare în timpul acestui seminar:

1. Arma nu poate fi înțeleasă separat de corpul, intenția și sensibilitatea celui care o mânuiește. La nivel intelectual înțelesesem de multă vreme acest lucru. Acum, am aprofundat, am simțit diferit acest principiu.

2. Continuitatea nu aparține numai mișcării celui care execută tehnica, ci și relației dinamice dintre cei doi parteneri. Desigur, fluiditatea resimțită nu dovedește singură eficiența unei tehnici în orice context, dar poate fi un indiciu important despre calitatea conexiunii și a controlului. Nu mi-a reușit tehnica, dar am simțit mai bine dinamica dintre mine și colegul de antrenament.

3. Există o diferență între a imita aspectul exterior al unei mișcări fluide și a înțelege principiile care fac posibilă acea fluiditate.

Ceva a curs mai bine în modul în care m-am mișcat și am putut diferenția aceste lucruri. Nu pot să spun că îmi iese, dar poate că sunt puțin mai aproape de ideea de fluiditate. Poate că tensiunile din corp nu au mai fost în prim plan în această sâmbătă.

M-am întors acasă după acest seminar cu sentimentul că am primit mult mai mult decât câteva ore de practică. Am primit întrebări noi, amintiri frumoase, bucuria revederii unor oameni dragi și, mai ales, confirmarea că drumul acesta nu trebuie parcurs în grabă. Că nu există un termen-limită pentru a înțelege, pentru a descoperi, pentru a deveni.

Poate că nu voi reuși niciodată să execut toate tehnicile așa cum mi-aș dori. Poate că voi continua să mă poticnesc, să încurc pașii, să-mi ridic umerii până la urechi și să-mi întreb, din când în când, cei doi neuroni dacă au de gând să se prezinte la serviciu. Dar știu că voi continua să caut. Să pun întrebări. Să încerc din nou. Again!

Și mai știu ceva. În cele cinci ore de seminar, am reușit să las deoparte o parte din zgomotul care îmi aglomerează, de obicei, mintea. Am fost acolo. Cu tot ceea ce știu și cu tot ceea ce încă nu știu. Cu limitele mele, cu bucuriile mele, cu oamenii alături de care învăț. Poate că acesta a fost cel mai important lucru pe care l-am câștigat sâmbătă: libertatea de a fi prezentă fără să simt nevoia să fiu altcineva decât sunt.

Iar dacă mâine voi descoperi că nu-mi mai iese nimic din ceea ce astăzi părea să funcționeze, nu-i nimic. Am să-mi amintesc vorbele Carolinei: „Keep trying!” Pentru că, uneori, cel mai important progres nu este să ajungi mai departe, ci să înveți să mergi înainte fără să te mai lupți cu tine însuți.